Un documentar despre evenimentele din 1958, cand locuitorii satului Raciula s-au rasculat impotriva comunistilor care voiau sa inchida Manastirea.

Rezistenţa Mănăstirii Răciula

Sfântul Teodor Mărturisitorul: “Porunca Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei”

Puţini dintre creştinii ortodocşi de azi ştiu că pământul pe care călcăm este stropit cu sângele mucenicesc al strămoşilor noştri, care s-au luptat şi s-au jertfit chiar cu preţul propriilor vieţi, atunci când a fost nevoie, ca să ne lase credinţa curată.

În timp ce în proaspăt-închegata Uniune Sovietică bisericile şi mănăstirile se închideau pe capete, preoţii şi monahii fiind deportaţi sau omorâţi, bravii moldoveni din preajma Mănăstirii Răciula s-au organizat într-o forţă de rezistenţă împotriva ordinului de a desfiinţa acest sfânt locaş. O mână de oameni inimoşi şi fierbinţi în credinţă a oprit puţin tăvălugul bolşevic – comunist.

Cât este de frumoasă această râvnă pentru credinţă, această dârzenie sfântă a sătenilor, privită acum din zarea jumătăţii de secol care a trecut! Numele apărătorilor Mănăstirii Răciula au rămas scrise cu litere de aur în pomelnicul veşnic al acestui sfânt locaş, iar gestul lor nu este altceva decât mărturisirea lui Hristos, Care spune: ’’Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri’’ (Matei 10, 32).

Executând ordinul de la Moscova, ’’Hotărârea consiliilor de miniştri de la 5 iulie 1959’’ (de la Chişinău) a luat decizia de a închide 9 centre monastice de pe teritoriul RSS Moldoveneşti. Printre cele 9 mănăstiri vizate era şi Mănăstirea Răciula. Aproape în fiecare an Mănăstirii Răciula i se tăia din terenurile agricole, iar impozitele la stat deveneau insuportabile. În toamna anului 1958 a venit vestea că mănăstirea se va închide, iar maicile se vor duce la slujbe la biserica din sat şi vor lucra la kolhoz. Implicaţi în acestă acţiune au fost protoiereii Vustean, Belous şi alţi revizori eparhiali şi agenţi KGB, infiltraţi intenţionat pentru a submina mişcarea de rezistenţă a Bisericii din interior. La 8 iunie 1959, Arhiepiscopul Nectarie a chemat-o la Chişinău pe Stareţa Mănăstirii Răciula, Monahia Sepfora, cerându-i să comunice obştii că mănăstirea se va închide la 25 iunie 1959. După ce a fost înştiinţată obştea că va fi închisă mănăstirea, au început să bată clopotele continuu. Toată obştea s-a mobilizat la rugăciune în biserică cu plângere şi cu durere mare. Imediat a reacţionat şi satul. Era perioada strângerii fânului de pe câmp. În jurul mănăstirii se întindeau pământurile, care şi le-a însuşit kolhozul, unde lucrau sătenii… Oamenii ştiau că bat clopotele a pericol, căci vestea despre închiderea mănăstirii s-a răspândit ca fulgerul. Când se înteţea bătaia clopotelor, toţi oamenii de pe câmp cu furci, cu greble, alergau spre mănăstire, formând un zid viu de apărare. Astfel, când au venit inspectorii de la raion să înceapă operaţiunea de închidere a mănăstirii, oamenii aruncau cu pietre în ei şi ziceau: ’’Căraţi-vă! Sunteţi nişte antihrişti!’’

Bodiul, care era secretar al Comitetului Central al partidului Comunist din Moldova, aflând despre rezistenţa acestei mănăstiri, datorită ajutorului sătenilor, a ameninţat că în caz de nereuşită a operaţiunii de închidere a Mănăstirii Răciula, toţi responsabilii vor fi destituiţi din funcţie.

Însă la Răciula oamenii s-au mobilizat din ce în ce mai bine, organizând o adevărată mişcare de rezistenţă timp de 9 zile. Au fost numite persoane pentru tragerea clopotelor continuu: 9 zile au răsunat în văile Răciulei dangătele pline de jale ale clopotelor care prevesteau o mare nenorocire pentru tot poporul din preajmă. Pregătirile se făceau din ambele părţi: sătenii se organizau pe de o parte, iar activiştii comunişti – de cealaltă parte; aceştia au adus chiar şi un gramofon mare, apoi un difuzor prin care transmiteau ameninţări şi mesaje propagandistice şi dezinformatoare; pe dealul Călăraşilor au fost aduse tunuri pentru a trage în biserică. În caz de pericol evident se bătea clopotul mare ’’în dungă’’ şi imediat se adunau de pe câmp până la 300 de creştini cu bâtele sau cu instrumentele în mâini, gata să le apere pe măicuţe şi să nu permită închiderea mănăstirii. Noaptea creştinii de la câmp înnoptau în jurul mănăstirii, culcându-se în rând pe jos, cu bâtele lângă ei. Între timp, au început să sosească grupuri de creştini şi din satele din împrejurimi, de la Pituşca, Păuleşti, Hârbovăţ, Frumoasa, Ţibirica, care se alăturau celor celor prezenţi şi stăteau zi şi noapte de veghe la mănăstire. Ziua oamenii stăteau în jurul mănăstirii, iar noaptea – în curtea mănăstirii. La apărarea mănăstirii au ajutat şi copiii din sat, care păzeau biserica, aruncând cu pietre sau cu despicături de lemne în comunişti. Oamenii au fost uniţi şi curajul s-a transmis de la unul la altul. Ei au hotărât să meargă la Arhiepiscopia Chişinăului şi să-l anunţe pe Mitropolitul Nectarie că ’’îşi bat joc de oameni şi vor să închidă mănăstirea’’, apoi au scris o plângere la Moscova, lui Nichita Hruşciov, Prim-Secretar al Partidului Comunist, cu peste 70 de semnături, în care rugau să nu le fie închisă biserica mănăstirii. În a opta zi de rezistenţă au sosit de la Chişinău multe maşini şi un detaşament de 500 de miliţieni, conduşi de un general rus, trimis de la Moscova special pentru operaţiunea de închidere a Mănăstirii Răciula. Comuniştii au pregătit operaţiunea de închidere a acestui aşezământ monahal până în cele mai mici amănunte (cu harta satului în faţă). Lupta s-a înteţit, creştinii nu cedau. Totuşi, un grup mare de miliţieni înarmaţi a spart zidul de apărare al creştinilor şi înaintau spre biserica mănăstirii. Creştinii s-au încăierat cu miliţienii. Simion David a fost împuşcat mortal de către un poliţist, pe Ilarion Mocreac, pe Dionisie Daniţă şi pe Gheorghe Porcari i-au rănit. (Mai apoi, vreo zece persoane mai active în această confruntare au fost condamnate la diferite termene de detenţie. Printre aceştia se numără şi Maica Stareţă Sepfora (care în timpul mişcării de rezistenţă a mănăstirii era deja în închisoare) şi ascultătoarea Nadia Popa.) După această răbufnire, ambele tabere s-au retras: creştinii – în biserica mănăstirii, iar comuniştii – în clădirea veche a şcolii din sat. A doua zi dimineaţă autorităţile sovietice au dat jos turla bisericii de vară cu ajutorul unui tractor, iar biserica a fost transformată în sală pentru nunţi şi cumătrii, mai târziu devenind depozit al kolhozului din localitate. Astfel, la 2 iulie 1959, Mănăstirea Răciula, după o confruntare violentă de nouă zile, a fost închisă.

Tezaurul bisericesc al mănăstirii a fost ars în dealul Călăraşilor. Averea mănăstirii, care consta din 35 ha de teren agricol, livadă, vie, două case, corp de chilii, stăreţie, trapeză, trei clădiri auxiliare, cinci grajduri, vite mari cornute, oi, porci, cai etc., a fost transferată în posesia kolhozului din localitate. Din cele 230 de vieţuitoare ale mănăstirii (98 de călugăriţe şi 132 de surori), 30 au plecat la rude, iar cele rămase au fost impuse să lucreze pe câmpurile kolhozului .

Datorită faptului că vieţuitoarele mănăstirii aveau propriile căsuţe-chilii, duhul mănăstiresc şi candela credinţei au fost păstrate în taină, dar şi cu demnitate de maicile care, în ciuda regimului comunist, au continuat să slujească lui Hristos, Căruia I-au făgăduit credincioşie până la moarte.

La răscrucea vremurilor de încercare şi de cernere, în 1989, odată cu căderea socialismului comunist, s-au plinit şi aşteptările celor ce au păstrat în suflete credinţa ortodoxă – mănăstirile şi bisericile au început să se redeschidă. Mănăstirea Răciula şi-a reînceput viaţa monahală prin restaurarea bisericii de iarnă de către călugăriţe şi credincioşii din localitate sub îndrumările egumenei Eustafia, numită ulterior stareţă. În anul 1990 mănăstirea a fost reînregistrată oficial, având deja peste 70 de vieţuitoare, iar in anul 1994 a fost sfinţită biserica de vară.

Pe lângă frumoasele slujbe ce se săvârşesc în bisericile mănăstirii, maicile şi surorile îndeplinesc cu stricteţe rânduiala monahală, ale cărei elemente esenţiale sunt ascultarea, rugăciunea şi postul. Datorită sârguinţei obştii monahale, cârmuită cu multă dăruire de sine de către cuvioasa stareţă, egumena Eustafia, ajutată de soborul mănăstiresc, de consiliul administrativ, dar mai ales de duhovnicul acestei sfinte mănăstiri, arhimandritul Pafnutie, în ultimii ani, atât organizarea mănăstirii, cât viaţa duhovnicească a călugăriţelor şi a surorilor s-a schimbat în bine. Într-un cuvânt, aici sunt toate condiţiile necesare unei vieţi monahale adevărate, care este în continuă dezvoltare şi îmbunătăţire. Să le ajute Bunul Dumnezeu măicuţelor şi creştinilor închinători care vin la această mănăstire, dacă timpul şi situaţia o va cere, să urmeze exemplul curajoaselor măcuţe şi al bravilor săteni, care şi-au pus sufletul pentru apărarea credinţei strămoşeşti şi a Bisericii Ortodoxe a neamului nostru. Amin!

Redacţia Aparatorul