Ca să ai ordine trebuie să ai o forţă de menţinere a ordinii şi un program prin care să o poţi păstra. Orice gospodină şi orice meşter poate să garanteze asta din exemplele lor de zi cu zi. Nu poate fi susţinută ordinea nici măcar într-o cameră dacă n-o menţii prin intervenţii regulate. Atunci cum se poate susţine o ordine de mult mai mare complexitate în ceva mult mai mare decât într-o cameră, sau decât într-o grădină ori atelier? Imens de complexă ordine s-a dovedit a fi în structurile organismelor vii şi chiar în întregul univers. Ideea de ordine permanentă presupune o forţă ordonatoare. Dacă universul arată orientat şi ordonat după nişte legi care-l „guvernează” înseamnă că poate fi comparat cu un aparat, sau cu un ceasornic.

„Universul mă încurcă, şi nu pot gândi măcar / Că poate exista ceasul fără ceasornicar.” (Voltaire)

Tocmai ordinea din univers, o ordine nebănuit de complexă, arată că ea trebuie să provină dintr-o sursă care produce ordine. Şi ce sursă producătoare de ordine raţională este cunoscută de noi până azi? Cea mai mare forţă producătoare de ordine şi complexitate ordonată este o fiinţă raţională, omul. Prin urmare e cel mai firesc să ne gândim că însuşi omul, dimpreună cu ordinea din univers trebuie să fie create de o Fiinţă raţională atotputernică şi atotînţeleaptă.

„Ateismnul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd pământul aflat la distanţa potrivită de soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s-a produs din întâmplare… Acest sistem extraordinar al soarelui, planetelor şi cometelor poate izvorî doar din sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente… Această Fiinţă guvernează toate lucrurile ca Domn al tuturor.” (Sir Isaac Newton)

Cum ar putea dezordinea sau materia să producă legi şi raţiuni de la sine, sau cum ar putea iraţionalul să producă raţionalitate? Cum ar putea nimicul să producă ceva? Cum poate inteligenţa să apară din nimic sau din materia moartă?

„Ideea că lumea, universul material, s-a creat singur îmi pare absurdă. Nu concep lumea decât având un creator, deci un Dumnezeu. Pentru un fizician, un singur atom este atât de complicat, atât de bogat în inteligenţă, încât un univers materialist nu are sens”. (Alfred Kastler, fizician, laureat al Premiului Nobel)

„Vreau să ştiu cum a creat Dumnezeu această lume… Vreau să-I cunosc gândurile; restul sunt detalii”. (Albert Einstein)

„Universul începe să semene mai mult cu un mare gând decât cu o mare maşină” (Sir James Jeans, matematician şi astronom)

„Universul nu este materie, ci gând” (Sir Arthur Eddington)

Dar dacă există un Creator, e clar că El nu poate fi decât în afara creaţiei Sale.

„Ştiinţa modernă ne obligă să considerăm pe Creator ca lucrând în afara timpului şi a spaţiului, care sunt o partc a creaţiei sale, tot aşa cum pictorul se aflã în afara pânzei.” (Rohrbach, matematician și fizician, vicerector al Universității din Mainz)

Înseamnă că cei care caută probe palpabile şi materiale, adică din această lume, pentru a dovedi existenţa unui Creator, nu le vor găsi, întrucât nu e posibil să le găsească în această lume, de vreme ce orice creator este în afara operei sale. Dar atunci cum mai putem şti că există un Creator? Acest lucru îl putem cunoaşte doar prin cugetare, adică prin singurul instrument care-l avem pentru asta la îndemână şi care ne defineşte ca fiinţă spirituală: mintea înţelegătoare şi cuvântătoare. De aceea zicea şi Sfântul Apostol Pavel despre cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturile Sale:

„Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale lui [Dumnezeu], adică veșnica Lui putere şi dumnezeirea, prin cugetare se văd din fapturi” (Romani 1, 19).

Cugetarea e cea care intuieşte că se află lucrarea şi planul unei inteligenţe în culisele aparenţelor materiale. Un univers atât de imprimat de inteligenţă nu putea apare decât dintr-o sursă inteligentă.

Autor: Ioan Bute
Sursa: Știință și credință. Mărturii ale savanților, Editura Corgal Press, Bacău 2014, p.24-26