Să nu petrecem în lenevire și în slăbirea faptelor bune, trecându-ne ziua de astăzi cu trândăvie și amânând pe mâine începutul lucrului celui bun, ca să nu rămânem fără fapte bune în fața Celui ce le cere de la sufletele noastre și să ne găsim afară din cămara cea de bucurie. Că în zadar și fără folos vom plânge pentru vremea cea rău petrecută a vieții noastre, tânguindu-ne atunci când această tânguire de niciun ajutor nu va mai fi, celor ce se căiesc.

Acum este vremea bine primită, acum este ziua mântuirii. Acesta este veacul pocăinței, iar acela al răsplătirii. Acesta este al ostenelii, iar acela al luării de plată. Acesta al răbdării, iar acela al mângâierii.

Acum, Dumnezeu este ajutător celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci, înfricoșat întrebător al faptelor celor omenești, al cuvintelor și al gândurilor, înaintea Căruia nimic nu este cu putință a se tăinui.

Acum, de îndelungă răbdarea Lui să ne îndulcim, iar atunci vom cunoaște dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre munca veșnică, iar alții spre viața veșnică, și vom lua fiecare, după faptele noastre. Și noi întârziem ca să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne cheamă pe noi întru cereasca Lui împărăție!

Au nu ne trezim? Au nu ne întoarcem de la viața cea deșartă spre împlinirea Evangheliei? Cu ce ochi vom privi ziua Domnului cea înfricoșată și înspăimântătoare, întru care pe cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu și care se vor apropia de Dânsul prin fapte bune, El îi va primi în împărăția Sa cea cerească, iar pe cei de-a stânga, goniți pentru lipsa faptelor bune, îi va mânca gheena focului, întunericul cel veșnic și scrâșnirea dinților, veșnica pierzanie?

Zicem și noi că suntem dornici de Cereasca împărăție, dar cum să o câștigăm, de aceasta nu ne îngrijim. Și, neostenindu-ne la poruncile Domnului, câtuși de puțin, în deșertăciunea minții noastre, nădăjduim să câștigăm o cinste întocmai ca a acelor care s-au luptat până la moarte împotriva păcatului!…”. (Sfântul Teodosie)

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 414)