20. Iadul atotbatjocoritor

O epidemie de pseudo-moravuri[263], toleranţa faţă de orice şi ,,cultura de masă” vulgară distruge zilnic sau mutilează sufletele oamenilor. Toate lucrurile din jurul nostru promovează banalizarea răului şi acceptarea falsităţii şi urâţeniei. Vulgaritatea a pus stăpânire pe toate ţările. A devenit un fenomen global, un semn al vremurilor noastre. Banalitatea nu este doar o materializare năucitoare a vieţii sau o lipsă de interes în aspectul ei spiritual. Este o pierdere a idealurilor înalte, a tânjirii după viaţa veşnică din viitor. Banalitatea este anti-idealul care ucide voinţa de a fi mântuit şi căutarea credinţei, nădejdii şi dragostei în stadiul lor iniţial. Se poate spune că ,,diavolul este vulgar” când observăm faptele lui.

Zgomotul infernal şi râsul răutăcios îl vânează pe om pretutindeni, nu atât în încercarea de a-l distra, cât de a-l abate de la ,,amintirea mortii”[264], de la lacrimile de pocăinţă şi rugăciune.

,,Diavolul a apărut deja în lume fără mască” (N.V. Gogol, Duminica luminată). Vom încerca să ilustrăm această idee printr-un fragment din Taina fărădelegii din care am citat mai înainte:

,,Ascultă, legiune a şarpelui negru, şi supune-te ! Daţi-le oamenilor cât mai multe impresii cu putinţă, cât se poate de variate, captându-le atenţia printr-o prefacere neîncetată a noutăţii invenţiilor şi descoperirilor; printr-o schimbare clocotindă care are loc în fiecare minut, în fiecare secundă – la nesfârşit, fără odihnă; veşnic noi, ispitind, impresionând şi absorbind atenţia. În primul rând, daţi-le mijloace pentru o schimbare rapidă, instantanee a voinţei, gândurilor, dorinţelor – a întregii lor fiinţe. Faceţi cu putinţă pentru ei să vadă, să audă, să schimbe idei la distanţă – o distanţă fără precedent, gigantică, uluitoare …

Adunaţi-i pe oameni laolaltă, îngrămădiţi-i într-o gloată, isprăviţi cu solitudinea, cu individualitatea prin stârnirea curiozităţii faţă de strălucirea noutăţii şi o creştere excepţională a inventivităţii intelectuale. Daţi-le mijloace de transport cu aburi: căi ferate, vapoare, nave pe abur, cu tot zgomotul trenurilor şi călătoriile rapide, cu viteza fulgerului care zăpăcesc mintea; daţi-le zgomot, zăngăneală, fluierături, gări imense pline de acelaşi zgomot şi vacarm neîncetat, schimbarea feţelor, terenului şi situaţiilor – periculoase, îndrăzneţe până la neruşinare şi confuzie, până în punctul distrugerii de trenuri întregi cu tot cu oamenii din ele … Daţi-le telegrafe, telefoane, macarale, maşini zburătoare, baloane, daţi-le fonografe, gramofoane, motoare electrice, maşini electrice, lumină electrică.

Toată puterea este concentrată în mâinile omului şi în puterea intelectului său – ale omului împărat, stăpân al naturii pe care şi-a supus-o sieşi … Arta inspirată nu există, ea se află în tipărituri, în fotografii, în oleografii, în arta fotografică, în reproducerea mecanică cu repeziciune a nenumăratelor imagini … Maşini de scris, maşini de tipărit, maşini de cusut, maşini de semănat, maşini de treierat, mori şi brutării; maşini cu jocuri, maşini de cântat şi de vorbit, cinematografe … Gata cu mâinile ! Gata cu munca manuală !

Raţiunea este triumfătoare ! Raţiunea este împăratul, stăpânul; raţiunea este mândria omului. Ei vor începe să se închine ei, să o divinizeze. Omul îşi va ridica cu mândrie capul şi va dobândi cunoştinţa libertăţii … Ce nevoie are de putere asupra lui însuşi când el stăpâneşte totul ? De ce ar trebui să se supună el cuiva, când stihiile naturii s-au supus luişi ? Apoi omul va dobândi înţelepciunea noastră, înţelepciunea şarpelui negru, împlinirea profeţiei sale făcute femeii ascultătoare: ,,Veţi şti totul, veţi fi ca nişte dumnezei”.

Omul îşi va înălţa capul şi va provoca Cerul care l-a chinuit încercându-i răbdarea, şi îşi va ridica armele împotriva blândeţii şi supunerii faţă de lege, împotriva smereniei şi nevinovăţiei şi curăţiei. El le va batjocori ca slăbiciune, laşitate şi slugărnicie, şi le va transforma în libertatea despotismului elementar, şi dulceaţa plăcerilor trupeşti va împodobi această libertate …

Viaţa, această mişcare neîncetată şi neobosită însoţită de schimbările continue ale impresiilor, va curge ca un curent atotcuprinzător nepermiţând timpul, nici măcar un singur moment pentru aducerea aminte de Dumnezeu, de sfinţenia Sa, de viaţa în pace, în dragoste şi în străduinţa pentru Lumină, care este izvorul Său şi împlinirea făgăduinţei. Nimic sfânt şi dumnezeiesc nu-i va mulţumi şi alina pe oameni şi glasul conştiinţei lor se va stinge. Ei vor fugi de ea şi frica lor va fi precum chinurile morţii, şi vor căuta mulţimile şi se vor teme de singurătate, ca nu cumva să poată auzi glasul conştiinţei lor.

Astfel, noi vom înlocui această curăţie şi sfinţenie delicată şi nevinovată pe care ei o numesc dobândire şi desăvârşire duhovnicească, aşa cum au fost învăţaţi de Miel, cu cultura noastră, progresul nostru, al slavei şi mândriei intelectuale … Nu este nevoie de această rânduială nesuferită, această supunere faţă de lege, această putere unificatoare care înăbuşă setea insaţiabilă a patimilor şi desfătarea frenetică a tuturor plăcerilor vieţii trupeşti neruşinate şi îmbietoare. Promovaţi ideea că oricine are dreptul să se bucure pe deplin de un moment lipsit de griji al vieţii trupeşti, al patimii arzătoare, să se bucure de el chiar până la sfârşit, chiar până la capătul plăcerilor.

Ascultă, legiune a şarpelui negru şi a Mamonei ! Ascultă şi supune-te ! Când viaţa firească a oamenilor va deveni artificială, când se va transforma într-o producţie de masă cu maşini, munca manuală nu va mai fi necesară; mâinile oamenilor vor deveni libere, dezlegate, în timp ce dorinţa lor de a trăi nestăpânit, febril, cu toţi nervii, toate fibrele trupului va creşte. Dorinţa lor de a trăi toate impresiile momentului, de a sorbi cupa plină a bucuriei pătimaşe a plăcerilor şi desfătărilor oferite de noi – da, deja cultura noastră măturând asemenea unui val pătimaş atotcopleşitor va creşte şi se va intensifica în dorinţa de nebiruit de a goli această cupă a vieţii până la fund, chiar până la moarte, în agonia bucuriei; toţi ar trebui să bea această cupă, să trăiască, să se bucure, deoarece nu va mai exista credinţă, nădejde şi dragoste, nu va mai exista nimic în afară de plăceri senzuale. Oamenii înşisi vor râde, aşa cum noi, copiii liberi ai iadului, râdem acum de credinţă, nădejde şi dragoste, aceste surori ale fanteziei omeneşti naive … Ha …ha …ha !! Râdeţi de ele, voi, legiune a şarpelui negru ! … Râzi, bătrâne Moloh ! … Doar priveşte, priveşte şi te bucură de nebunia oamenilor !”[265]

Viaţa oamenilor contemporani este uneori mai înfricoşătoare decât multe filme de groază. ,,Împietrirea” rămâne netulburată chiar de cele mai teribile fapte: totul este permis. Este permis să scoţi ochii unui copil al străzii din Brazilia, Mexic, Rusia sau să jupoi de viu o persoană, să-i scoţi rinichii şi inima şi să le transplantezi unor domni ,,decenţi şi respectabili” care poartă cravată, sau unor doamne pline de bijuterii, pentru a asigura continuarea liniştită a vieţii lor … Potrivit profeţiilor, diavolii înşişi vor fi uimiţi de cruzimea oamenilor (Sfântul Nil Izvorâtorul de mir). Mulţi dintre contemporanii noştri au devenit nu animale, nu, această comparaţie ar fi nedreaptă şi jignitoare pentru cele mai feroce animale care Îl cunosc pe Dumnezeu, ci ei au devenit diavoli[266].

Ei nu vor asculta de raţiune, nici necazurile nu vor putea să le deştepte sufletul, mort din timpul vieţii lor. Astfel, un sodomit infectat cu SIDA ar fi putut să se întoarcă la Dumnezeul atotmilostiv în timpul ultimelor sale suferinţe şi, pocăindu-se de păcatul său de moarte, ar fi putut afla iertarea Lui şi harul veşnic. Însă, în loc de aceasta, acest seducător nepocăit acordă interviuri (molipsindu-şi spiritual ascultătorii) şi împărtăşeşte planurile sale de sinucidere (în acelaşi timp promovând acest păcat de moarte extrem de grav), stârnind simpatie şi … respect.

Există fapte rele la care societatea reacţionează cu indignare, dar sunt altele chiar mai grave – faptele rele care sunt îndreptate împotriva vieţii Bisericii şi care stârnesc încurajare şi simpatie printre cei care se socotesc printre cei credincioşi. Ultima şi cea mai cumplită sforţare a duşmanului omenirii nu este îndreptată atât împotriva lumii (care i s-a supus deja în mod conştient sau inconştient), cât împotriva Bisericii lui Hristos. Urâciunea pustiirii triumfă făţiş şi fără ruşine în locurile sfinte. Respingerea Sfintei Tradiţii este fără îndoială unul dintre ţelurile principale ale ecumenismului.

Tendinţele de sfidare a lui Dumnezeu şi a lui Hristos sunt manifeste cât se poate de evident în aspiraţia ecumeniştilor de a introduce noi ,,stiluri liturgice”. Astfel, ei îngăduie şi uneori chiar întâmpină bucuros muzica orchestrală ultramodernă, jazz-ul şi rock-ul pentru a acompania ,,slujbele bisericeşti” pretinzând că o astfel de muzică este necesară pentru a-i ,,reînsufleţi” pe credincioşi, mai ales pe tineri. Un jurnal pentru tineri, Risk, publicat de Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) de la Geneva, pledează pentru un ,,stil liturgic viu”. Familiaritatea blasfemiatoare a acestei reviste ,,bisericeşti” nu cunoaşte limite. Astfel, într-una din paginile sale a fost prezentată o idee anticreştină scandaloasă tipărită cu litere mari încovoiate: ,,Întruparea nu a avut loc încă”[267]. Aceeaşi revistă Risk susţine că ,,bătăile tobei sunt la fel de bune ca sunetul clopotelor bisericii”[268].

Ecumeniştii acompaniază propriile ,,slujbe” nu numai cu muzică orchestrală, ci şi cu dansuri şi cu multe altele … inclusiv rock-n-roll ,,evanghelic” sau ,,creştin”. Cineva nu poate să nu remarce că a numi dans ,,liturgic” un dans care a devenit un fenomen prevestitor de rău al vremurilor noastre şi este strâns legat de cultul lui satan[269] este o absurditate strigătoare la cer şi parodierea diavolului a bunelor vestiri ale Mântuitorului Hristos.

Rock-n-roll, sau rock-ul care a devenit destinul planetar al tinerilor din toate ţările, a adus mesajul său din iad, pentru a deforma, a corupe sau a nimici cu totul cât mai mulţi oameni tineri şi lipsiţi de apărare din punct de vedere emoţional cu putinţă.

Ecumeniştii iubesc tot soiul de distracţii şi diversiuni (iată deci ,,iadul atotbatjocoritor” care este amintit într-o rugăciune ortodoxă !). Lor le plac tot felul de dansuri, până şi rugăciunea domnească ,,Tatăl nostru” este dansată de ecumenişti. Această activitate scandaloasă este descrisă, fără nici o umbră de jenă, în jurnalul ecumenist menţionat mai sus. Se aminteşte că în timpul ,,euharistiei”, slujitorul ei, un pastor ecumenist Ronni Sequiera din India, a dansat pe rugăciunea ,,Tatăl nostru”. Fotografia care însoţeşte articolul arată ,,dansul ca mijloc de exprimare liturgică”, acesta fiind de asemenea subiectul tezei de licenţă a dansatorului[270].

Pe 3 iulie 1994 a apărut un nou ,,organism ecumenist”: Consiliul Naţional al Bisericilor din Australia (The National Council of Churches in Australia, NCCA) care reprezintă 13 confesiuni, inclusiv jurisdicţiile ,,ortodoxe” ale Patriarhiilor Constantinopolului, Antiohiei şi României.

Slujba care a marcat înfiinţarea acestei noi organizaţii a avut loc în catedrala catolică a Sfântului Christopher din Canberra. Printre participanţi, împreună cu ceilalţi membri ai NCCA, s-au aflat de asemenea episcopi şi preoţi ,,ortodocşi”. Pe lângă rugăciunile ecumeniste în comun şi manifestările eretice care au avut loc la această ,,slujbă”, anumite momente ale ,,programului” în mod flagrant anticreştin merită o atenţie specială.

Astfel, începutul slujbei a fost săvârşit de trei tinere aborigene necreştine, îmbrăcate indecent (cu mişcări indecente), care şi-au prezentat spectacolul împreună cu tineri aborigeni. În faţa altarului catedralei, ei au executat dansurile cultului lor, însoţite de ritualuri păgâne de purificare/mântuire cu fum şi frunze. Acest spectacol a fost chiar mai provocator decât interpretările similare organizate în timpul celei de-a VII-a Adunări Generale a CMB cu 3 ani în urmă tot în Canberra.

În afară de spectacol, o altă ,,interpretare” dubioasă cu un simbolism specific şi cu dansuri a avut loc de asemenea în faţa altarului.

Intrarea cu Evanghelia (însoţită tot de dansuri) a fost săvârşită de trei tinere aborigine îmbrăcate necuviincios[271].

Gălăgia şi râsul izbucnesc deja şi în bisericile Domnului din Rusia. Un binecunoscut renovaţionist din anii ’1920, Antonin Granovski a încercat să obţină ,,cea mai largă democratizare a Cerului, cel mai larg acces la sânul Tatălui ceresc”[272].

Teoreticianul şi practicianul modernismului ,,ortodox” din Patriarhia Moscovei, Alexandru Borisov continuă lucrarea începută de Antonin Granovski (Borisov îl consideră pe învăţătorul său un ,,reformator curajos”). Înşelarea duhovnicească a renovaţioniştilor de astăzi, ,,preoţii” A. Borisov, G. Kochetkov şi tovarăşii lor este un subiect separat la care vom reveni curând. În acest punct, însă, noi vom sublinia doar câteva dintre inovaţiile pentru care A. Borisov luptă în faimoasa sa carte Ogoare coapte (Pobelevshie nivy), Moscova, 1994.

,,Părintele” Alexandru[273], fiind în mod evident de acord cu dorinţa lui A. Granovski de ,,a democratiza Cerul”, propune îndepărtarea iconostaselor din biserici, pretinzând că vreme de multe secole ele ,,i-au ţinut la distanţă pe oameni” (p. 175-176). Pentru comoditatea închinătorilor, el recomandă instalarea de bănci. Pe lângă aceasta, Borisov susţine introducerea orgilor şi armoniilor (p. 177) în bisericile ortodoxe. Dansurile în costume exotice, ca cele organizate de colegii lui Borisov şi Kochetkov din străinătate, sunt tot ceea ce este necesar pentru ca asemănarea cu teatrul să fie evidentă !

Egumenul Inochentie (Pavlov) scrie foarte mult împotriva ,,disconfortului nejustificat al practicii religioase” a Bisericii Ortodoxe. ,,O prelungire inutilă a slujbei obişnuite (…) ajută prea puţin”, precum spune el, ,,la o concentrare în rugăciune”, şi probabil acesta este motivul pentru care ,,un preot practicant”, aşa cum se numeşte pe sine acest pseudo-monah, este preocupat să calculeze procentajul ,,femeilor … de vârstă fertilă”, în loc să se roage[274].

,,Feriţi-vă de apostazia de la credinţă ca început al tuturor relelor”, a spus Antonie cel Mare[275].

Nu mulţi oameni din Patriarhia Moscovei de astăzi ar fi surprinşi să afle că preoţii care se bucură, ca să spunem aşa, de o reputaţie exotică, fie ocupă posturi oficiale înalte, fie se bucură de o popularitate cvasi-universală. Acest lucru este adevărat, de exemplu, în cazul egumenului Ioan Economţev, director adjunct de afaceri al Patriarhiei Moscovei, adjunct al preşedintelui Comisiei Educaţionale, profesor la Academia Teologică din Moscova şi de asemenea un binecunoscut prozator, poet, eseist, autor de romane erotice cu titluri caracteristice, precum Taina celei de-a opta zi sau Însemnările unui preot de provincie. El vorbeşte deschis despre toate acestea în interviul oferit binecunoscutului jurnalist A. Nezhny (Gândirea Rusă, Paris, 27 iulie 1994).

Ieromonahul Roman (Matiuşin) a devenit faimos în mod diferit. Romanele sale de aventuri, adeseori cu o nuanţă erotică, circulă pretutindeni în înregistrări şi pe casete. În timp ce-şi acompaniază cântarea tânguitoare cu o chitară, el nu pierde nici o ocazie să răspândească bârfe despre Biserica din diaspora: o minciună rimată este mai uşor de ţinut minte. El şi fraţii săi nu uită zicala franţuzească: ,,Calomniaţi, calomniaţi, rămâne întotdeauna ceva !”

Pierzându-şi simţul măsurii, cei care-i fac reclamă acestui monah cu chitară îl compară pe el nici mai mult, nici mai puţin decât cu Proorocul şi Împăratul David, Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Romano Melodul, şi chitara sa cu ,,psaltirea, coardele secolului 20”[276].

Avva Ioan Colov a fost întrebat odată: ,,Ce înseamnă a fi monah ?” El a răspuns: ,,Să se silească cineva a împlini toate poruncile lui Dumnezeu”[277].

,,Iadul atotbatjocoritor” jubilează la expunerea făţişă a mârşăviilor tainice ale celor care sunt chemaţi să poarte un cin îngeresc. Există ceva cu adevărat diavolesc în ispitele acestui cler apocaliptic, care este ,,jucăria duhurilor rele”, potrivit unui sfânt stareţ[278].

Foarte mult rău a fost semănat prin aceşti apostaţi în sutane care au devenit înrudiţi cu diavolii[279] şi participă la transformarea vieţii lor într-un iad. Dar îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu.

Din fericire există şi luptători umili care sunt mari în ochii lui Dumnezeu. Este posibil ca datorită rugăciunilor acestor drepţi aproape inobservabili să stea încă lumea noastră în ciuda faptului că ea a depăşit Sodoma şi Babilonul cu păcatele şi fărădelegile ei. Şi unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul (Romani 5, 20). Sfântul nostru luptător contemporan Ioan (Maximovici), canonizat în 1994 de BORD, întruchipează idealul monahal şi insuflă nădejde în inimile credincioşilor. Viaţa sfântă i-a caracterizat şi pe marii teologi ai vremurilor noastre arhiepiscopul Serafim (Sobolev) şi arhimandritul Iustin (Popovici).

Cât despre inovaţiile obraznice, hulitoare pe care apostaţii încearcă să le introducă cu toată puterea lor, ei sunt ruşinaţi de frumuseţea Bisericii Ortodoxe şi a slujbelor ei dumnezeieşti care cucereşte inimile. Modernismul hidos se dovedeşte a fi incompatibil cu înţelegerea ortodoxă a slujbei bisericeşti, a cântării bisericeşti în particular. Sfinţii lui Dumnezeu au socotit întotdeauna cântarea bisericească ca un mijloc de a învăpăia starea de rugăciune, de pocăinţă a închinătorilor, înălţându-i în lumea nestricăcioasă a Sfântului Duh. Binefacerea cântării bisericeşti a rugăciunilor constă în aceea că ajută sufletul nostru să se apropie de Dumnezeu. Slujbele Bisericii Ortodoxe deschid închinătorilor o altă lume, mai înaltă; îi ajută să perceapă dumnezeiasca liturghie ca pe o slujbă cerească săvârşită aici pe pământ. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, ,,în cer, cetele îngereşti slavoslovesc; pe pământ, credincioşii, alcătuind coruri în biserici, imită aceeaşi slăvire a îngerilor. În cer, serafimul zice cu glas tare cântarea întreit sfântă; pe pământ, mulţime de oameni cântă acelaşi imn. Are loc o prăznuire comună a fiinţelor cereşti şi pământeşti: una este mulţumirea, una este veselia, unul corul bucuriei. Căci negrăita pogorâre a Stăpânului a adunat laolaltă acest cor, Duhul Sfânt l-a unit, bunăvoirea Tatălui a pus în armonie glasurile”[280].

Din Sfânta Scriptură noi ştim că spre sfârşitul istoriei pământeşti, Dumnezeu va îngădui răului să conducă lumea ca niciodată până atunci. Şi cu toate că acum iadul şi stăpânul lui îşi bat joc cu neruşinare de tot ce este sfânt, batjocoresc omenirea, şi foarte izbutit pentru moment, creştinii, în nădejdea lor în Dumnezeu, sunt ferm încredinţaţi că iadul nu va prăznui biruinţa sa finală. Unde îţi este moarte, boldul tău ? Unde îţi este Iadule, biruinţa ta ? (Osie 13, 14; I Corinteni 15, 55). Jertfa Mântuitorului nostru pe cruce a adus ocară asupra iadului. ,,Când Te-ai pus în groapă nouă pentru toţi, Mântuitorule al tuturor, iadul cel cu totul de râs văzându-Te s-a îngrozit, zăvoarele s-au sfărâmat şi porţile s-au zdrobit, mormânturile s-au deschis, morţii au înviat. Atuncea şi Adam cu mulţumită bucurându-se, a strigat Ţie: Slavă smereniei Tale, iubitorule de oameni” (la stihoavna din Sfânta şi Marea Vineri).

[263] Acest surogat de moralitate care, potrivit lui Nietzsche, este ,,dincolo de Dumnezeu şi de cel rău”, dar în realitate aproape întotdeauna de partea celui rău.

[264] Potrivit tradiţiei patristice, în rugăciunile lor zilnice, monahii şi mirenii ortodocşi cer Domnului să le dea ,,aducerea aminte de moarte” (rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur ,,pentru ceasurile zilei şi nopţii”). Această aducere aminte a sfârşitului iminent şi a răspunsului care trebuie dat în Ziua Judecăţii pentru tot ceea ce a făcut cineva îl ajută pe om să aibă o atitudine mai serioasă şi mai responsabilă faţă de faptele sale şi faţă de viaţa sa în cursul căreia trebuie să se manifeste având înainte veşnicia.

[265] Taina fărădelegii. Două descoperiri din 1909, tipărită la Editura Mânăstirii 75 E. 93rd St., New York, N.Y. 10128, USA; 8011 Champagneur Ave., Montreal, Que. H3N 2K4, Canada, 1994, p. 7-9.

[266] Vom ilustra acest gând cu un extras din Declaraţia Comitetului Social ,,pentru renaşterea morală a patriei noastre”. Se afirmă că pe 7 ianuarie 1996, de praznicul Naşterii lui Hristos, programul de televiziune ,,hogi” din Rusia a arătat o femeie în chinurile naşterii care a fost provocată intenţionat cu două luni înainte de termen. ,,În prealabil, aceasta – nici mamă, nici femeie (în înţelegerea noastră omenească) – a fost de acord în scris ca pruncul născut de ea să fie ucis într-un mod atât de iscusit încât cu organele scoase din trupul lui şi pregătirile făcute să se poată îmbunătăţi sănătatea fizică a celor care vor dori să-şi prelungească viaţa prin intermediul acestui tip de canibalism”. Telespectatorii au văzut nou-născutul mişcându-şi mâinile şi picioarele şi frecându-şi ochii cu mâna lui mică. Apoi, mâinile aşa-zisului ,,personal medical” l-au înfăşurat pe prunc în celofan şi l-au pus într-un congelator (…). După demonstraţia naşterii pruncului şi a morţii lui imediate, telespectatorilor li s-a arătat şedinţa Colegiului Departamentului de Sănătate unde ministrul sănătăţii a anunţat că va suprima orice încercare de a stopa activitatea acestui institut autorizat de el (Institutul Internaţional de Medicină Biologică).

,,Doctorul american care a dezvoltat această tehnologie a noului tip de canibalism ne-a spus că doar în Rusia şi nicăieri altundeva i s-a dat permisiunea de către guvern pentru realizarea acestei ‘activităţi ştiinţifice promiţătoare’, cum a numit-o el. Autorii declaraţiei notează că un asemenea fenomen era de aşteptat să se petreacă în ţara ,,în care maternitatea este pângărită şi fecioria ridiculizată, în care în decursul câtorva ani mass media, cu complicitatea guvernului, a dus o campanie amplă cu scopul distrugerii moralităţii” (Declaraţia Comitetului Social ,,pentru renaşterea morală a patriei noastre. A se vedea Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), Jordanville, SUA, nr. 4, 1996, p. 11).

[267] Risk, vol. V, nr. 3/4, Geneva, 1969, p. 46.

[268] Ibid., p. 4.

[269] Jean-Paul Regimbal, Rock and roll-ul. Violarea conştiinţei prin mesajele subliminale, Saint-Raphael Publications, Sherbrooke, Quebec, Canada, 1983; John O’Connor O.P., Războiul iadului împotriva copiilor noştri, Saint-Raphael Publications, Sherbrooke, Quebec, Canada, 1991.

[270] Risk, vol. V, nr. 1, 1969, p. 4, 13.

[271] Jurnalul EPS, nr. 16, 13 iulie 1994: ,,Noul Consiliu Bisericesc australian îmbrăţişează 13 confesiuni”; Ziarul MECC News Report v. 7/10, iulie-octombrie 1994, p. 16; ,,Ecume-ştiri”, ziarul O Lume (One World), nr. 193, martie 1994, p. 16-17, şi de asemenea filmul făcut de compania ABC pe care l-am văzut.

[272] Biserica Rusă Pravoslavnică 988-1988 (Russkaia Pravoslavnaia Tserkov’ 988-1988), nr. 2, Moscova, 1988, p. 27.

În vremea lui, A. Granovski, care a participat la întrunirile filozofico-religioase din Sankt Petersburg (a se vedea cap. 9), a fost poreclit ,,Leviatanul” de V.V. Rozanov. Cei care l-au întâlnit pe Granovski ,,erau impresionaţi de statura sa enormă, de chipul lui demonic, de ochii pătrunzători şi negri ca smoala, de barba lui nu foarte deasă”. Dar nu mai puţin izbitoare erau ,,declaraţiile făţişe neinteligibile şi de-a dreptul cinice ale acestui preot. Subiectul principal al discursului lui erau relaţiile sexuale …” (Alexander Benua, Memoriile mele, Moscova, 1990, cărţile 4 şi 5, p. 291).

[273] Borisov poate fi numit ,,părinte” doar în anumite condiţii şi în ghilimele, mai ales ţinând cont de atitudinea sa batjocoritoare faţă de euharistie. Pe lângă aceasta, el însuşi insistă asupra reexaminării titlurilor şi adresărilor folosite în mod tradiţional în Biserica Ortodoxă: ,,De ce nu ne-am zice unii altora … fraţi ?” (,,Ogoarele coapte”), p. 178-179.

[274] A se vedea ,,Capcanele Ortodoxiei reînnoite” în Jurnalul Rus (Russkii Vestnik), Moscova, 1995, p. 115.

[275] Patericul. Texte alese ale sfinţilor monahi şi întâmplări din vieţile lor alcătuite de Episcopul Ignatie Briancianinov (“Otechnik.” Izbrannyia izrecheniia sviatykh inokov i povesti iz zhizni ikh, sobrannyia Episkopom Ignatiem Brianchaninovym), ediţia a 4-a, Sankt Petersburg, 1993, p. 428.

[276] Melchisedec, arhiepiscop de Ecaterinburg şi Kurgan. Adnotare la înregistrarea ,,Cântecele ieromonahului Roman”, Studioul de înregistrări din Leningrad, 1991.

[277] Patericul, p. 290.

[278] Ibid., p. 428.

[279] Şi Lucifer şi-a pregătit legiunile pentru atac: ,,Înainte de toate ademeniţi-i pe slujitorii Bisericii Dumnezeului Veşnic cu sugestiile voastre. Arătaţi-le puterea asupra sufletelor celor ce caută mântuirea, asupra domnitorilor şi regilor, prin frumuseţea femeilor şi oportunitatea cuceririi lor uşoare; arătaţi-le avantajele lumeşti, bogăţia şi atracţia exterioară a împrejurărilor, splendoarea, luxul şi mijloacele de a pune stăpânire pe ele … Faceţi ca sfintele vestiri ale Celui Înviat să fie uneltele din mâinile lor ascunse celor ce caută mântuirea, astfel încât să nu se vădească caracterul lor criminal înaintea oamenilor. Umblaţi să-i corupeţi cu grijă şi treptat … Credinţa oamenilor se va clătina, deoarece ei vor crede că dacă slujitorii şi învăţătorii Bisericii sunt aşa, atunci credinţa pe care ei o propovăduiesc nu duce la mântuire, ci la pierzare, şi ei mint (…). Dar văzându-i pe slujitorii Bisericii Lui aşa cum i-aţi făcut, ei vor fi ispitiţi odată pentru totdeauna să nu se încreadă în Dumnezeu, şi vi se vor alătura şi vor recunoaşte doar cultura noastră elementară şi libertatea noastră ca adevăratul progres (Taina fărădelegii, p. 7-8).

[280] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la cuvintele Sfântului Prooroc Isaia (în limba rusă), Omilia 1, paragraful 1, Scrieri, Vol. VI, cartea I, Sankt Petersburg, 1900, p. 380.

Sursa: ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE, de Ludmilla Perepiolkina