Introducere

În filosofia europeană, într-o măsură mai mare sau mai mică, omul apare întotdeauna ca fiind o fiinţă fragmentată. Nicăieri, el nu este văzut ca un întreg, ca fiind împlinit şi unificat, ci întotdeauna ca fiind fărâmiţat în fragmente care ar birui încercarea oricărui gânditor de a le uni într-un singur tot. Pe de o parte, realismul separă omul de înţelegerea sa, văzând-o pe aceasta din urmă drept izvorul principal al adevărului şi măsura cea mai înaltă a tot ceea ce există, atribuindu-i întreaga valoare, conferindu-i putere absolută şi idolatrizând-o, diminuând în acelaşi timp celelalte forţe fizice şi psihice ale omului.
Gândirea critică, din punctul ei de vedere, este o apologie a raţionalismului şi senzualismului care coboară înţelegerea şi omul dimpreună cu ea, la nivelul simţurilor. Cât despre panteism şi toate celelalte sisteme moniste de acest fel, acestea consideră lumea şi omul drept o masă de elemente opuse şi contradictorii care nu pot fi aduse niciodată la o unitate logică, singulară. Toate aceste sisteme filosofice conduc la acelaşi rezultat: o înţelegere superficială, fenomenală, atât a omului, cât şi a lumii.
Omul filosofiei fenomenaliste – o filosofie care este întotdeauna şi relativistă – este omul fără un punct focal central. Unde se află situată lumea? Şi unde se află situat omul? Care este temelia intelectului şi a cunoaşterii? Omul încearcă să se explice pe sine în termenii lucrurilor, dar cu o totală lipsă de reuşită, fiindcă definindu-se pe sine în termenii lucrurilor, omul se reduce în cele din urmă şi pe sine la un lucru, la materie. Oricât de mult ar lupta el să convingă, omul filosofiei fenomenaliste nu e capabil să certifice realitatea obiectivă a lucrurilor şi cu atât mai puţin poate el să arate că lucrurile posedă adevăr.
Încercând să-l explice pe om prin om, filosofia ajunge la un rezultat bizar: ea prezintă o imagine oglindă a unei imagini oglinzi. Într-o ultimă analiză, o astfel de filosofie, oricare i-ar fi calea, este focalizată pe materie şi om. Şi atunci, un singur lucru poate fi conchis din toate acestea: neputinţa oricărei cunoaşteri adevărate a omului sau a lumii. Acest lucru obligă spiritul filosofic al omului să elaboreze tot felul de ipoteze care transcend atât omul, cât şi materia. Prin idealism el face un salt în supranatural. Dar acest salt, la rândul său, conduce la scepticism, fiindcă idealismul filosofic consideră omul drept o realitate metaempirică, care nu poate fi nici descrisă şi nici dovedită.
Omul, aşa cum este el socotit de filosofia relativistă, este supus unui destin tragic, fiindcă el a demonstrat că adevărul transcende atât omul, cât şi materia. Există o prăpastie de netrecut între om şi adevăr. Omul se află de o parte a acestei prăpăstii şi nu poate afla calea de a ajunge de cealaltă parte unde se află adevărul transcedental. Dar puterea Adevărului, de cealaltă parte, răspunde la neputinţa omului aflat de partea aceasta. Adevărul transcendent trece prăpastia, ajunge de partea noastră şi se revelează pe sine întru persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul. Printr-Însul, Adevărul transcendent devine imanent în om. Hristos revelează adevărul şi prin Sine. El îl revelează nu prin gândire sau raţiune, ci prin viaţa care este a Lui. El nu numai că posedă adevărul, El Însuşi este Adevărul. În El Fiinţa şi Adevărul sunt una.
De aceea El, în persoana Sa, nu numai că defineşte adevărul, ci arată şi calea către El: cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaşte adevărul, iar adevărul îl va face liber (cf. Ioan 8, 32) de păcat, minciună şi moarte. În persoana Dumnezeu-omului Hristos, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi. Înţelegerea omului nu este răsturnată, ci este reînnoită, curăţită şi sfinţită. Este adâncită şi îndumnezeită, dându-i-se posibilitatea de a cuprinde adevărurile vieţii în lumina Dumnezeului făcut om. În Hristos, Adevărul absolut a fost oferit în totalitatea sa într-un mod personal şi real. Iată de ce numai El singur, dintre toţi cei născuţi pe pământ, posedă cunoaşterea integrală a adevărului şi o poate oferi mai departe. Omul care doreşte să cunoască adevărul trebuie să se facă una cu Dumnezeu-omul Hristos, să devină un singur trup cu El şi să ajungă membru al Trupului Său divino-uman, Biserica (Efes. 5, 30; 3, 6). Ajungând astfel, unul ca acesta dobândeşte “mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16), gândind, vieţuind, simţind întru Hristos, ajungând astfel la o cunoaştere integrală a Adevărului. Pentru omul în Hristos, antinomiile minţii nu sunt opuşi ireconciliabili; ele sunt doar nişte rupturi cauzate de mişcarea păcatului originar din om.
Unindu-se cu Hristos, omul simte în sine o unire a părţilor fragmentate, o vindecare a intelectului, o integralitate desăvârşită care îi oferă capacitatea unei înţelegeri desăvârşite.
Adevărul este în mod obiectiv oferit în persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul. Dar modul în care acest lucru devine subiectiv – adică partea practică a teoriei creştine a cunoaşterii – a fost pe deplin rezolvat de către Sfinţii Părinţi, acei filosofi evanghelici, sfinţi şi trăitori.

Printre cei mai reprezentativi dintre aceşti sfinţi filosofi s-a aflat marele nevoitor Isaac Sirul. În scrierile sale, cu o rară înţelegere bazată pe experienţă, el descrie procesul vindecării şi curăţirii organelor de cunoaştere ale omului, creşterea sa în capacitatea de înţelegere şi calea ascendentă de înţelegere a adevărului etern prin experienţă. În filosofia Sfântului Isaac Sirul, fondată pe experierea harului, principiile şi metodologia teoriei ortodoxe a cunoaşterii şi-au aflat una dintre cele mai desăvârşite exprimări. Voi încerca să schiţez această teorie a cunoaşterii, această gnoseologie pe care a dezvoltat-o Sfântul.

Boala organelor înţelegerii

Caracterul cunoaşterii omeneşti depinde de predispoziţia, natura şi starea organelor sale de înţelegere. La toate nivelele, cunoaşterea depinde hotărâtor de mijloacele de înţelegere.
Omul nu creează adevăr; actul înţelegerii este un act de însuşire a unui adevăr care este deja oferit în mod obiectiv. Această integrare are un caracter organic, nu deosebit de cel al altoirii unei mlădiţe pe o viţă de vie, sau a vieţii sale în şi de la viţă (cf. Ioan 15,     1-6). Înţelegerea este, deci, o roadă aflată în pomul persoanei umane. Aşa cum este pomul, la fel sunt şi roadele sale, aşa cum sunt organele înţelegerii, la fel este şi cunoaşterea pe care ele o oferă. Analizând omul după darurile sale empirice, Sfântul Isaac Sirul descoperă că organele sale de înţelegere sunt bolnave.
“Răul este o boală a sufletului”, de unde se îmbolnăvesc toate organele înţelegerii . Răul îşi are percepţiile sale, patimile, iar “patimile sunt bolile sufletului” . Răul şi patimile nu sunt lucruri fireşti pentru suflet; ele reprezintă accidente supărătoare şi nedorite , un adaos nefiresc al sufletului .
Ce sunt patimile în ele însele? Ele sunt “o anumită asprime sau insensibilitate a fiinţei” . Cauzele lor se află în înseşi lucrurile vieţii . Patimile sunt dorinţa de bogăţie şi strângere a bunurilor, pentru tihna vieţii şi confortul trupesc; ele sunt o însetare după slavă şi exercitarea puterii; ele sunt lux şi frivolitate; sunt dorinţa de slavă din partea oamenilor şi frica pentru propriul trup .
Toate aceste patimi au un nume comun: lumea . Lumea înseamnă comportament trupesc şi o minte trupească . Patimile sunt atacurile lumii asupra omului prin intermediul lucrurilor lumii. Harul dumnezeiesc este singura forţă capabilă să le respingă . Atunci când patimile se sălăşluiesc în om, ele îi întunecă sufletul . Ele îi întunecă mintea, umplând-o de forme, imagini şi dorinţe fantastice , aşa încât gândurile omului îi sunt tulburate şi pline de imaginaţie. “Lumea este o desfrânată”  care, prin intermediul dorinţelor ei de suflet pierzătoare, înşeală sufletul, îi subminează virtuţile şi-i distruge curăţia dăruită lui de Dumnezeu.
Atunci, sufletul devenind necurat, dă naştere la o cunoaştere necurată. Un suflet plăpând, un intelect bolnav, o inimă şi o voinţă slăbite – pe scurt, organe bolnave ale înţelegerii – pot numai să dea naştere unor gânduri bolnave, unor sentimente bolnave, unor dorinţe bolnave şi unei cunoaşteri bolnave.

Vindecarea organelor înţelegerii

Sfântul Isaac pune un diagnostic precis al bolii sufletului şi al organelor sale de înţelegere şi la fel de limpede el oferă şi remediul cu convingere şi tărie. Întrucât patimile sunt o boală a sufletului, acesta poate fi vindecat prin curăţirea de patimi şi de rău . Virtuţile sunt sănătatea sufletului, tot aşa precum patimile sunt boala sa . Virtuţile sunt remediile care în mod progresiv elimină boala din suflet şi din organele de înţelegere. Acesta este un proces lent, necesitând mult efort şi o îndelungă şi mare răbdare . Sufletul este îmbătat de patimi, dar îşi poate redobândi sănătatea dacă va folosi virtuţile drept cale către înţelepciune . Virtuţile sunt, totuşi, întrepătrunse de durere şi necazuri . Sfântul Isaac spune că orice virtute este o cruce  şi că necazurile şi durerile sunt izvorul virtuţilor . Prin urmare, el susţine cu tărie dragostea faţă de asupriri şi durere, aşa încât, prin intermediul lor, omul să poată fi eliberat de lucrurile acestei lumi şi să dobândească o minte detaşată de tulburările lumii . Fiindcă omul trebuie să se elibereze mai întâi pe sine de lumea materială pentru a se putea naşte întru Domnul. Aşa este iconomia harului; tot astfel este şi iconomia cunoaşterii. Dacă un om se hotărăşte să-şi trateze şi să-şi vindece sufletul, trebuie mai întâi să se supună unei examinări atente a întregii sale fiinţe. Trebuie să înveţe să discearnă binele de rău, lucrurile lui Dumnezeu de cele ale diavolului, fiindcă “discernământul este cea mai mare dintre virtuţi ”. Dobândirea virtuţilor este un proces organic şi progresiv: o virtute urmează alteia : “Fiecare virtute este maica celeilalte” . Între virtuţi nu există numai o ordine ontologică, ci şi una cronologică. Prima dintre ele este credinţa.

Credinţa

Doar prin asceza credinţei se poate începe tratamentul unui suflet bolnav de patimi. O dată ce credinţa începe să se sălăşluiască într-un om, patimile încep să fie dezrădăcinate din sufletul său. Dar “până când sufletul nu se îmbată de credinţa în Dumnezeu, până ce nu simte forţa credinţei”, nu se poate vindeca nici de patimi şi nici nu poate birui lumea materială . Există şi o parte negativă spre asceza credinţei, eliberarea de lanţurile materiei, dar şi o latură pozitivă, unirea cu Dumnezeu . Sufletul, care a fost împrăştiat prin simţuri către lucrurile acestei lumi, este readus în sine prin asceza credinţei, prin postirea de cele materiale şi îndeletnicindu-se cu o permanentă aducere-aminte de Dumnezeu. Aceasta este temelia tuturor lucrurilor bune . Eliberarea din robia materiei este esenţială pentru propăşirea în viaţa duhovnicească .
Începutul acestei noi căi de viaţă se află în îndreptarea propriilor gânduri către Dumnezeu, în neîncetata meditaţie asupra cuvintelor lui Dumnezeu şi într-o viaţă de sărăcie . Prin credinţă, mintea, care a fost mai înainte împrăştiată printre patimi, este eliberată de simţualitate şi dăruită cu pace şi cu smerenia gândirii . Atunci când ea trăieşte prin simţuri într-o lume senzorială, mintea este bolnavă . Cu ajutorul credinţei, mintea este eliberată din temniţa acestei lumi, unde a fost înăbuşită de păcat şi intră într-o nouă lume, unde respiră într-o minunată atmosferă . “Somnul minţii” este la fel de periculos ca şi moartea, şi de aceea este esenţial să trezim mintea prin credinţă la lucrarea duhovnicească , prin care omul se biruie pe sine şi alungă patimile .
“Leapădă-te de tine, iar vrăjmaşul va pleca de la tine” . În asceza credinţei, omului i se cere să acţioneze conform unui paradox care neagă înţelegerea: “Fii mort în viaţa ta, şi vei trăi după moarte” . Prin credinţă, mintea este vindecată şi dobândeşte înţelepciunea. Sufletul devine înţelept atunci când încetează “a se întovărăşi fără de ruşine cu gândurile întinate” . “Dragostea de trup este semn al necredinţei ”. Credinţa eliberează mintea de influenţa simţurilor şi o linişteşte cu ajutorul postului, cugetării la Dumnezeu  şi prin privegheri . Necumpătarea şi îmbuibarea încetoşează mintea , o abat spre gânduri necuviincioase, întinând-o cu tot felul de năluciri şi patimi. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate afla într-un trup care iubeşte plăcerile . Din sămânţa postului răsare şi creşte o înţelegere sănătoasă – iar din îmbuibare, apare desfrânarea, şi, din excese, necurăţia . Gândurile şi dorinţele trupeşti sunt ca o flacără neobosită în om, iar calea spre vindecare este aceea de a cufunda mintea în oceanul tainelor Sfintei Scripturi . Dacă nu este eliberat de bunurile pământeşti, sufletul nu poate fi eliberat de gândurile tulburătoare, şi nu poate simţi pacea minţii fără să moară simţurilor . Patimile întunecă gândurile şi orbesc mintea . Gânduri tulburi, haotice, răsar din îmbuibarea pântecelui .
Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă . Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului  şi este gata să pătimească suferinţă şi durere . Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată . Adunându-se pe sine din risipirile de dinafară prin credinţă, omul îşi trezeşte intelectul către Dumnezeu  şi prin tăcerea plină de rugăciune îşi curăţeşte mintea  şi îşi biruie patimile . Sufletul îşi reface sănătatea prin tăcere. Prin urmare, este necesar să-ţi impui tăcerea – şi aceasta este o nevoinţă care aduce dulceaţa inimii . Doar prin tăcere ajunge omul la pacea gândurilor . Credinţa aduce pace intelectului şi, aducând-o, scoate gândurile răzvrătite. Păcatul este izvorul agitaţiei şi luptei gândurilor, precum şi un izvor al luptei omului împotriva cerului şi cu alţi oameni. “Fii în pace cu tine însuţi şi astfel vei aduce pace în cer şi pe pământ” . Până când apare credinţa, mintea este împrăştiată printre lucrurile acestei lumi; doar prin credinţă este biruită împrăştierea minţii . Vagabondajul gândurilor este provocat de către demonul curviei , la fel precum vagabondajul ochilor e provocat de către duhul necurăţiei . Prin credinţă, mintea este întărită în cugetarea de Dumnezeu. Calea mântuirii este cea a unei permanente aduceri-aminte de Dumnezeu . Mintea despărţită de aducerea-aminte de Dumnezeu este ca peştele pe uscat. Eliberarea unui om constă în izbăvirea sa de patimi, în învierea sa dimpreună cu Hristos, aducătoare de bucurie duhovnicească . Patimile pot fi biruite doar prin practicarea virtuţilor , şi cu fiecare patimă trebuie să luptăm până la moarte .
Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet . Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.

Rugăciunea

Doar prin credinţă omul biruie egoismul, păşeşte dincolo de hotarele eului şi intră într-o nouă realitate transcendentă care transcende, de asemenea, subiectivismul. În această nouă realitate, credinciosul este condus şi călăuzit de rugăciune; el simte, gândeşte şi trăieşte prin credinţă.
Trasând această cale a credinţei în mintea omului, Sfântul Isaac notează faptul că mintea este apărată şi călăuzită de rugăciune, orice gând bun fiind transformat prin rugăciune într-o cugetare la Dumnezeu . Dar rugăciunea este şi ea o luptă grea, chemând la acţiune întreaga persoană. Omul se răstigneşte pe sine în rugăciune , răstignind patimile şi gândurile păcătoase care se agaţă de sufletul său. “Rugăciunea este omorârea gândurilor trupeşti ale vieţii trupeşti a omului” . Perseverenţa plină de răbdare în rugăciune este pentru om o foarte grea nevoinţă, cea a lepădării de sine . Acest lucru este fundamental pentru lucrarea mântuirii. Rugăciunea este izvorul mântuirii şi doar prin rugăciune toate celelalte virtuţi – şi lucruri bune – sunt dobândite . De aceea omul de rugăciune este asaltat de cumplite ispite de care este protejat şi salvat doar prin rugăciune. Cel mai sigur paznic al minţii este rugăciunea . Ea alungă norii patimilor şi luminează raţiunea , aducând înţelepciune minţii . Neîncetata perseverenţă în rugăciune este un semn adevărat al desăvârşirii . Rugăciunea duhovnicească se transformă în extaz, şi aici sunt revelate tainele Sfintei Treimi, iar mintea intră în acea sferă a sfintei necunoaşteri care este mai mare decât cunoaşterea . Începută astfel prin credinţă, vindecarea organelor înţelegerii este continuată prin rugăciune. Hotarele personalităţii umane sunt lărgite din ce în ce mai mult, egoismului luându-i locul în mod progresiv dragostea de Dumnezeu.

Dragostea

“Dragostea se naşte din rugăciune” , la fel precum rugăciunea se naşte din credinţă. Virtuţile sunt alcătuite dintr-o substanţă şi se nasc astfel una dintr-alta. Dragostea pentru Dumnezeu este un semn că noua realitate în care omul este condus prin credinţă şi rugăciune este mult mai mare decât cea care a fost mai înainte. Dragostea pentru Dumnezeu şi om este lucrarea rugăciunii şi a credinţei: o dragoste adevărată pentru om este, de fapt, imposibilă fără credinţă şi rugăciune. Prin credinţă, omul schimbă lucrurile: el se mişcă de la lumea cea mărginită la cea nemărginită, acolo unde el nu mai trăieşte după legile simţurilor, ci după legile rugăciunii şi iubirii. Sfântul Isaac pune un mare accent pe convingerea la care a ajuns în urma experienţei sale ascetice: faptul că dragostea pentru Dumnezeu vine prin rugăciune – “Dragostea este rodul rugăciunii” . Dragostea se poate dobândi de la Dumnezeu prin rugăciune şi în nici un alt mod nu se poate dobândi fără lupta rugăciunii. Întrucât omul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune, cu adevărat se poate spune că “dragostea se naşte din cunoaştere” . Prin credinţă, omul renunţă la legea egoismului; el renunţă la sufletul său păcătos. Deşi îşi iubeşte sufletul, el detestă păcatul care se află în el. Prin rugăciune, el se luptă să înlocuiască legea egoismului cu legea lui Dumnezeu, să înlocuiască patimile cu virtuţile, să înlocuiască viaţa omenească cu cea dumnezeiască şi astfel să-şi vindece sufletul de păcatul său. De aceea Sfântul Isaac arată că “dragostea de Dumnezeu se află în lepădarea de sine a sufletului” .
Necurăţia şi boala sufletului sunt lucruri nefireşti; ele nu fac parte din natura sa creată fiindcă “curăţia şi sănătatea sunt împărăţia sufletului” . Un suflet slăbit de patimi este un teren pregătit pentru cultivarea urii, iar “dragostea e dobândită numai prin vindecarea sufletului” . Dragostea este a lui Dumnezeu “pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4, 8). “Cel ce dobândeşte dragostea Îl primeşte în sine pe Dumnezeu Însuşi” . Dumnezeu nu are limite, iar dragostea este, deci, nelimitată şi fără hotare , aşa încât “cel ce iubeşte prin şi întru Dumnezeu, iubeşte toate lucrurile în mod egal şi fără deosebire”
Sfântul Isaac spune despre un astfel de om că a atins desăvârşirea . Drept pildă de dragoste desăvârşită, Sfântul Isaac citează dorinţa sfântului avvă Agathon: “Să afli un lepros şi să-ţi schimbi trupul cu acesta” . În împărăţia iubirii, antinomiile minţii dispar. Omul care se străduieşte întru cele ale dragostei cunoaşte o pregustare a armoniei raiului într-însul şi în lumea lui Dumnezeu dimprejurul său, fiindcă unul ca acesta a fost eliberat din iadul egoismului şi a intrat în raiul valorilor şi desăvârşirilor dumnezeieşti. Iată ce spune Sfântul Isaac: “Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care se află dulceaţa tuturor binecuvântărilor” . “Iadul este lipsa dragostei, iar cei aflaţi în chinuri sunt loviţi de biciul dragostei” . Atunci când un om dobândeşte desăvârşit dragostea de Dumnezeu, el dobândeşte desăvârşirea . Prin urmare, Sfântul Isaac recomandă: “Mai întâi câştigă dragostea, care este adevărata formă de contemplaţie umană a Sfintei Treimi” .
Eliberându-se de patimi, omul se desprinde încetul cu încetul de egoismul caracteristic umanismului. El părăseşte sfera antropocentrismului şi intră în sfera Sfintei Treimi. Aici el primeşte în sufletul său pacea divină, unde opoziţiile şi contradicţiile care răsar din categoriile de timp şi spaţiu îşi pierd forţa lor mortală, şi unde el poate percepe limpede biruinţa asupra păcatului şi morţii.

Smerenia

Credinţa îşi are propriile sale tipare de gândire, propriul său mod de viaţă. Creştinul nu numai că trăieşte prin credinţă (2 Cor. 5, 7), dar şi gândeşte prin credinţă. Credinţa prezintă un nou mod de gândire, prin care este împlinită întreaga lucrare de cunoaştere în omul credincios. Acest nou mod de gândire este smerenia. În cadrul infinitei realităţi a credinţei, mintea se smereşte dinaintea tainelor inefabile ale noii vieţi în Duhul Sfânt. Mândria minţii face loc smereniei, şi în acest fel omul îşi asigură pentru sine cunoaşterea adevărului veşnic. Luându-şi puterea din rugăciune, smerenia continuă să crească din ce în ce mai mult, într-un proces fără de sfârşit. Sfântul Isaac ne spune că rugăciunea şi smerenia sunt mereu echilibrate în mod egal, iar înaintarea în rugăciune înseamnă şi înaintare în smerenie şi viceversa . Smerenia este o forţă care adună inima în sine  şi împiedică astfel răspândirea ei în gânduri de mândrie şi dorinţe trupeşti. Smerenia este sprijinită şi apărată de Duhul Sfânt şi nu numai că îl atrage pe om către Dumnezeu, dar şi pe Dumnezeu către om . În plus, smerenia a fost cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu, acea prea sfântă unire a lui Dumnezeu cu omul: “Smerenia L-a făcut pe Dumnezeu om pe pământ” . Smerenia este “podoaba dumnezeirii, fiindcă Cuvântul întrupat a vorbit cu noi prin trup omenesc cu care S-a îmbrăcat pe Sine” . Smerenia este o forţă dumnezeiască, tainică, dăruită numai sfinţilor, celor ce sunt desăvârşiţi în virtuţi, fiind dăruită prin har. Ea “cuprinde toate lucrurile în sine” . Prin harul Sfântului Duh, “tainele sunt descoperite celor smeriţi” , şi numai cei smeriţi sunt desăvârşiţi în înţelepciune . “Omul smerit este izvorul tainelor veacului ce va să fie” . Smerenia înseamnă cumpătare, iar acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi” . Cumpătarea vine din smerenie şi doar prin smerenie intelectul este vindecat şi întregit. “Din smerenie izvorăşte umilinţa şi înfrânarea care reprezintă cumpătarea simţurilor” . “Smerenia împodobeşte sufletul cu cumpătarea”  . Atunci când e îndreptat către lume, omul smerit îşi descoperă întreaga personalitate prin smerenie, imitându-L în acest fel pe Dumnezeul cel Întrupat. “Aşa precum sufletul este necunoscut şi nevăzut vederii celei trupeşti, la fel şi omul smerit este necunoscut printre oameni” . El nu numai că doreşte să treacă neobservat de către oameni, ci doreşte să se adune cât mai mult cu putinţă înlăuntrul său, devenind “ca unul care nu există pe pământ, care încă nu s-a născut şi care este cu totul necunoscut chiar propriului său suflet” . Un om smerit se micşorează pe sine dinaintea tuturor celorlalţi oameni , dar Dumnezeu tocmai de aceea îl slăveşte, fiindcă “acolo unde înfloreşte smerenia, acolo slava lui Dumnezeu creşte din belşug” , iar planta sufletului rodeşte o floare nepieritoare.

Har şi libertate

Persoana Dumnezeu-omului Hristos prezintă în sine imaginea ideală a personalităţii şi cunoaşterii umane. Persoana lui Hristos trasează şi defineşte calea vieţii creştine în orice aspect al ei. În El se află cea mai desăvârşită împlinire a unirii mistice a lui Dumnezeu cu omul în vreme ce, în acelaşi timp, El descoperă atât lucrarea lui Dumnezeu în om, cât şi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu şi omul care conlucrează reprezintă latura fundamentală a activităţii creştine în lume. Omul lucrează cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul (cf. 1 Cor. 3, 9). Lucrând înlăuntrul şi în jurul său, creştinul se dăruieşte pe sine cu totul nevoinţei, dar el face acest lucru şi este în stare să îl facă doar prin neîncetata activitate a puterii divine care este harul. Pentru creştini, nici un gând, nici un sentiment, nici o acţiune nu poate răsări în chip evanghelic fără ajutorul harului divin. Omul, în ceea ce-l priveşte, vine cu dorinţa, dar Dumnezeu dăruieşte harul, şi doar din această lucrare reciprocă sau sinergie, se naşte personalitatea creştină. Pe fiecare treaptă a scării desăvârşirii, harul este esenţial creştinului. Omul nu-şi poate impropria nici măcar o singură virtute evanghelică fără ajutorul şi suportul harului lui Dumnezeu.
Totul în creştinism se realizează prin har şi voie liberă fiindcă totul este lucrarea comună a lui Dumnezeu şi a omului. Sfântul Isaac pune accentul mai ales pe această lucrare comună a voii omului şi a harului lui Dumnezeu în întreaga viaţă a creştinului. Harul deschide ochii omului spre a discerne binele de rău. El întăreşte simţirea lui Dumnezeu înlăuntrul său, îi deschide viitorul şi-l umple de lumină mistică . Cu cât mai mult har îi dăruieşte Dumnezeu credinciosului, cu atât mai mult îi descoperă prăpăstiile răului din lume şi din om. În acelaşi timp, El îngăduie ispite din ce în ce mai mari asupra lui, ca el să poată gusta forţa harului dăruită de Dumnezeu şi să înveţe că doar cu ajutorul harului el poate birui ispite şi mai grele şi mai ruşinoase. Fiindcă de îndată ce harul observă că sufletul omului devine mulţumit de sine, mărindu-se în propriii săi ochi, acesta îl părăseşte şi îngăduie ispitelor să-l chinuie până când acesta devine conştient de boala sa şi îşi caută smerit ajutor la Dumnezeu .
Prin împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu şi a propriei sale voinţe, omul creşte în credinţă la o statură desăvârşită . Aceasta se întâmplă în trepte, fiindcă harul intră în suflet “încetul cu încetul” (puţin câte puţin) , fiind dăruit în primul rând celor smeriţi. Cu cât este mai mare smerenia, cu atât mai mare este harul, iar înţelepciunea este cuprinsă înlăuntrul harului. “Cei smeriţi sunt dăruiţi cu înţelepciune prin har” . Înţelepciunea plină de har descoperă treptat tainele celui smerit, una după alta, culminând cu taina suferinţei.
Cei smeriţi ştiu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinţei. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înţelegerea sa în ceea ce priveşte sensul şi scopul suferinţei şi al ispitei. Dacă acesta alungă harul de la el prin trândăvie şi dragoste faţă de păcat, omul alungă de la sine singurele mijloace pe care le are de a afla sensul şi justificarea suferinţelor şi ispitelor sale.

Curăţirea intelectului

Printr-o neîncetată reînnoire a eului cu ajutorul unei nevoinţe pline de har, omul alungă treptat păcatul şi patimile din întreaga sa fiinţă şi din organele sale de înţelegere, în acest mod vindecându-le de aceste boli mortale. Vindecarea organelor înţelegerii de păcat şi de patimi reprezintă în acelaşi timp şi curăţirea lor. O grijă aparte trebuie avută faţă de organul principal al înţelegerii, mintea, fiindcă ea are un rol deosebit de important în cadrul personalităţii umane. La nimic altceva nu este puternica trezvie atât de vitală ca în lucrarea curăţirii minţii. În acest scop, credinciosul trebuie să lupte cu toate puterile sale, în aşa fel încât, cu ajutorul virtuţilor evanghelice pline de har, acesta îşi poate reînnoi şi transforma mintea.
Sfântul Isaac ne oferă bogata sa experienţă în acest domeniu. După spusele sale, necurăţia şi îngreunarea activităţii minţii provin în urma îmbuibării stomacului . Postul este, deci, mijlocul de bază al curăţirii minţii. Mintea este, prin firea sa, fină şi delicată , în timp ce îngreunarea este un adaos nefiresc dobândit prin păcat. Doar prin rugăciune mintea este curăţată şi limpezită . Lucrând cu sine, omul îşi smulge coaja tare a păcatului de pe mintea sa, o curăţă şi-o face capabilă de discernământ . Transformându-se pe sine cu ajutorul efortului ascetic plin de har, omul dobândeşte curăţia minţii şi cu această minte curăţită “el ajunge să vadă tainele lui Dumnezeu” . “Curăţirea trupului produce o stare care respinge pata necurăţiei trupeşti. Curăţirea sufletului îl eliberează de patimile ascunse ce încolţesc în minte. Curăţirea minţii are loc prin descoperirea tainelor” . Doar mintea care a fost curăţită prin har poate oferi o cunoaştere duhovnicească, pură. “Până când mintea nu este eliberată de multiplele sale gânduri şi nu devine cu totul curată, nu poate primi cunoaşterea duhovnicească” . Oamenii acestei lumi nu-şi pot curăţi minţile din pricina marii lor cunoaşteri şi din cauza acceptării răutăţii. Puţini sunt aceia care se pot întoarce la puritatea originară a minţii umane” . Perseverenţa în rugăciune curăţă intelectul, îl luminează şi-l umple cu lumina adevărului . Virtuţile, îndrumate de compătimire, conferă intelectului pace şi lumină . Curăţirea intelectului nu este o activitate teoretică, discursivă, dialectică, ci un act al harului prin experienţă, şi este etică din toate punctele de vedere. Intelectul este curăţit prin post, privegheri, tăcere, rugăciune şi alte nevoinţe . “Ce este curăţia intelectului? Curăţia intelectului este ajungerea la dumnezeiasca iluminare prin străduinţa întru păstrarea virtuţilor” . Ea este roada efortului ascetic întru virtuţi. Practicarea virtuţilor creşte harul în om şi venirea harului curăţă mintea de gânduri necurate . Doar prin asceză mintea unui sfânt devine curată, limpede şi plină de discernământ . “Curăţia sufletului a fost o harismă originară a firii noastre. Până ce nu este curăţit de patimi, sufletul nu se vindecă de boala păcatului şi nu poate ajunge la slava pe care a pierdut-o prin călcarea poruncilor. Dacă un om ajunge demn de curăţire – sau de sănătatea sufletului – mintea sa primeşte atunci cu adevărat în sine bucurie prin conştiinţa duhovnicească, fiindcă el devine fiu al lui Dumnezeu şi frate al lui Hristos” . Dacă unul ca acesta biruie patimile, atunci ajunge la curăţia sufletului . “Întunecarea minţii” provine din lipsa de compătimire şi din trândăvie . Virtuţile sunt “aripile minţii”, cu ajutorul cărora ea se înalţă la ceruri . Hristos a trimis Duhul Sfânt asupra apostolilor Săi, iar Mângâietorul, Duhul Adevărului, a curăţit mintea fiecăruia dintre ei şi i-a desăvârşit, omorând într-înşii pe omul cel vechi al patimilor şi aducând la viaţă pe omul cel nou, duhovnicesc” . Fragmentată de gânduri necurate şi păcătoase, mintea se adună în sine prin rugăciune, tăcere şi celelalte nevoinţe . Atunci când mintea se eliberează prin pocăinţă de legătura sa strânsă cu patimile, la început este ca o pasăre care a avut aripile scurtate. Se străduieşte să se înalţe deasupra celor pământeşti prin rugăciune, dar nu poate, fiind legată de pământ. Puterea de a zbura vine numai după o îndelungată străduinţă întru virtuţi, fiindcă numai atunci se adună pe sine şi învaţă să zboare . Dragostea de Dumnezeu este o forţă care adună mintea în sine . Citirea psalmilor şi a textelor evanghelice, cugetarea la moartea şi nădejdea vieţii ce va să fie sunt toate “lucruri care adună mintea şi-o protejează de împrăştiere” . Mintea este menită să domnească peste patimi , peste simţuri  şi să le stăpânească . Scopul tuturor legilor şi poruncilor lui Dumnezeu este curăţia inimii . Dumnezeu S-a întrupat spre a ne curăţi inimile şi sufletele de rău şi spre a le readuce la starea lor originară . Dar există o anumită diferenţă între curăţia inimii şi cea a intelectului. Sfântul Isaac scrie: “Prin ce diferă curăţia intelectului de cea a inimii? Curăţia intelectului este un lucru, dar cea a inimii este un alt lucru.
Fiindcă intelectul este unul dintre simţurile sufletului, dar inima cuprinde simţurile lăuntrice şi le stăpâneşte. Este rădăcina lor. Iar dacă rădăcina este sfântă, atunci şi mlădiţele sunt sfinte. Dacă, deci, inima este curăţită, e clar că şi toate simţurile sunt curăţite” . Inima dobândeşte curăţia prin intermediul multor încercări, necazuri şi lacrimi şi prin mortificarea faţă de tot ceea ce aparţine lumii . Lacrimile (pocăinţei – n.n.) curăţă inima de necurăţie . La întrebarea care este semnul prin care se poate şti dacă un om a ajuns la curăţia inimii, Sfântul Isaac răspunde: “Atunci când unul ca acesta îi vede pe toţi oamenii că sunt buni şi nimeni nu i se pare a fi necurat sau pângărit” . Curăţia inimii şi a minţii sunt dobândite prin nevoinţă.
“Nevoinţa este mama sfinţeniei” . Practicarea virtuţilor trupeşti curăţă trupul de întinăciune . Oricum, “efortul trupesc încordat fără curăţia minţii este ca un pântece sterp şi ca un piept ofilit. Nu poate apropia omul de cunoaşterea lui Dumnezeu. El oboseşte trupul, dar nu poartă grija dezrădăcinării patimilor din minte. Astfel că nu are nici un folos” . Semnul curăţiei este acesta: să te bucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng; să fii îndurerat cu cei bolnavi şi îndurerat faţă de cei păcătoşi; să te bucuri cu cei ce se căiesc şi să participi la durerea celor ce suferă; să nu critici pe nimeni şi, în curăţia propriei tale minţi, să-i vezi pe toţi buni şi sfinţi . Mintea nu poate fi curăţită, şi nici nu poate împărăţi cu Hristos dacă trupul nu suferă cu şi pentru Hristos; slava trupului este “supunerea liniştită dinaintea lui Dumnezeu, iar slava minţii este adevărata contemplare a lui Dumnezeu” . La frumuseţea liniştirii se ajunge prin post, rugăciune şi lacrimi .
Curăţia inimii şi a minţii, vindecarea intelectului şi a celorlalte organe ale înţelegerii, toate acestea sunt roadă a unei îndelungate lupte sub har, în asceză. În mintea curată a credinciosului răsare acel izvor de lumină care revarsă dulceaţă asupra tainei vieţii şi a lumii .

Taina cunoaşterii

Vindecarea şi curăţirea organelor cunoaşterii umane sunt realizate prin acţiunea comună a lui Dumnezeu şi a omului – prin harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Pe lungul drum al curăţirii şi vindecării, cunoaşterea însăşi devine mai pură şi mai sănătoasă. În fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea depinde de structura ontologică şi starea etică a organelor sale.
Curăţite şi vindecate prin străduinţa omului întru virtuţile evanghelice, organele cunoaşterii înseşi dobândesc sfinţenie şi puritate. O inimă curată şi o minte curată dau naştere la cunoaşterea pură. Organele cunoaşterii, atunci când sunt curăţite, vindecate şi îndreptate spre Dumnezeu, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a lui Dumnezeu şi, atunci când sunt îndreptate către creaţie, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a creaţiei. După învăţăturile Sfântului Isaac Sirul, există două feluri de cunoaştere: cea care precede credinţa şi cea care se naşte din credinţă. Cea dintâi este cunoaşterea naturală şi implică discernământul binelui de rău. Cea de-a doua este cunoaşterea duhovnicească şi reprezintă “simţirea tainelor”, “simţirea a ceea ce este tainic”, “contemplarea nevăzutului” . Există, de asemenea, două feluri de credinţă: cea dintâi vine prin auzire şi este confirmată şi dovedită de cea de-a doua, “credinţa contemplaţiei”, “credinţa care este fondată pe ceea ce a fost văzut” . Pentru a dobândi cunoaşterea duhovnicească, omul trebuie mai întâi eliberat de cunoaşterea naturală . Aceasta este lucrarea credinţei. Doar prin credinţă vine la om acea “putere necunoscută”  care îl face capabil de cunoaştere duhovnicească. Dacă omul îşi îngăduie să fie prins în păienjenişul cunoaşterii naturale îi va fi mai greu să se elibereze de ea decât să rupă nişte cătuşe de fier, iar viaţa sa este trăită “pe ascuţişul sabiei” .
Atunci când omul începe să meargă pe calea credinţei, trebuie să dea deoparte o dată pentru totdeauna vechile sale metode de cunoaştere, fiindcă credinţa îşi are propriile sale metode.
În acest fel, cunoaşterea naturală încetează iar cea duhovnicească îi ia locul. Cunoaşterea naturală este opusă credinţei, fiindcă credinţa şi tot ceea ce vine din credinţă reprezintă, “distrugerea legilor cunoaşterii” – nu a celei duhovniceşti, ci a cunoaşterii naturale . Principala trăsătură a cunoaşterii naturale este abordarea ei prin examinare şi experimentare. Aceasta este în sine “un semn de nesiguranţă în ceea ce priveşte adevărul”. Credinţa, dimpotrivă, urmează un mod de gândire curat şi simplu, care este foarte departe de orice fel de examinare metodică şi de orice înşelăciune. Aceste două căi merg în direcţii opuse. Casa credinţei înseamnă “gânduri copilăreşti şi simplitatea inimii”, fiindcă este scris: “Slăviţi-L pe Dumnezeu în simplitatea inimii” (Col. 3, 22) şi “De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3). Cunoaşterea naturală este opusă atât simplităţii inimii, cât şi simplităţii gândirii. Această cunoaştere lucrează doar în cadrul limitelor naturii, “dar credinţa îşi are propria sa cale dincolo de natură”. Cu cât omul se dedică mai mult căilor cunoaşterii naturale, cu atât mai mult este cuprins de teamă şi cu atât mai puţin se poate elibera de ea.
Dar dacă merge pe calea credinţei, el este de îndată eliberat şi, “în calitate de fiu al lui Dumnezeu, el are puterea de a se folosi liber de toate lucrurile”. “Omul care iubeşte această credinţă acţionează ca Dumnezeu, folosind toate lucrurile create”, fiindcă credinţei i se dă puterea “de a fi asemenea lui Dumnezeu în realizarea unei noi creaţii”. Stă scris: “Tu doreşti şi toate lucrurile îţi stau dinainte” (cf. Iov 23, 13 LXX). Credinţa poate adesea “să nască toate lucrurile din nimic”, în vreme ce cunoaşterea nu poate face nimic “fără ajutorul materiei”. Cunoaşterea nu are nici o putere asupra naturii, dar credinţa are o astfel de putere. “Înarmaţi cu credinţă, oamenii au intrat în foc şi au stins flăcările, nefiind atinşi de ele. Alţii au umblat pe ape ca pe uscat. Toate aceste lucruri sunt “mai presus de fire”; ele stau împotriva căilor cunoaşterii naturale şi le arată deşertăciunea. Credinţa “se mişcă deasupra naturii”. Căile cunoaşterii naturale au cârmuit lumea timp de mai bine de 5000 de ani, iar omul nu a fost în stare “să-şi înalţe privirea de la pământ şi să înţeleagă puterea Creatorului său” până când “credinţa noastră s-a ivit şi ne-a eliberat de umbrele lucrărilor acestei lumi” şi de o minte fragmentată. Celui ce are credinţă “nu-i va lipsi nimic”, iar atunci când nu are nimic “el posedă toate lucrurile prin credinţă”, aşa cum este scris: “Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21, 22); şi de asemenea: “Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă” (Filip 4, 6) . Legile naturale nu există pentru credinţă. Sfântul Isaac subliniază acest lucru cu foarte mare tărie: “Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), fiindcă la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă . Cunoaşterea naturală îi sileşte pe cei ce cred în ea “să nu se apropie de ceea ce este străin naturii”, ci de ceea ce este specific ei . Această cunoaştere naturală la care se referă Sfântul Isaac apare în filosofia modernă sub trei denumiri: realism bazat pe simţuri, criticism epistemiologic şi monism. Toate acestea limitează puterea, realitatea, forţa, valoarea, criteriile şi întinderea cunoaşterii la limitele naturii vizibile – în măsura în care acestea coincid cu limitele simţurilor umane ca organe ale cunoaşterii. A călca dincolo de limitele naturii şi a pătrunde în lumea supranaturalului este considerat un lucru contrar naturii, ca fiind ceva iraţional şi imposibil, interzis discipolilor celor trei căi filosofice aflate în discuţie. Direct sau indirect, omul este limitat la simţurile sale şi nu îndrăzneşte să treacă dincolo de ele.
Oricum, după Sfântul Isaac, această cunoaştere naturală, nu este greşită. Ea nu trebuie respinsă. Credinţa este însă mult superioară acesteia. Această cunoaştere trebuie condamnată doar în măsura în care, prin feluritele mijloace pe care le întrebuinţează, se întoarce împotriva credinţei. Dar când această cunoaştere “se uneşte cu credinţa, devenind una cu ea, îmbrăcându-se în gândurile sale arzătoare”, atunci când ea “dobândeşte aripile nepătimirii”, atunci, folosind alte mijloace decât cele naturale, ea se înalţă de la pământ “în împărăţia Creatorului ei”, în supranatural. Această cunoaştere este atunci realizată prin credinţă şi primeşte puterea de “a se ridica pe înălţimi”, de a-L vedea pe Cel ce se află dincolo de orice putere perceptivă şi “de a vedea strălucirea de neînţeles pentru minte şi de a se bucura de cunoaşterea fiinţelor create”. Cunoaşterea este nivelul de la care un om se suie pe culmile credinţei. Atunci când ajunge pe aceste culmi, nu mai are nevoie de ea, căci este scris: “Pentru că în parte cunoaştem… Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa” (1 Cor. 13, 9-10). Credinţa ne descoperă acum adevărul desăvârşirii, ca şi cum s-ar afla dinaintea ochilor noştri. Doar prin credinţă aflăm ceea ce este dincolo de înţelegerea noastră – prin credinţă şi nu prin cercetare sau prin puterea cunoaşterii . Faptele credincioşiei sunt: postul, milostenia, privegherile, curăţia trupească, dragostea de aproapele, smerenia inimii, iertarea păcatelor, meditarea asupra bunătăţilor cereşti, studierea tainelor Sfintei Scripturi, ocuparea minţii cu lucrurile mai înalte – acestea şi toate celelalte virtuţi sunt trepte prin care sufletul se înalţă spre cele mai înalte nivele ale credinţei .
Există trei entităţi duhovniceşti în care cunoaşterea se înalţă şi cade şi prin care ea se mişcă şi se schimbă. Acestea sunt trupul, sufletul şi duhul. Deşi cunoaşterea este un singur tot (întreg) prin natura sa, ea schimbă modul şi forma acţiunii sale în relaţie cu fiecare dintre acestea trei. “Cunoaşterea este un dar al lui Dumnezeu oferit naturii, fiinţelor raţionale, dăruit lor de la început, de la crearea lor. Ea este în chip natural simplă şi nedespărţită ca lumina de soare, dar în relaţia sa cu trupul, sufletul şi duhul se schimbă şi se împart” .
La nivelul său cel mai de jos, cunoaşterea “urmează dorinţele trupului”, şi are ca obiect bogăţia, slava deşartă, îmbrăcămintea, odihna trupului şi înţelepciunea lumească. Această cunoaştere inventează artele şi ştiinţele şi tot ceea ce împodobeşte trupul în această lume văzută. Dar în toate acestea, o astfel de cunoaştere este opusă credinţei. Ea este cunoscută drept “simplă cunoaştere, fiindcă este lipsită de cele dumnezeiaşti şi, prin caracterul ei trupesc, îi aduce minţii o slăbiciune iraţională, fiindcă în ea mintea este stăpânită de trup şi întreaga sa grijă este faţă de lucrurile acestei lumi”. Este plină de ifose şi de mândrie, fiindcă orice lucru bun îl raportează la sine şi nu la Dumnezeu. Ceea ce a spus Apostolul şi anume faptul că “cunoştinţa semeţeşte” (1 Cor. 8, 1) se referă desigur la această cunoaştere care nu este legată de credinţa şi nădejdea în Dumnezeu şi nu este adevărata cunoaştere. Adevărata cunoaştere duhovnicească, legată de smerenie, aduce la desăvârşire sufletele celor care au dobândit-o, aşa cum se observă în cazul lui Moise, David, Isaia, Petru, Pavel şi a tuturor celor care, în cadrul limitelor naturii umane, s-au dovedit vrednici de această desăvârşită cunoaştere. “În cazul lor, cunoaşterea este cufundată în meditarea lucrurilor străine acestei lumi, la revelaţiile dumnezeieşti şi înalta contemplaţie a lucrurilor duhovniceşti şi a tainelor inefabile. În ochii lor, propriile lor suflete nu sunt decât praf şi cenuşă”. Cunoaşterea care vine de la trup este criticată de către creştini, care o văd ca fiind opusă nu numai credinţei, dar şi fiecărui act de virtute .
Nu este greu să vezi că în acest prim şi cel mai de jos grad de cunoaştere, despre care vorbeşte Sfântul Isaac, este cuprinsă, de fapt, întreaga filosofie europeană, de la realismul naiv la idealism – şi întreaga ştiinţă de la atonismul lui Democrates până la teoria relativităţii lui Einstein. De la primul şi cel mai de jos grad de cunoaştere, omul merge mai departe la cel de-al doilea, atunci când începe atât cu trupul, cât şi cu sufletul să practice virtuţile: postul, rugăciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, lupta cu patimile, şi aşa mai departe. Fiecare lucrare bună, fiecare dispoziţie pozitivă a sufletului în acest al doilea stadiu al cunoaşterii este început şi săvârşit de către Duhul Sfânt prin lucrarea acestei cunoaşteri speciale. Inimii îi sunt arătate căile ce conduc la credinţă, chiar dacă cunoaşterea rămâne “trupească şi amestecată” . Cel de-al treilea stadiu al cunoaşterii este cel al desăvârşirii. “Atunci când cunoaşterea se ridică deasupra pământului şi a grijii pentru cele pământeşti şi începe să-şi cerceteze propriile sale gânduri ascunse, din adâncul sufletului, dispreţuind tot ceea ce vine de la patimile cele rele, începând să meargă pe calea credinţei, îngrijindu-se de viaţa ce va să fie… şi cercetând tainele cele ascunse – atunci credinţa îşi asumă această cunoaştere şi o absoarbe, revenind şi dându-i naştere de la început, aşa încât ea însăşi să devină «dintru început» în întregime duh”. Apoi ea se poate “într-aripa şi zbura spre împărăţia duhurilor netrupeşti şi să sondeze adâncurile oceanului de nepătruns, cugetând asupra dumnezeieştilor şi minunatelor lucruri care stăpânesc natura făpturilor fizice şi duhovniceşti, pătrunzând înlăuntrul tainelor duhovniceşti care pot fi înţelese doar de către o minte simplă şi supusă. Atunci simţurile lăuntrice se trezesc la lucrarea duhului întru acele lucruri care aparţin celeilalte lumi, nemuritoare şi nestricăcioase. Această cunoaştere a primit deja, într-un chip ascuns, aici, în această lume, învierea duhovnicească în aşa fel încât să poarte o adevărată mărturie a reînnoirii tuturor lucrurilor” .
Acestea, după Sfântul Isaac, sunt cele trei stadii (trepte) ale cunoaşterii de care este legată întreaga viaţă a omului, în trup, suflet şi duh. Din momentul în care el “începe să discearnă între bine şi rău şi până în clipa plecării sale din această lume”, cunoaşterea sufletului este compusă dintr-una sau din toate aceste trei trepte . Prima treaptă de cunoaştere “răceşte râvna sufletului pentru nevoinţe pe calea lui Dumnezeu”. Cea de-a doua “o reaprinde pentru calea cea scurtă ce conduce către credinţă”. Cea de-a treia este “o odihnă după atâta trudă”, când mintea “se îndulceşte de tainele vieţii ce va să fie”. “Dar, întrucât natura nu poate ca atare să se înalţe cu totul la nivelul nemuririi şi să biruie povara trupului desăvârşindu-se în cunoaşterea duhovnicească, nici măcar această a treia treaptă de cunoaştere nu poate să îndrepte natura umană spre desăvârşirea absolută, în aşa fel încât să trăiască în lumea aceasta muritoare şi totuşi să depăşească cu totul natura trupească”. Atâta vreme cât omul se află în trup, el trece de la o treaptă de cunoaştere la alta.
El are ajutorul harului, dar este împiedicat de către diavoli, “fiindcă el nu este cu totul liber în această lume nedesăvârşită”. Fiecare lucrare a cunoaşterii constă “din efort şi statornică făptuire”, dar lucrarea credinţei “nu constă numai din fapte”, ci şi din gânduri duhovniceşti şi din curăţia sufletului, iar acest lucru este deasupra simţurilor. Fiindcă credinţa este mai subtilă decât cunoaşterea, aşa precum cunoaşterea este mai subtilă decât simţurile. Toţi sfinţii care au ajuns la o astfel de viaţă “se bucură prin credinţă de bucuriile unei vieţi care este deasupra firii”. Această credinţă se naşte în suflet prin lumina harului care “prin mărturia minţii sprijină inima încât aceasta să nu poată fi nesigură în nădejde, într-o nădejde care este foarte îndepărtată de orice îndoială”. Această credinţă are “ochi duhovniceşti” care percep “tainele ascunse în suflet, comori ascunse ce sunt tăinuite de ochii fiilor care cugetă la cele trupeşti”, dar sunt descoperite de către Duhul Sfânt, Care este primit de către ucenicii lui Hristos (cf. Ioan 14, 15-17). Duhul Sfânt este “sfânta putere” care sălăşluieşte în omul lui Hristos, ferindu-i şi apărându-i sufletul şi trupul de rău. Această forţă nevăzută este percepută cu ochii credinţei de cei ale căror minţi sunt luminate şi sfinţite. Ea este cunoscută sfinţilor “din experienţă” .
Pentru a explica totuşi mai limpede taina cunoaşterii, Sfântul Isaac oferă mai departe definiţiile atât a cunoaşterii, cât şi a credinţei. “Cunoaşterea care se preocupă de cele văzute şi de cele senzoriale se numeşte naturală; cunoaşterea care se preocupă de cele duhovniceşti şi netrupeşti se numeşte duhovnicească, fiindcă ea îşi primeşte percepţiile prin duh şi nu prin simţuri. Cunoaşterea care vine prin puterea dumnezeiască se numeşte suprafirească. Ea este incognoscibilă şi este superioară cunoaşterii”. “Sufletul nu primeşte această contemplaţie de la materia care este în afara lui”, aşa cum se întâmplă cu cele două feluri de cunoaştere… ci ea vine pe neaşteptate de la sine ca un dar nematerial, cuprins în sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Nu are nici un rost să-i aştepţi apariţia sub vreo formă exterioară, fiindcă ea nu vine “în chip văzut” (Lc. 17, 20).
Cea dintâi cunoaştere vine “dintr-un permanent studiu şi din dorinţa de a învăţa. Cea de-a doua vine dintr-un mod de viaţă cuviincios şi prin păstrarea credinţei. Cea de-a treia vine doar din credinţă, dar acum cunoaşterea este îndepărtată, activitatea încetează, iar simţurile devin de prisos” . Pentru tainele duhului “care sunt mai presus de cunoaştere şi nu sunt înţelese nici de simţurile trupeşti şi nici de forţele raţionale ale minţii, Dumnezeu ne-a dăruit o credinţă prin care noi ştim doar că aceste taine există”. Mântuitorul numeşte venirea Mângâietorului “darul descoperirii tainelor Duhului”(cf. Ioan 14, 16-26) şi se observă deci că desăvârşirea cunoaşterii duhovniceşti constă “în dobândirea Duhului, aşa cum s-a întâmplat Apostolilor”. “Credinţa este poarta către descoperirea tainelor. Aşa precum ochii trupeşti văd lucrurile materiale, la fel credinţa priveşte cu ochii duhovniceşti asupra a ceea ce este ascuns”. Atunci când un om trece prin poarta credinţei, Dumnezeu îl conduce către “tainele duhovniceşti şi deschide marea înţelegerii sale” . Toate virtuţile au un rol precis în această cunoaştere duhovnicească, fiindcă ea este rodul practicării virtuţilor . Credinţa “naşte teama de Dumnezeu”, iar din această teamă de Dumnezeu se naşte pocăinţa şi practicarea virtuţilor, care ea însăşi dă naştere la cunoaşterea duhovnicească . Această cunoaştere “ce vine dintr-o îndelungată experienţă şi practicare a virtuţilor este plăcută” şi îi conferă omului o mare putere . Principalul fundament al cunoaşterii duhovniceşti este un suflet sănătos, un organ sănătos al cunoaşterii. “Cunoaşterea este rodul unui suflet sănătos”, în vreme ce un suflet sănătos este urmarea unei îndelungate practicări a virtuţilor evanghelice . “Sufletul sănătos” aparţine celor desăvârşiţi şi doar lor li se oferă cunoaşterea . Este foarte greu şi adesea imposibil să exprimi în cuvinte taina şi natura cunoaşterii. În domeniul gândirii umane nu există nici o definiţie care s-o poată explica pe de-a-ntregul. De aceea, Sfântul Isaac oferă numeroase definiţii cunoaşterii. El este permanent preocupat de această problemă, iar aceasta stă dinaintea ochilor acestui sfânt ascet ca un mare şi arzător semn de întrebare. Sfântul ne oferă răspunsuri din bogata şi binecuvântata sa experienţă, dobândită printr-o lungă şi grea asceză.
Dar cel mai adânc şi cel mai complet răspuns este cel oferit de către Sfântul Isaac sub forma unui dialog:
– Ce este cunoaşterea?
– Trăirea vieţii veşnice.
– Şi ce este viaţa veşnică?
– Înţelegerea tuturor lucrurilor în Dumnezeu. Căci dragostea vine prin înţelegere, iar cunoaşterea lui Dumnezeu este stăpână peste toate dorinţele. Pentru inima care dobândeşte această cunoaştere, orice plăcere care există pe pământ este fără rost, fiindcă nimic nu se poate compara cu bucuria cunoaşterii de Dumnezeu” . Cunoaşterea este, deci, biruinţă asupra morţii, legătura acestei vieţi cu viaţa nemuritoare şi unirea omului cu Dumnezeu. Actul însuşi de cunoaştere abordează nemurirea, fiindcă doar prin cunoaştere omul depăşeşte limitele subiectivului şi intră în zona transsubiectivului. Iar atunci când obiectul transsubiectiv este Dumnezeu, atunci taina cunoaşterii devine taina tainelor şi enigma enigmelor. O astfel de cunoaştere este o ţesătură mistică lucrată pe războiul de ţesut al sufletului de către omul care este unit cu Dumnezeu. Pentru cunoaşterea umană, problema cea mai importantă este cea a adevărului. Cunoaşterea poartă în sine o atracţie irezistibilă spre taina infinită, iar această foame de adevăr care este în firea cunoaşterii umane nu este niciodată satisfăcută până când Adevărul absolut şi veşnic nu va deveni substanţa cunoaşterii umane – până când cunoaşterea, în propria sa percepţie de sine, nu dobândeşte perceperea lui Dumnezeu, şi în propria sa cunoaşterea de sine nu ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dar acest lucru este dăruit omului doar de către Hristos, Dumnezeul-Om, Cel care este singura întrupare şi personificare a adevărului celui veşnic în lumea realităţilor omeneşti. Atunci când un om L-a primit pe Dumnezeul-Om în sine, ca suflet al sufletului său şi ca viaţă a vieţii sale, atunci omul acela este mereu plin de cunoaşterea adevărului veşnic. Ce este adevărul?
Sfântul Isaac răspunde astfel: “Adevărul este percepţia lucrurilor pe care o dăruieşte Dumnezeu” . Cu alte cuvinte, percepţia lui Dumnezeu este adevărul. Dacă această percepţie există într-un om, el nu numai că posedă, dar şi cunoaşte adevărul. Dacă el nu are această percepţie, atunci adevărul nu există pentru el. Un astfel de om se poate afla mereu în căutarea adevărului, dar unul ca acesta nu-l va afla niciodată până când nu ajunge la perceperea lui Dumnezeu, întru care se află atât percepţia, cât şi cunoaşterea adevărului. Doar omul care-şi restabileşte şi îşi transformă organele sale de cunoaştere prin practicarea virtuţilor ajunge la percepţia şi cunoaşterea adevărului. Pentru unul ca acesta, credinţa şi cunoaşterea şi tot ceea ce le însoţeşte reprezintă un tot (întreg) organic şi indivizibil. Ele împlinesc şi sunt împlinite una prin cealaltă, şi fiecare o confirmă şi o susţine pe cealaltă. “Lumina minţii dă naştere credinţei” spune Sfântul Isaac, “iar credinţa dă naştere la mângâierea nădejdii, nădejde care întăreşte inima”.

Credinţa este luminarea înţelegerii. Când înţelegerea este umbrită, atunci credinţa se ascunde şi teama predomină, dând deoparte nădejdea. Credinţa, care scaldă înţelegerea în lumină, eliberează omul de mândrie şi îndoială şi este cunoscută drept “cunoaştere şi manifestare a adevărului” . Sfânta cunoaştere vine dintr-o viaţă sfântă, dar mândria întunecă acea sfântă cunoaştere . Lumina adevărului creşte şi descreşte după modul de viaţă al omului .
Grozave ispite se abat asupra celor ce caută să ducă o viaţă duhovnicească. Credinciosul trebuie să treacă prin mari suferinţe şi necazuri pentru a ajunge la cunoaşterea adevărului . O minte tulbure şi gândurile haotice sunt rod al unei vieţi dezordonate, iar acestea întunecă sufletul . Când patimile sunt alungate din suflet cu ajutorul virtuţilor, când “perdeaua patimilor este retrasă de pe ochii minţii, atunci mintea poate percepe slava celeilalte lumi” .
Sufletul sporeşte cu ajutorul virtuţilor, mintea este întărită în adevăr şi devine de neclintit, “încinsă pentru a înfrunta şi a ucide orice patimă” . Eliberarea de patimi vine o dată cu răstignirea atât a intelectului cât şi a trupului. Acest lucru îl face pe om capabil de a-L contempla pe Dumnezeu.
Mintea este răstignită atunci când gândurile necurate sunt alungate din ea, iar trupul atunci când patimile sunt stârpite . “Un trup dedat plăcerilor nu poate fi sălaşul cunoaşterii lui Dumnezeu” . Adevărata cunoaştere – “descoperirea tainelor” – este atinsă cu ajutorul virtuţilor , şi aceasta este “cunoaşterea care mântuieşte” . Principala trăsătură şi “dovadă” a acestei cunoaşteri este smerenia . Atunci când mintea “se află în sfera cunoaşterii adevărului”, atunci orice îndoială dispare  şi o mare pace şi linişte pogoară asupra sa. Această pace a minţii se numeşte “sănătate desăvârşită” . Atunci când puterea Duhului Sfânt intră în suflet, atunci sufletul “învaţă prin Duh” .  În persoana credinciosului, cunoaşterea, din propria sa natură, se transformă în contemplaţie.

Contemplația

“Modalităţile de rugăciune” sunt multiple, spune Sfântul Isaac, “dar toate acestea au un singur scop: rugăciunea curată. În adâncurile acestei rugăciuni curate se află o stare de răpire care nu este rugăciune, fiindcă tot ceea ce poate fi numit rugăciune încetează şi rămâne doar o contemplaţie în care mintea nu poate rosti rugăciuni”. “Rugăciunea este un lucru, dar această contemplaţie în rugăciune este cu totul altceva, deşi aceasta decurge din cealaltă. Rugăciunea este semănatul, iar contemplaţia este strângerea snopilor, atunci când secerătorul rămâne uimit de uimitoarea abundenţă a spicelor bogate ce au crescut din bietele grăunţe pe care le-a semănat”. În această stare de contemplaţie, mintea trece dincolo de propriile sale limite şi intră “în lumea cealaltă” .

Dacă un om se smereşte pe sine dinaintea lui Dumnezeu, întreaga creaţie se smereşte pe sine dinaintea sa. “Adevărata smerenie se naşte din cunoaştere, iar adevărata cunoaştere este rodul ispitirii” , cu alte cuvinte, ea vine prin lupta cu ispitele.

“Curăţia gândirii izvorăşte prin străduinţa neîncetată întru cele duhovniceşti şi din paza inimii, iar din curăţia gândirii vine luminarea înţelegerii. De aici harul conduce mintea spre împărăţia în care simţurile nu mai au nici o putere”

“Ce înseamnă o inimă plină de milă?”. “Este”, răspunde sfântul Isaac, “o inimă ce arde de dragoste faţă de întreaga creaţie: faţă de oameni, păsări, animale, demoni şi faţă de orice fiinţă creată. Ochii i se umplu de lacrimi gândindu-se la ei, ori privindu-i pe aceştia. Din marea şi puternica întristare care-i cuprinde inima şi din marea sa răbdare, inima i se strânge şi unul ca acesta nu poate suporta să audă sau să vadă cea mai mică vătămare ori suferinţă pătimită de creaţie. De aceea, el se roagă cu lacrimi neîncetat pentru fiarele cele neraţionale, pentru potrivnicii adevărului, cât şi pentru cei ce îi fac rău, ca aceştia să fie iertaţi şi miluiţi. El se mai roagă şi pentru şerpi, cu mare întristare, o întristare fără de hotar în inima sa, întristare care-l uneşte cu Dumnezeu” . Atunci când, printr-o asceză evanghelică, cineva se mută de la cele trecătoare la cele veşnice, când unul ca acesta trăieşte în Dumnezeu şi gândeşte în El, atunci când vorbeşte “ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu” (2 Cor. 2, 17), atunci priveşte lumea “cu ochii lui Hristos”, atunci lumea i se arată în frumuseţea ei cea dintâi.

Avem cel mai frumos exemplu de acest fel în cazul Sfântului Isaac însuşi, acel mare teolog al Sfintei Treimi care, împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog, a putut să ne ofere cu ajutorul harului şi al experienţei ascetice, justificarea cea mai convingătoare a adevărului Dumnezeirii Treimice şi a treimii celei asemănătoare lui Dumnezeu a fiinţei personale a omului.

”Credința ortodoxă și viața în Hristos” Părintele Iustin Popovici

Traducere: prof. Paul Bălan, Editura BUNAVESTIRE

Sursa