Text scris în 1964.

XXIX. Pseudo-episcopi

Este absolut necesar ca oamenii să înţeleagă că Biserica are temelii sfinte şi nu administrative; atunci nu vor păţi ceea ce li s-a întâmplat occidentalilor, care l-au urmat pe papă în greşelile lui, căci au crezut că, dacă nu îl urmează, vor fi automat în afara Bisericii. Astăzi, feluritele patriarhii şi arhidieceze trec prin mari presiuni din partea puterilor politice, care încearcă să-i dirijeze pe ortodocşi potrivit propriilor lor interese. Se ştie că Patriarhia Moscovei acceptă influenţa politicii sovietice. Dar şi Patriarhia Constantinopolului acceptă influenţa politicii americane, în virtutea acestei influenţe a avut loc contactul Patriarhiei Ecumenice cu lumea protestantă, influenţată tot de politica americană, contact ce a luat forma Consiliului Mondial al Bisericilor, iar caracterul servil al acestuia faţă de papă a început să ia dimensiuni periculoase şi chiar să exercite presiuni dominatoare asupra celorlalte biserici din lumea ortodoxă. America crede că va întări facţiunea vestică împotriva comunismului dacă, prin aceste „concilieri” artificiale, îi unifică forţele spirituale, în felul acesta, însă, Biserica devine o jucărie a puterilor politice ale lumii, cu consecinţe imprevizibile pentru Ortodoxie.

Sunt obligaţi ortodocşii să urmeze o, patriarhie atât de servilă pentru totdeauna? Faptul că această patriarhie a deţinut secole la rând primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină nu-i justifică pe cei care o vor urma spre o capitulare unificatoare cu erezia.. Şi Roma a avut odinioară primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină, dar acest lucru nu i-a obligat pe creştini s-o urmeze pe drumul ereziei. Comuniunea cu şi respectul pentru o anumită biserică din partea celorlalte biserici rămâne şi continuă doar atâta vreme cât acea biserică rămâne în Biserică, şi anume atâta vreme cât acea biserică trăieşte şi stăruie în duh şi în adevăr. Când o patriarhie încetează a fi o biserică, îngăduind comuniunea cu ereticii, atunci şi recunoaşterea ei de către celelalte biserici încetează. Ortodocşii trebuie să devină conştienţi de faptul că ei nu datorează ascultare unui episcop, oricât de important ar fi tidul său, atunci când acel episcop încetează a mai fi ortodox şi îi urmează în mod făţiş pe ereticii cu pretenţii de unire „în termeni de egalitate”. Dimpotrivă, ei sunt obligaţi să se îndepărteze de el şi să-şi mărturisească credinţa, încă din clipa în care acesta încetează a mai fi ortodox. Episcopul este o persoană sfinţită si, chiar dacă este păcătos în mod vădit, i se cuvine respect până când este judecat de către sinod. Dar, dacă devine în mod vădit eretic, ori se află în comuniune cu ereticii, atunci creştinii nu trebuie să aştepte decizia sinodului, ci trebuie să se îndepărteze imediat de el. 

Urmează explicarea canonului 15 al sinodului I-II din 861 – Constantinopol.

XXX. La sfârşitul veacurilor

Lumea şi diavolul duc Biserica spre încercări atât de cumplite, încât ar putea veni ziua în care toţi episcopii vor avea legături cu ereticii. Ce vor face atunci credincioşii? Ce vor face puţinii care vor avea curajul de a nu urma masele, de a nu-şi urma rudele, vecinii şi concetăţenii? Toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile se vor oficia în continuare, bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nici o legătură cu acele biserici, acei preoţi ori acei credincioşi. Biserica este acolo unde este adevărul. Credincioşii sunt aceia care continuă Tradiţia neîntreruptă a Ortodoxiei, lucrare a Sfântului Duh. Preoţii adevăraţi sunt aceia care gândesc, trăiesc şi propovăduiesc aşa cum au făcut Părinţii şi Sfinţii Bisericii, sau care cel puţin nu îi resping în învăţăturile lor. Unde această continuitate a gândirii şi a vieţii nu există, acolo este o înşelătorie să se vorbească despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare par să o ateste. Are să se găsească întotdeauna un preot canonic, hirotonisit de un episcop canonic, care va urma Tradiţia, în jurul unor astfel se preoţi se vor aduna grupurile mici de credincioşi, care vor rămâne până în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste grupuri mici va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Credincioşii vor găsi aici deplinătatea harului lui Dumnezeu. Nu vor avea câtuşi de puţin nevoie de legături administrative ori de alt soi, căci comuniunea care va exista între ei va fi cea mai desăvârşită cu putinţă. Va fi împărtăşire din Trupul şi Sângele lui Hristos, împărtăşire din Sfântul Duh. Legăturile de aur ale Tradiţiei ortodoxe vor uni acele biserici atât între ele cât şi cu bisericile trecutului, cu Biserica triumfătoare a cerului, în aceste mici grupuri, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească se va păstra neatinsă. 

………………………………………………………………………………

Fie ca oamenii lumii să facă ce vor. Să fie sinoade ecumenice; să se unească bisericile; să se falsifice creştinismul, căci, aşa cum spune Sf. Ioan Hrisostom, dacă stâlpii ei rămân în picioare, Biserica nu se va nărui. „Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Ea este mai presus decât cerurile şi mai largă decât pământul. Ea nu îmbătrâneşte niciodată; ea este mereu înfloritoare”. Stâlp al Bisericii este fiecare credincios adevărat care rămâne fidel Tradiţiei Părinţilor, în pofida tuturor curentelor cumplite din lume, care încearcă să-l îndepărteze de aceasta. Astfel de stâlpi vor exista până la sfârşitul lumii, orice s-ar întâmpla. De altfel, când vor avea loc aceste lucruri, venirea Domnului nu va fi departe. Această stare a lucrurilor va fi cel mai puternic semn că venirea Lui se apropie. Tocmai atunci va veni sfârşitul. 

XXXI. Semnul venirii

Creştinii sentimentali consideră cele de mai sus drept un pesimism excesiv şi respingător. Ca aliaţi ai lumii, ei nu pot vedea pecetea diavolului pe aspectele pe care ei le aprobă. Şi nici nu-şi pot da seama cât de înspăimântătoare este prăpastia care separă lumea de Dumnezeu, căci atunci ar trebui să recunoască că aceeaşi prăpastie îi separă pe ei de Dumnezeu. Prin urmare, ei nu acceptă să fie cineva pesimist în privinţa Turnului Babei din zilele noastre, într-atât sunt de încântaţi de perioada în care trăiesc. Ei îşi închipuie un viitor luminos. Pentru ei, creştinismul ţine pasul cu lumea; şi sunt atât de mulţumiţi de acest lucru încât nu te vor ierta niciodată dacă le arăţi că se înşeală. Îşi imaginează în viitor o biserică mondială unită, în care toţi oamenii vor fi uniţi prin legătura dragostei. Ereticii diferitelor secte sunt pentru ei fraţii lor creştini, de care au fost despărţiţi din pricina egocentrismului şi mărginirii epocilor trecute. Ei recunosc că există diferenţe dogmatice, dar aceste diferenţe vor fi depăşite prin iubire, sau, ca s-o spunem deschis, ele vor fi uitate datorită iubirii. Dar ce legătură există între această iubire smiorcăită şi dragostea lui Dumnezeu? Cum pot ei afirma tară ruşine că au mai multă iubire în inimile lor decât aveau Sfinţii care, cu dragostea lor, nu au putut depăşi barierele care îi separau de erezie, ci, dimpotrivă, ei au ridicat şi mai sus aceste bariere, ca să poată teri oile de lupi? Ceea ce ei socotesc a fi dragoste pentru oameni nu este, în esenţă, nimic altceva decât dragoste pentru cele ale lumii. Este o învoială cu minciuna a unor oameni care nu pot suporta greutăţile luptei cu puterile întunericului. Iar visul lor, acea imagine idilică a oamenilor buni şi cumsecade care îl tac pe Hristos să domnească pe acest pământ – ispita din pustie – este un vis pe care îl condamnă însuşi Domnul. Aceşti oameni extrem de optimişti să arunce o privire peste capitolul 24 al Evangheliei după Matei, pentru a vedea care sunt profeţiile Domnului privitoare la zilele de pe urmă: ………..

Întreaga lucrare poate fi citită (s-au descărcată) în format electronic AICI

Recomand să nu se țină prea mult cont de prefața strâmbă a lui Răzvan Codrescu.