Deţinuţii din lagărele comuniste erau cele mai ieftine braţe de muncă şi, de obicei, erau puşi la cele mai grele munci, în funcţie de zona unde se aflau – la tăiat pădure, la construirea şi exploatarea minelor de cărbune şi a diferitor minereuri, la construirea canalelor şi a căilor ferate.

Mulţi dintre ei, după ani grei de muncă silnică,au fost eliberaţi şi s-au întors la baştină. O bună parte, însă, şi-au sfârşit viaţa în străinătăţi, departe de cei dragi, de ţară, de neam, muncind ca nişte robi pentru ’’binele’’ comunismului.

PRIZONIERII ÎN MINA DE CĂRBUNI

’’Şi veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui Meu; dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui’’(Matei 10,22).

În acele pustietăţi nu zăreai nicidecum vreun sat, oricât ai fi privit, ci numai şi numai aşezăminte pentru lagăre. Ne aflam în lagărul siberian numărul 99/4 Karaganda, ţinutul Kazahstan. Lagărul era împrejmuit de un gard cu bulamaci de fier,laţi din bare de oţel, cu scânduri înalte de trei metri, puse una lângă alta şi prinse în cuie de fier. De jur împrejurul gardului erau instalate posturile santinelelor, la interval de cincizeci de metri unul de altul, urmate de un gard cu trei sârme electrice. Eram închişi şi păziţi cu străşnicie. Brigada din care făceam şi eu parte avea un efectiv de cincizeci de prizonieri şi fiecare îndeplinea funcţii diferite. Douăzeci şi cinci aveam funcţia de lopătari şi încărcam cărbunele pe jgheaburi, de unde cărbunele dus de acestea curgea în vagonete. Ceilalţi douăzeci şi cinci erau târâtori de lemne pentru întărit golul de unde se scotea cărbunele, dulgheri care lucrau la aceste întăriri, alţii lucrau la linia cu cele zece motoare ce împingeau linia înainte şi înapoi, ca să meargă cărbunele. Alţii mânuiau vagonetele goale sau pline cu cărbune de sub linie, ce mergea pe şine mici de cale ferată… Toate maşinile în glasul lor clocoteau, aşa cum fierbe un cazan pe foc, cu un huiet asurzitor şi făcând un zgomot atât de puternic, că nu te mai puteai înţelege unul cu altul prin viu grai, ci numai prin semne. Asta este mina Kirova unde au muncit zi şi noapte, răscolind cu mare trudă cărbunele, zeci şi sute de mii de fiinţe umane. Cu mari riscuri, după opt ore de muncă încordată, aşteptam până venea schimbul care urma să ne înlocuiască. La gura minei, santinelele ne numărau unul câte unul, apoi încolonaţi iar pe brigăzi, ne duceau sub escortă până la poarta lagărului. Nu ne mai cunoşteam unul pe altul, căci mâinile şi faţa ne erau negre ca fundul tuciului de la acel praf de cărbune. Toate brigăzile, după ce predam salopetele la magazie, dam năvală în curtea lagărului la o ţeavă mică şi ruginită din care curgea o şuviţă de apă – ca să ne spălăm de acea negreală cu câte un pumn de apă cu care mai mult ne mânjeam. Ne ştergeam cu pulpana hainelor de pe noi, cu mâneca, şi apoi în fugă ne grăbeam să ocupăm un loc în sala de mese. Niciodată nu ne sculam de la masă satisfăcuţi şi tot timpul eram flămînzi. Apoi, tot în fugă ne duceam la dormitorul cu paturile suprapuse şi la saltelele umplute cu rumeguş, după care urma un somn profund. Totul se făcea numai în fugă, sperând să putem câştiga câteva minute în plus de odihnă. În bordeiul dormitor păduchii se înmulţiseră ca un furnicar. Ajunsesem de nu ne mai puteam odihni din cauza mâncărimii şi de scărpinat. Ne-am hotărât să dormim afară, printre bordeie. Luam perna şi pătura pentru învelit şi aşa, îmbrăcaţi cum eram cu hainele de lucru, ne ghemuiam unul lângă altul, ne înveleam cu pătura, după ce mai întâi ne puricam hainele de păduchi şi apoi începeam să ne odihnim sub cerul liber al nopţii siberiene. Pe măsură ce înaintam cu scosul cărbunelui, din loc în loc se semnala gaz metan ce exploda şi cu care am avut mult de furcă. În fiecare zi se produceau accidente, iar cei grav răniţi erau duşi la spital de unde nu mai veneau înapoi. Munca încordată şi asuprită ce picase pe capul nostru atunci l-a făcut pe om să înceapă a scârţâi aşa cum unui car plin de greutate îi scârţâie roţile şi toate încheieturile. Grozavă era şi iarna siberiană ce făcea ravagii cu viscolele, uraganele şi gerul ei puternic. Dormitorul se încălzea foarte puţin, iar când ciorapii şi obielele nu se mai zvântau pe marginea patului am găsit soluţia să le aşternem pe salteaua de sub noi. Până le încălzeam puţin ca să nu mai simţim ud şi rece la piele, trebuia să ne sucim când pe o parte, când pe alta, de zeci de ori. Eram foarte trişti de soarta noastră şi nu vedeai pe nimeni care să zâmbească, ci numai cu privirea posomorâtă ne petreceam vremea cât eram cu ochii deschişi. Iar în cele câteva ore de somn visele ne frământau tot cu maşinăria din fundul minei. Vremea trecea fără să mai ştim zilele săptămânii, ale lunii, când mai este duminică sau când mai sunt sărbătorile religioase.

Constantin Băcescu, Pentru pământ şi cruce