Nu-s vinovat faţă de ţara mea

La ora când cobor, legat în fiare,

să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Lângă mine dormea o personalitate emblematică a temniţelor româneşti Robert Eisenbraun, cunoscut ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga. Mic de statură, firav, cu o bucăţică de nas, în schimb cu o pereche de ochelari cu lentile ca fundul a două borcane, avea 22 de dioptrii, de abia i se mai vedeau ochii, care când îşi pierdea ochelarii se comporta ca un nevăzător, această făptură era pe cât de plăpândă, pe atât de generoasă, având un suflet mare de artist.

Purta permanent un cojocel, blana mângâindu-i rănile trupeşti, iar prietenia mea -rănile sufleteşti, cum zicea el. Într-o noapte mă trezeşte şi, culmea, mă roagă să-l scarpin pe spate. Buimac din somn, bag mâna sub cojoc şi când vreau să-l scarpin dau de ceva moale, hidos. Il iau în mână: era un şoricel refugiat la căldură, strivit de zvârcolelile lui, la care-mi spune că nu peste mult timp va creşte şi vipere la pieptul lui.

L-am iubit enorm pentru intransigenţa lui, el excludea orice compromis în viaţă, martor fiindu-i conştiinţa. Fusese condamnat pentru creaţiile lui patriotice, la insistenţele mele recitându-mi din „Nu-s vinovat faţă de Ţara mea”, poezie în care răbufnea toată ura unui popor sugrumat, care nu era vinovat că iubea o ţară mare, rotundă ca o horă, ca o pâine. Redau doar o strofă: „Nu-s vinovat  c-am îndârjit şacalii, Şi c-am strigat cu sufletul durut, Că nu schimb un Ceahlău pe toţi Uralii, şi că urăsc Hotarul de la Prut”.

Era strigătul disperat al unui om smuls de pe meleagurile lui natale, Cahul, obligat să trăiască departe de mormintele lui sfinte. El este şi autorul poeziei despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, în care spune că Dunărea se scurge-n mare, pe un nou braţ, prin care curge sânge. Poet de mare sensibilitate, compunea poezii scurte, un nou gen, decastihul, pline de mult duh, de o frumuseţe neîntâlnită, care explodau de un lirism sublim, dar atât de căutat, de natural, încât ne cutremurau mai ales pe noi, care eram înfometaţi de hrană sufletească. El şi-a câştigat un loc veşnic în inima mea. Mi-e dor de tine, Robert.

(Aurelian Gulan – Victime și călăi. Amintiri din gulag, Editura Criterion Publishing, București, 2010