Veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării şi al bolilor. Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru şi peste puterile noastre, atunci pur şi simplu nu vom fi în stare să-l tinem.

Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înşine şi pentru a deveni blânzi, smeriti şi răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viata pe care a avut-o în trecut şi pentru tineretea uşuratică. Mândria noastră este asemenea unei fiare care, dacă este atinsă oricât de uşor, atunci este gata să sară şi să-i sfâşie pe toti. Dar este de datoria ta să o împingi şi să nu o laşi să iasă. Chiar dacă cineva te-a supărat şi te-a mâniat şi-ti doreşti să-i zici tot ceea ce crezi despre el, atunci procedează altfel şi spune-i mândriei tale: „Stai acolo şi nu ieşi!”. Şi-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbeşte-i cu blândete. Astfel se dobândeşte smerenia. Aceasta este şi mucenicia cea fără de sânge. Sfintii mucenici au pătimit cumplit dar pentru scurt timp. Aici este un chin nesângeros şi nu doar pentru o perioadă de un an sau doi, ci pentru întreaga viată. Iar dacă Domnul va îngădui mari suferinte sau va începe o adevărată prigoană atunci, zice Vlădica, trebuie să-ti imaginezi că mergi la moarte pe Golgota. Înainte de moartea sa (a lui Vlădica) cred că Dumnezeu a îngăduit să ne spună ceea ce ne aşteaptă pentru că la un moment dat a zis: „Iar voi încă este posibil să suferiti. Şi, de va veni această vreme să nu vă înfricoşati, ci să mergeti la moarte pe Cruce cu mare curaj, şi cu pieptul deschis, neavând nici o îndoială şi nepărându-vă rău pentru nimic. Să primiti totul cu bucurie, pentru că atunci puterea lui Dumnezeu vă va lumina şi vă va întări şi voi veti rezista. Iar dacă în gândul tău vei renunta la Cruce, dacă se va strecura îndoiala şi vei fugi fiindu-ti frică pentru tine şi pentru cei apropiati ai tăi, să ştii că-n acea clipă va interveni puterea demonică, harul se va îndepărta de tine, şi nu vei face fată suferintelor. Trebuie să fii conştient de faptul ca ti-a venit ceasul când trebuie să-ti mărturiseşti credinta şi devotamentul fată de Domnul. Să mergi la moarte cum făceau Sfintii mucenici pe care Domnul îi întărea astfel încât ei nu simteau durerile, iar dacă le simteau, atunci întelegeau că ele sunt trimise pentru curătirea de păcatele de mai înainte. Cereti-I ajutor lui Dumnezeu pentru copii şi pentru cei apropiati, însă nu vă speriati, deoarece prin suferintele noastre, îi vom ajuta şi Domnul îi va milui pe ei. Se apropie aşa nişte vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi.

* * *

Adesea Vlădica spunea: „Suferintele generatiei ce vine au fost aruncate cu zeci de ani în urmă peste acei oameni”. Spunând aceste, el îi avea în vedere atât pe Noii Mucenici şi Mărturisitori din vremea Revolutiei (1917) cât şi pe cei din timpul prigoanei comuniste. Această jertfă ne-a eliberat pentru putin timp din suferintele exterioare pentru că ei le-au luat asupra lor. Ei pentru noi au suferit, iar Domnul se îndură de noi pentru sângele lor vărsat. Creştinii de acum au doar suferinte lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinte şi boli ale noastre nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuti. De te vei învinge pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îti va da tărie şi putere şi nu vei fi biruit de vrăjmaşi. Dar dacă îti va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi îti va fi foarte greu să te ridici.

* * *

Multi din timpurile de astăzi cred că vremea nevointelor ascetice deja a trecut şi că Vlădica Antonie nu este decât o exceptie. Dar viata lui plină de nevointe este o mustrare vie pentru noi cei putin credincioşi şi nepăsători. Căci şi în vremea noastră se poate trăi în nevointe, slujindu-L pe Dumnezeu din toate puterile şi iubindu-L din tot sufletul. Adesea, Vlădica aducea drept exemplu viata Sfântului Ioan de Kronştadt. El se întrista foarte mult de starea monahismului contemporan în care nu vedea o adevărată viată duhovnicească. Spunea: „Peste tot – zicea el – e numai aparentă: se împodobesc, se îmbuibă, iar ostenelile şi rugăciunea lipsesc”. Vlădica avea vârsta de peste 80 de ani şi tot mergea să-i cerceteze pe fiii săi duhovniceşti, iar atunci când ei îl sfătuiau să contenească călătoriile, el le spunea: „Maica Domnului nu mă binecuvintează să stau pe loc, ci îmi porunceşte să merg şi să păstoresc turma”.

* * *

Bătrân fiind, el era foarte bolnav cu picioarele, cu plămânii, cu inima şi auzea foarte greu. Singurul lucru cu care se tinea era doar rugăciunea. A dus cu adevărat o viată de rugăciune. Spre întărirea celor din jur, adesea repeta că nimic nu se face fără îngăduinta lui Dumnezeu şi că trebuie să crezi cu adevărat că tot ce vine de sus trebuie suportat cu răbdare şi în nici un caz nu trebuie să învinuieşti pe acei oameni prin care a venit ispita. Despre închisori şi lagăre amintea foarte rar şi zicea: „Tot ceea ce s-a petrecut pe vremea lui Stalin trebuie considerat ca pe o pronie a lui Dumnezeu”.