VIZITA PREACURATEI

Un ieromonah cunoscut povesteşte: „În anul 1977 am venit în chilia stareţului şi am rămas acolo câteva zile. Exact atunci era sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. În ajun stareţul mi-a spus că vom săvârşi o priveghere. Am început la ora patru după amiază cu vecernia, citind rugăciunea înşirând metaniile. La ora şase , la invitaţia lui, am luat un ceai şi imediat după aceea, din nou ne-am rugat, fiecare în chilia sa. Seara, în timp ce mă rugam, auzeam cum stareţul se roagă umblând prin chilie cu geamăt. La fiecare două ore bătea în perete. La ora douăsprezece, după ce am săvârşit miezonoptica şi rugăciunile înainte de Sf. Împărtăşanie, am intrat în bisericuţă pentru a citi canoanele. Citind canonul de Împărtăşanie, stareţul rostea cu multă durere: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Abia am reuşit să spun: „Marie, Maica lui Dumnezeu” şi în bisericuţă totul s-a transfigurat. Nu puteam să-mi dau seama ce s-a întâmplat, de fapt, totul emana lumină şi am simţit parcă o adiere uşoară de vânt. Candela din faţa icoanei Preacuratei a început să se legene de la sine. Dintre cele cinci candele din biserică numai aceasta se clătina. M-am întors spre stareţ şi el mi-a făcut semn să tac. A plecat adânc capul, iar eu am luat o lumânare. Lumina devenea tot mai puternică, de parcă se lumina de zi. Am încetat cititul pentru o jumătate de oră. Apoi am continuat de unul singur, iar stareţul nu mi-a zis nimic. În curând candela s-a oprit şi din nou s-a făcut întuneric. Dimineaţa am rugat stareţul să-mi explice întâmplarea şi el a spus: „Ştii, aici, pe Sfântul Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu obişnuieşte să treacă prin toate mănăstirile şi chiliile. A venit şi la noi, a văzut doi prostuţi şi a legănat candela Sa pentru a ne da de ştire că a trecut pe aici”. Astfel, râzând, mi-a răspuns stareţul.

Iată un caz din viaţa stareţului Paisie, de pe când era băieţel mic şi îi plăcea să se roage lui

Dumnezeu singur în pădure. Odată s-a întâmplat că un tânăr puţin mai în vârstă, student la universitate, să încerce să-i nimicească această deprindere frumoasă. Acela vroia să slăbească credinţa băiatului în Hristos, şi să-i demonstreze că posturile şi rugăciunile nu aduc nici un folos. Însă această încercare a eşuat. MiculArsenie (acesta era numele lumesc al viitorului stareţ) un timp s-a îndoit, apoi însă a revenit cu mai mult zella nevoinţa sa. Dumnezeu nu l-a părăsit pe Arsenie, cu toate că era atacat de gândurile hulitoare semănatede acel tânăr. El a recăpătat din nou credinţa. Odată rugându-se în pădure, într-o singurătate deplină, ArsenieL-a văzut alături pe Hristos Care discuta cu el, având în faţă Evanghelia deschisă. Tot ce spunea Hristosapărea imedat pe paginile cărţii deschise. O deosebită impresie i-au lăsat băiatului cuvintele: „Arsenie, Eusunt Învierea şi Viaţa. Oricine crede în Mine chiar de va şi muri, va fi viu”. Această experienţă a întâlnirii cu Hristos a fost pentru micul Arsenie prima atingere de lumea descoperirilor supranaturale şi semnul care a determinat viitoarea sa cale spre monahism”.

 RÂVNA ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ

Stareţul întotdeauna sublinia că totul ce facem are valoare numai atunci când se săvârşeşte cu râvnă. El întotdeauna ne convingea să ne nevoim cu zel, dezinteresat. De asemenea, el dorea ca credinţa noastră în Hristos să se bazeze pe râvnă. În acest sens el spunea: „Cel care caută minuni pentru a crede în Dumnezeu şi pentru a-L îndrăgi, nu are nobleţe. Dumnezeu, dacă ar dori, ar putea în câteva secunde, printr-o minune supranaturală, văzută de toată lumea, să-i facă pe toţi credincioşi. Însă el nu face aceasta, fiindcă astfel va fi violată voia liberă a omului şi el nu va crede în Dumnezeu din râvnă şi mulţumire pentru harul Lui fără de margini, ci din cauza puterii supranaturale a Lui. În faţa Domnului valorează ca omul să-L iubească numai pentru că El este plin de har. Hristos al nostru din dragostea pentru noi a fost batjocorit, scuipat, biciuit, despuiat şi răstignit şi şi-a vărsat sângele Său. Prin toate acestea, El arată fiecărui dintre noi faptul evident că El este Dragostea. Şi, deoarece Dumnezeu este Dragoste, atunci aceasta ar trebui să ne alimenteze dragostea pentru El şi credinţa, conştiinţa că El este Dumnezeul nostru şi în afară de El pe altul nu ştim. Dacă cineva, văzând această mare jertfă a lui Hristos pentru noi şi dragostea Lui, nu crede că El este Dumnezeul nostru, iar pentru a crede, cere minuni, atunci un asemenea om niciodată nu va iubi şi nu va crede cu adevărat”. Stareţul mi-a povestit o întâmplare din copilăria sa: „Pe când eram mic şi sufletul nu-mi era acoperit de crusta păcatelor, foarte mult îl iubeam pe Hristos şi, purtând o cruce în mână, plin de bucurie, umblam prin pădure, cântam ca un monah, mă rugam şi vroiam să devin călugăr. Însă părinţii îmi ziceau că, până a primi călugăria, trebuie să-mi crească barba. Eram mic şi ei un pic „mă luau în căruţă”, spunând că dacă mă grăbesc trebuie să-mi pieptăn permanent obrajii, ca barba să crească mai repede. Eu, în simplitatea mea, credeam în aceasta şi mi-am zgâriat obrajii rău de tot! Fiind în starea aceasta, într-o zi, am întâlnit în pădure un tânăr agronom, consătean de-al meu. Eram cu crucea în mână şi el, văzându-mă a întrebat:

– Ce ai acolo? Eu i-am răspuns:

– Crucea lui Hristos al nostru.

El, nefiind bine intenţionat, mi-a spus:

– Eşti un prostuţ, Arsenie! Nu crede în aceasta. Dumnezeu nu există. Toată religia aceasta este o invenţie a popilor. Noi am provenit de la maimuţă şi Hristos a fost un om simplu.

Zicând acestea, el s-a ridicat şi a plecat. Ideea distrugătoare a atacat sufletul meu nevinovat, umplându-l de nori grei şi negri. Rămânând în pădure singur-cuc, au început să mă macine îndoielile. „Poate, îmi spunea una dintre ele, Dumnezeu nu există şi eu zădarnic cred într-însul. Unele gânduri îmi spuneau ceva, altele altceva. Chinuit, indispus şi plin de disperare, L-am rugat pe Hristos, dacă există, să-mi dea vreun semn, care m-ar face să cred. Dar nu venea nici un răspuns.

Chinuit de această stare, m-am întins pentru a mă odihni. În acelaşi moment, sufletul meu, pe atunci neatins de păcat, a fost vizitat de un gând bun, plin de râvnă pentru Dumnezeu, şi mi-a spus: „Scoală-te imediat! Oare Hristos, Care a venit pe pământ nu a fost cel mai bun şi cel mai plin de har dintre cei care au trăit vreodată? Nu s-a găsit nici un om care ar fi văzut în El vreun rău. De aceea, nu e de nasul meu să clarific e Dumnezeu El ori nu. Fiindcă, El este cel mai bun dintre cei care au trăit pe pământ şi eu nu ştiu pe nimeni mai bun decât Dânsul, mă voi strădui, după posibilităţi, să mă aseamăn Lui şi să ascult întru totul de Cuvântul Evangheliei. Iar, dacă va fi nevoie, pentru harul pe care îl are, îmi voi da pentru El şi viaţa!” Atunci mi s-au risipit toate gândurile necredinţei şi sufletul meu s-a umplut de o bucurie nemărginită, pentru că puterea acestui gând plin de râvnă a nimicit toate îndoielile. Şi, atunci după ce am crezut şi am hotărât, în măsura în care voi fi în stare, să-L iubesc pe Hristos, numai din râvnă, a urmat o minune cerească, care a confirmat ceea ce mi-a insuflat gândul plin de râvnă. Atunci m-am gândit: „Acum oricine ar vrea poate să-mi spună că Dumnezeu nu există!”. Nemulţumindu-mă cu povestirea stareţului despre gândul plin de râvnă, l-am întrebat, totuşi, din curiozitate, ce minune i s-a arătat în acea clipă în pădure. Stareţul, după o scurtă ezitare, mi-a răspuns că nu poate să-mi spună aceasta. Astfel el mi-a arătat că nu trebuie să caut minuni, ci să mă mulţumesc cu râvna, care este cheia, ce deschide toate porţile. Dar, mai târziu, stareţul, mi-a spus că atunci L-a văzut pe Dumnezeu.

„Bunul creştin nu face un bine pentru câştigul său, pentru a primi, de exemplu, o decoraţie sau o cunună, ori pentru a evita mucenicia, ori pentru a nimeri în rai. El face binele, numai pentru că iubeşte binele şi îl preferă răului. Restul sunt urmările naturale ale harului, care vin în sufletul creştinului în afara dorinţei lui. Numai astfel binele obţine nobleţe. Restul e psihologia târgoveţului: „Ce îmi vei da, dacă voi face aceasta?”. Ori: „Eu fac aceasta, iar tu dă-mi aceea!”.

„Părintele Paisie permanent era vioi, precum soarele luminează şi încălzeşte pământul, astfel inima lui întotdeauna acoperea cu dragoste omul, care venea la el. Întotdeauna era vesel şi plin de viaţă. Găsea pentru fiecare cuvântul, povaţa de care acela avea nevoie, – doar fiecare dintre noi simte necesitatea diverselor poveţe şi întăriri ale neputinţei noastre. Părintele Paisie permanent era de partea adevărului, nu se linguşea în faţa nimănui şi tuturor le spunea adevărul, oricine ar fi aceştia: egumeni, episcopi ori dregători influenţi. Şi întotdeauna spunea aceasta cu zâmbet, uneori bătând interlocutorul pe umăr. M-am convins că el parcă îi atrăgea spre sine pe cei pe care îl vizitau. Şi vorbele lui, parcă de la sine, îmi rezolvau toate problemele. Uitam ce am vrut să întreb şi plecam deja împăcat. Părintele Paisie vorbea în dialectul pontic, care diferă de cel elen, precum se deosebesc şi dialectele limbii noastre din diverse regiuni. El nu ştia limba rusă, dar multor le-a spus cele necesare vorbind ruseşte, apoi trecând, din nou, la greacă. Iar, atunci când era rugat să spună ceva ruseşte, zicea că n-o ştie”. (Dinamintirile egumenului Ieronim, stareţ al Mănăstirii Sf. Treimi din Alapâr, care s-a nevoit câţiva ani peMuntele Athos.)

Oare aceasta nu e mărturia harului Duhului Sfânt, care lucra prin stareţ?

Reproducem în continuare un fragment interesant din jurnalul unui ieromonah în care se vorbeşte despre întâlnirile lui cu Pr. Paisie: „Stareţul mi-a propus să vin în ziua următoare de sfântul Haralampie, să slujesc în chilia lui. Nu pot descrie bucuria mea. Am convenit asupra orei şi eu am plecat înaripat.Dimineaţa, intrând în chilia stareţului, eram emoţionat. Stareţul cânta sacadat cu glasul său subţire, ca decopil. El era absorbit întru totul de ceea ce cânta şi citea; şi am simţit atmosfera de evlavie, în care vieţuiastareţul. Când am început Liturghia, inima mi se zbătea în piept de înduioşare. Îmi amintesc cum mă uitampe furiş la stareţ şi mă rugam ca timpul să se oprească în loc. În timpul împărtăşaniei stareţul s-a apropiat dePotir. Atunci când am rostit: „Totdeauna, acum şi pururea…” m-am întors spre altarul principal, am văzutstareţul care stătea pe podea şi se legăna. Am ridicat ochii pentru a vedea expresia feţei lui şi tot atunci i-amlăsat în jos, pentru că toată faţa stareţului era numai lumină şi era imposibil să-i distingi expresia feţei sau chiar însăşi faţa”.

În cartea ieromonahului Hristodul „Stareţul Paisie” e descris cazul când un frate, la ora trei de noapte, s-a pornit să-i comunice strareţului că a început războiul în Iran.

Stareţul, pe loc, până acela a reuşit să spună ceva, a zis:

– Acum trei sferturi de oră, când mă rugam, „am fost înştiinţat” că în Iran a început războiul şi că va fi o mare catastrofă”.

Iată şi alte câteva întâmplări minunate descrise în cartea „Stareţul Paisie”.

 ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE

Odată, după masă am coborât spre coliba stareţului. În acele zile, din cauza puţinei mele rugăciuni pe care mă străduiam s-o fac, în sufletul meu intrase o mare înfumurare. Cu mintea mea nesupusă nimănui şi într-o oarecare măsură concentrată, fireşte, am început să „văd” lucrurile mult mai curat. Totuşi, nu aveam înţelepciunea smereniei şi consideram că, în sfârşit, „văd ceva la toţi” şi fac şi eu ceva. Având asemenea gânduri, am vizitat stareţul şi i le-am mărturisit lui. Stareţul, fără de vreo explicaţie, a început să povestească:

– Ieri, în legătură cu ceea ce mi-a povestit unul dintre fraţi, mi-am amintit o întâmplare, pe care vreau să ţi-o povestesc acum. Pe când eram în Cotunachi, într-o noapte, în timpul săvârşirii rugăciunii de priveghere în chilie, în jurul orei trei de noapte, am început să fiu cucerit de o bucurie cerească. Totodată, chilia mea întunecată, al cărei întuneric era fărâmat de lumina tremurătoare a lumânării, a început puţin câte puţin să se umple de o preafrumoasă lumină albăstrie. La început lumina era foarte puternică. Am înţeles, totuşi, că şi ochii mei „sunt în stare” să reziste în faţa acestei aurore. Aceasta era Lumina Necreată! Am rămas acolo multe ore, pierzând simţul lucrurilor pământeşti şi trăiam într-o altă lume – duhovnicească – diferită de cea de aici – trupească. Aşadar, trăind această stare şi, prin intermediul acelei Lumini Necreate, primind diverse experienţe cereşti, am petrecut multe ore, fără a avea vreo închipuire despre ele. Dar iată că Lumina Necreată a început să dispară cu încetul şi mi-am revenit. Am simţit că mi-e foame şi am mâncat o bucăţică de pesmete. Am vrut să beau şi am băut puţină apă. Am obosit şi m-am aşezat să mă odihnesc un pic. Mă simţeam asemeni unui animal şi regretam că mă aseamăn întru totul unei vite. Această smerenie unică s-a născut în mine în urma stării pe care am avut-o. Din starea duhovnicească am trecut brusc într-o altă stare şi, văzând diferenţa, mă condamnam şi îmi era greaţă de mine însumi. Deci, am ieşit afară şi mi s–a părut că era noapte şi lună plină. În clipa ceea, întâmplător, a trecut un frate şi l-am întrebat:

– Ei, frate, ce se întâmplă? Parcă întârzie zorii astăzi. Ce oră e?

Fratele, mirat, a răspuns:

– Părinte Paisie, ce ai spus? Nu am înţeles.

Abia atunci m-am dumerit ce s-a întâmplat: era ora zece de dimineaţă şi „luna plină” era soarele. Dar Lumina Necreată a fost atât de puternică (am primit o putere deosebită, ca ochii mei să reziste), încât lumina zilei şi soarele mi-au părut o noapte cu lună plină! Lumina soarelui faţă de Lumina Necreată era asemeni nopţii în comparaţie cu ziua! Stareţul mi-a povestit aceasta şi mi-a poruncit să plec, deoarece la el veniseră deja alţi pelerini. Mergând pe drum, simţeam puţin şi starea mea, întru totul de vită.

Un ierodiacon, p. A. de pe Cipru , când acesta a fost cucerit de către turci (atunci ciprioţii au suferit imense pierderi şi toţi cunoscuţii părintelui au dispărut fără urmă), simţind o mare durere şi scârbă, a venit la stareţ. Stareţul îl iubea pentru evlavie şi bunătate şi chiar l-a lăsat în acea noapte în chilia sa.

– Diacone, i-a spus, dimineaţa va veni un iereu şi va sluji aici Liturghia. De aceea, te preîntâmpin, să te scoli pentru a săvârşi împreună utrenia şi a citi Rugăciunile înainte de Împărtăşanie!

Diaconul a mers în chilia sa, iar Stareţul în a lui. Stareţul s-a rugat toată noaptea. Odată sau de două ori, înainte de somn, s-a apropiat de uşa diaconului şi, bătând în ea, cu bucurie a întrebat:

– Eh, părinte A., nu ai văzut vreo arătare, vreun Înger?

În jurul orei două, Stareţul a rugat diaconul să vină în biserică şi au început rugăciunile utreniei. Într-un anumit loc al utreniei, Stareţul începu să citească rugăciunile înainte de Dumnezeiasca Împărtăşănie. Diaconul urmărea cum stareţul citea rugăciunile Dumnezeieştii Împărtăşanii şi vedea faţa lui plină de evlavie şi înduioşare. Când au ajuns la troparul cântării a cincea în care se spune: „Marie, Maica lui Dumnezeu, care eşti Sălaş scump al bunei miresme, cu rugăciunile Tale fă-mă vas ales pentru a mă împărtăşi cu Sfintele Taine ale Fiului Tău”, s-a întâmplat următorul eveniment minunat. Întreaga bisericuţă a început să se umple cu o lumină albastră deschisă. Candeluţele de lângă Născătoarea de Dumnezeu – după ce luminiţele au balansat între roşu şi alb-albastru – au început să se legene frumos şi lin. Totodată, întreaga bisericuţă s-a umplut de o mireasmă cerească, de nedescris.mDiaconul s-a tulburat şi nu putea înţelege ce se întâmplă.

L-a întrerupt pe stareţ şi în şoaptă, l-a întrebat:

– Părinte, ce se întâmplă? Şi acela, ducând degetul la buze şi făcându-i semn să tacă, i-a spus:

– Zi rugăciunea şi nu vorbi, căci pe noi ne-a vizitat Maica Domnului.

Multe ore Stareţul, împreună cu diaconul au rămas cu capul plecat la pământ până când acea

preafrumoasă lumină albăstrie s-a risipit. E cu neputinţă de a descrie sentimentele care au copleşit sufletul diaconului la trăirea acestui eveniment. Puţin mai târziu a venit iereul şi a liturghisit.

Stareţul trecea printr-o perioadă foarte grea. În acea vreme s-a conturat o problemă bisericească.

Unii episcopi veneau la Stareţ pentru a întreba despre această problemă şi pentru a-i cere ajutorul. Dar problema era foarte complicată şi Stareţul , deşi voia să ajute, nu putea, fiindcă, după, cum spunea, din orice unghi ar fi cercetat tema, nimerea în impasuri duhovniceşti. De aceea, a hotărât să se roagepentru soluţionarea ei. În tot timpul cela se ruga ca Domnul să arate rezolvarea problemei cu care s-a ciocnit Biserica. Îndeosebi i se ruga sfintei Eufimia*

* Sfânta Eufimia a săvârşit o minune: a ridicat mâna cu sulul (tomosul) cu descrierea credinţei ortodoxe şi i l-a întins Patriarhului.

– Tu, Sfântă Eufimia, care cu „tomosul” a-i rezolvat o mare problemă a bisericii, scoate şi acum din impas Biserica!

Odată dimineaţa – era ora 9 – el citea rugăciunile ceasului al treilea înşirând metaniile şi deodată a auzit cum cineva bate într-un mod neobişnuit în uşa din afară. Stareţul din interior a întrebat:

– Eh, cine-i acolo?

A auzit un glas feminin, răspunzând:

– Sunt Eufimia, Părinte.

– Care Eufimia? – a întrebat Stareţul.

Nu a primit nici un răspuns. Între timp bătăile în uşă s-au repetat. Stareţul din nou a întrebat:

– Eh, cine-i acolo?

Din nou s-a auzit acelaşi glas, zicând:

– Eufimia, Părinte.

A bătut şi a treia oară şi brusc a simţit că cineva a intrat în chilie şi a trecut în coridor. El s-a îndreptat spre uşă şi a văzut-o pe Sfânta Eufimia, care a intrat într-un mod minunat prin uşa închisă şi care în clipa aceea se închina micii icoane a Sfintei Treimi pe care Stareţul a atârnat-o pe peretele coridorului.

Atunci Stareţul i-a spus Sfintei:

– Spune: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Sfânta foarte clar a pronunţat această mărturisire şi stareţul pe loc a căzut şi i s-a închinat.

După aceasta, povestea Stareţul, ei au stat mult timp de vorbă. Nu a putut determina cât anume, deoarece, discutând cu sfânta, a pierdut simţul timpului. Sfânta i-a arătat soluţia, pe care o aşteptaStareţul, şi i-a mai răspuns încă la trei întrebări care îl frământau şi pentru care s-a rugat. Într-un sfârşit el a întrebat-o?

– Spune, cum ai primit mucenicia?

Şi Sfânta i-a răspuns:

– Părinte, dacă aş fi ştiut ce mă va aştepta în această viaţă veşnică şi frumuseţea cerească pe care Dumnezeu o dă sufletelor, adevărat îţi spun, aş fi rugat ca niciodată să nu se termine acea mucenicie, care, în comparaţie cu ceea ce mi-a dăruit harul lui Dumnezeu, este o nimica toată! Încă pe când Stareţul se afla în Chilia Sfintei Cruci, seara, în timpul rugăciunii, deodată a simţit că dispare podul şi sus, foarte clar, L-a văzut pe Dumnezeu. Faţa Lui era într-atât de strălucitoare încât îi era greu să se uite la Dânsul şi Stareţul nu putea înţelege cum de s-au găsit inşi care au îndrăznit să acopere cu scuipat această faţă! După arătare, Stareţul a dat indicaţii surorilor care zugrăveau icoane în sfântul lăcaş (isihastrie) al Sfântului Ioan Teologul în ce priveşte redarea corectă a Domnului pe icoană întrucât e în puterile omului şi chiar dirija procesul de pictare a chipului Lui.

Stareţul chiar spunea că faţa Domnului şi a Panaghiei sunt de culoarea grâului copt.

Stareţul din timp şi-a săpat mormântul în chilia Panaguda, întotdeauna avea în minte ziua plecării

sale din această viaţă deşartă. El însuşi, deosebindu-se printr-o adâncă înţelepciune a smereniei, întotdeauna se simţea nepregătit pentru această mare călătorie, dar a avut o arătare care l-a bucurat.

În timpul rugăciunii, a văzut că se află într-un loc asemănător cu un aerodrom, de unde oamenii erau trimişi în călătorie spre Cer. Acolo era multă lume şi nişte inşi verificau prezenţa paşapoartelor şi a banilor: unora le permiteau să treacă, altora – nu. Când Stareţul s-a apropiat de ei şi i-a venit rândul, s-a dovedit că el nu are documentele necesare. Atunci a apărut Panaghia (Preasfânta Născătoare de Dumnezeu), înveşmântată în aur ca o împărăteasă. Chipul ei semăna întru totul cu cel de pe icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Ierusalim. Şi Ea a spus controlorilor:

– El este robul Meu. Daţi-i voie să treacă: Eu i-am pregătit documentele.

Le-a scos de sub Maforiul (Omoforul) Său şi, după ce le-a arătat, le-a pus din nou acolo. Astfel Stareţului i-au permis să treacă.

Altă dată Stareţul a zis:

– Maica Domnului foarte mult se aseamănă cu icoana Panaghiei din Ierusalim – este absolut identică! Eu am văzut-O de multe ori şi nu cunosc o altă icoană, care ar semăna atât de mult cu Ea.

Altă dată, când Stareţul se ruga în chilie, ca de obicei, după metanii, i se întâmplă o vizită Dumnezeiască. El deodată a auzit paşi pe sală. S-a apropiat de uşa chiliei şi s-a uitat în sala care duce spre biserică. Atunci, faţă în faţă, a văzut-O pe Maica Domnului, Care mergea asemeni unei împărătese, după cum spune Stareţul, şi totul pe ea era de o nespusă bunăcuviinţă împărătească. Când s-a apropiat de uşa bisericii, Ea s-a întors şi a intrat înăuntru. În urma Ei mergea Sfântul Ioan Teologul. Au intrat în Biserică şi au dispărut, lăsând înăuntru o lumină albă-albăstruie (Lumina Necreată), care s-a mai văzut puţin timp, apoi încetul cu încetul s-a risipit. Sufletul Stareţului s-a umplut de mulţumire şi de smerenie, El plângea, pentru că Panaghia l-a vizitat, deşi simţea şi spunea că este cel mai păcătos om din lume. În februarie 1979 Stareţul s-a confruntat cu diferite probleme dificile şi era foarte indispus. Fratele, care l-a vizitat, l-a văzut mâhnit în toate zilele acelea. Odată, fratele, ducându-se la Stareţ, se aştepta să-l vadă amărât ca de obicei în ultimul timp, dar a văzut contrariul absolut. Faţa Stareţului radia de bucurie şi el i-a spus fratelui:

– Bunul Dumnezeu a văzut tristeţea mea şi a trimis Îngerul păzitor să mă elibereze de ea. El avea chipul unui tânăr purtător de lumină şi, în momentul când m-am întâlnit cu el, mi-a dispărut toată tristeţea. Mi-a spus unele lucruri pe care, însă, nu pot să le spun acum!

Pe 13 mai 1979 Stareţul a trecut din Chilia Cinstitei Cruci în Chilia Panaguda a Mănăstirii Cutlumuş. Era 3 iunie şi Stareţul, după mutare, încă nu şi-a aranjat lucrurile şi nu a scos din chivot Mineile şi alte cărţi bisericeşti. Din cauza aceasta nu ştia data exactă şi ce Sfânt se sărbătoreşte în acea zi şi săvârşea rugăciunile înşirând metaniile. Atunci când trebuia să pomenească Sfântul zilei şi să spună obişnuitul: „Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”, a început să-l neliniştească gândul că nu ştie pomenirea cărui Sfânt se face. În acel moment, în bisericuţă, într-un mod minunat, au apărut doi Sfinţi – unul în faţă, iar al doilea puţin mai în urmă. Al doilea era Sfântul Panteleimon. Stareţul întotdeauna spunea că Sfântul Panteleimon seamănă foarte mult cu icoana din schitul ce îi poartă numele. Celălalt Sfânt, care era mai în faţă, era necunoscut. Şi a spus:

– Stareţe, eu sunt Luchilian.

Stareţul nu a desluşit numele şi a repetat:

– Cum? Luchian?

– Nu, a răspuns Sfântul, eu sunt Luchilian.

Şi, din nou, într-un chip minunat, ambii sfinţi au dispărut. Atunci Stareţul s-a dus şi a deschis chivoturile cu cărţi şi în Mineul pentru iunie s-a încredinţat că, într-adevăr, pe data de trei era pomenirea Sfântului Luchilian. De atunci, Stareţul avea o evlavie deosebită pentru Sfântul Luchilian şi a pus o iconiţă în altar şi una deasupra locului unde obişnuia să se roage, acestea rămânând acolo până în ultimul său ceas. Stareţul de multe ori, în formă glumeaţă, ne înştiinţa despre starea timpului. P. David era portar la Mănăstirea Cutlumuş. Când la Stareţ venea vreun monah sau ascultător al acestui sfânt lăcaş, el zicea:

– Spuneţi-i p. David să coboare de pe migdal, pentru că va ninge.

(Aşa spunea Stareţul, deoarece cuviosul David Soluneanul s-a sfinţit trăind pe un migdal.)

Peste câteva zile, întodeauna, ningea. Şi deja ne-am deprins – când stareţul îi trimitea veste p. David, imediat ne puneam cu toţii pe lucru, ca să nu ne apuce ninsoarea. În decembrie 1992 Stareţul i-a spus părintelui David: „Coboară de pe migdal” şi după ce vor trece sărbătorile „urcă din nou” (acestea le transmitea prin ascultătorul M.).

După ce au trecut sărbătorile i-a transmis din nou: „nu urca”. În ziua pomenirii Sfântului Antonie, timpul din nou s-a stricat şi s-a început un viscol cu ninsoare. Peste câteva zile i-a comunicat că de acum poate „urca” liber.

Când trebuia să ningă, noi cu părintele David ştiam despre aceasta din timp, după veştile primite de la Stareţ.

Toate aceste întâmplări minunate şi altele asemănătoare, adânca smerenie şi marea dragoste a monahului Paisie, cazurile de vindecare şi de ajutorare minunată în urma rugăciunilor lui mărturiseau despre incontestabila sfinţenie a stareţului. Se vede că el răspundea la întrebările dificile nu din mintea sa,spunând ceea ce îi era descoperit de Dumnezeu nemijlocit sau prin sfinţi. Duhul Sfânt ca Duh al Adevărului nu poate avea două răspunsuri corecte la una şi aceeaşi întrebare.