UN OM ÎN FAȚA APOSTAZIEI –

ARHIEPISCOPUL AVERCHIE TAUŞEV

„Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit? Şi nu cu numele Tău draci am scos, şi nu cu numele Tău multe puteri am făcut?ʺ (Matei 7,22) Cei „acceptațiʺ sunt cei care vor rosti aceste cuvinte cei care îşi vor fi „achitat datoriileʺ şi îşi vor fi clădit reputația de slujitori ai lui Hristos săvârşind pentru El, după cum pretind, lucruri impresionante. Însă Domnul le va răspunde: „Niciodată nu v‐am cunoscut pe voi; depărtați‐vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegeaʺ (Matei 7,23). Cu ce vor fi greşit, ca să îndreptățească această mustrare aspră din partea Domnului? În numele lui Hristos îşi vor fi făcut lucrările, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit cu adevărat după poruncile Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în lumea aceasta. Se vor fi potrivit pe dinafară cu toate preceptele credinței, dar pe dinăuntru nu‐şi vor fi îndreptat viețile către Ceruri. Şi se vor afla cu mâinile goale înaintea Judecătorului. Acesta este chipul a ceea ce se va întâmpla la apogeul apostaziei lumii ‐ sau al „căderii din credințăʺ ‐ de la Hristos, la Judecata de Apoi.

După apogeul apostaziei lumii, sau al „căderii din credințăʺ, de la Hristos, urmează Judecata de Apoi

Acest fapt ilustrează pe deplin mesajul unui Sfânt Părinte al acestor vremuri de pe urmă. Arhiepiscopul Averchie Tauşev din Jordanville. Prin Arhiepiscopul Teofan al Poltavei, a avut legătură directă cu linia neîntreruptă de teologi ortodocşi care au încredințat duhul tradiției lor ca de la părinte la fiu. Un semn că este un transmițător autentic al tradiției patristice este adeverit şi prin faptul că niciodată nu s‐a gândit să se numească pe sine „teologʺ sau „erudit patristicʺ, fiind şi mai puțin recunoscut drept ceea ce era cu adevărat: un prooroc al apostaziei.

Nu a vorbit decât din dragoste pentru Adevărul de viață dătător al Ortodoxiei şi pentru turma încredințată lui de Hristos.

A socotit că era datoria lui să avertizeze poporul cu privire la efectele mai subtile ale apostaziei, care s‐a răspândit tot mai repede, pe măsură ce lumea noastră se apropie de sfârşitul ei. Apostazia ‐ o ştia prea bine ‐ era mai mult decât ceva care se manifestă în afară, „într‐un loc anumeʺ ‐ în lumea profană orbită de sine şi fără de Dumnezeu ori în mădularele creştine apostate care îşi axează aproape deplin viața pe valorile lumeşti. Mai mult, rădăcinile apostaziei merg până în străfunduri. Pot pătrunde în chiar inima omului… Arhiepiscopul Averchie a înțeles că, asemenea faptelor slujitorilor mincinoşi pe care Hristos i‐a mustrat în fragmentul de mai sus (Matei 7, 22‐23), chipul din afară al Bisericii şi chiar al Ortodoxiei „adevărateʺ, „tradiționaleʺ poate fi copiat cu atâta viclenie şi atât de întocmai, încât să poată fi în stare să‐i „înşele, de va fi cu putință, chiar şi pe cei aleşiʺ (Matei 24, 24).

Acest gând era o povară imensă ce o purta asupra sa. El primise, chiar de la Părinți Ortodocşi autentici, esența Ortodoxiei. Pentru a transmite în chip izbutit această esență generației următoare, trebuia să o deosebească de surogatele care creşteau acum din ce în ce mai subtil. Cuvântul rostit şi scris părea nepotrivit pentru această sarcină. Adesea şi‐a găsit alinarea în fraza plină de amărăciune a Episcopului Teofan Zăvorâtul: „Creştinismul ortodox îşi pierde sareaʺ (cf. Matei 5, 13). Dar oare e cu putință ca singurii care să poată desluşi această pierdere, să fie cei care se împărtăşiseră deja din „sevaʺ autentică a Ortodoxiei? Cineva care nu a gustat sarea, nu ştie să facă diferența dacă i s‐ar da ceva ce are un alt gust şi i s‐ar spune că este sare.

Arhiepiscopul Averchie a citat adesea şi cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov: „Nu năzuiți ca ridicând mâna voastră slabă să curmați torentul stihinic al apostaziei. Evitați‐o, apărați‐vă de ea, şi aceasta vă este de ajuns. Căutați să cunoaşteți duhul vremurilor, cercetați‐l ca să‐i puteți evita influența oricând este cu putințăʺ.

Le spunea adesea studenților lui că Antihrist va „recunoaşteʺ, va „legitimaʺ şi astfel va pune stăpânire pe aparența exterioară a Bisericii Ortodoxe ‐ cu tradițiile, artele, dogmele, legalitatea de ordin canonic, curăția liturgică şi succesiunea ei apostolică. De aceea, calitatea exterioară de membru al Bisericii şi alipirea de tradiții ‐ deşi aceştia sunt paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei şi doresc să se împărtăşească de harul ei deplin ‐ nu oferă, după cum a spus, „nici o garanțieʺ [mantuirii].

CE ESTE BISERICA

Arhiepiscopul Averchie a observat că eclesiologia Ortodoxiei era, mai mult decât oricare din celelalte dimensiuni ale ei, în primejdie de a fi deformată în vremurile actuale. Aşa cum creştinătatea îşi pierdea ce mai rămăsese din savoarea credinței sale adevărate, tot astfel şi creştinii ortodocşi ‐ influențați fără vrerea lor de duhul vremurilor ‐ au pierdut înțelesul drept a ceea ce este în fapt Biserica. Perspectiva lor era, ca şi aceea a societății în care trăiau, întoarsă în afară, şi astfel priveau Biserica tot mai mult ca pe o instituție. Simțind nevoia presantă de a răspunde acestei tendințe. Arhiepiscopul Averchie a scris:

„Ortodoxia nu este doar vreun fel de organizație pur pământească, ce e ocârmuită de patriarhi, episcopi şi preoți care dețin conducerea în Biserica ce se numeşte oficial «Ortodoxă». Ortodoxia este «Trupul tainic al lui Hristos», al cărei Cap este însuşi Hristos (vezi: Efeseni 1,2223; Coloseni 1,18,24), iar alcătuirea ei nu‐i cuprinde doar pe preoți, ci şi pe toți cei care cred cu adevărat în Hristos care prin Sfântul Botez au intrat în chip legiuit în Biserica pe care El a întemeiat‐o ‐, atât cei care viețuiesc acum pe pământ cât şi cei care s‐au săvârşit întru credință şi evlavieʺ.

Arhiepiscopul Averchie s‐a temut că duhul eclesiologiei ortodoxe va fi înlocuit printr‐o concepție papistăşească asupra Bisericii, iar conducătorii ortodocşi vor fi văzuți în conştiințele credincioşilor drept mini‐papi, punându‐L astfel în umbră pe Hristos ca şi Cap al Bisericii. Atunci când Biserica va ajunge să fie mai întâi identificată cu o administrație vremelnică ‐ şi‐a dat seama arhiepiscopul ‐ Antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi cu puțin efort îi va preschimba în slugi supuse ale sale. Înțelegându‐se greşit Biserica, se vor săvârşi ‐ „pentru binele Bisericiiʺ ‐ lucruri vădit potrivnice poruncilor şi voii lui Hristos.

Întorcându‐ne din nou atenția dinspre pământesc spre duhovnicesc, în definiția dată de el Bisericii, a afirmat: „Biserica Ortodoxă nu este nici un fel de «monopol» sau «afacere» a clerului, cum cred cei ignoranți sau cei străini de duhul Bisericii. Nu este moştenirea unui sau altui ierarh ori preot. Este unitatea duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să țină poruncile lui Hristos cu sfințenie ‐ cu singurul țel de a moşteni acea fericire veşnică pe care Hristos Mântuitorul ne‐a gătit‐o nouă ‐ şi care, dacă păcătuiesc din slăbiciune, se căiesc sincer şi se străduiesc să aducă „roade vrednice de pocăințăʺ (Luca 3, 8)ʺ. Cei a căror grijă de căpetenie este întărirea puterii vremelnice a Bisericii, se pot simți amenințați de definiția dată de Arhiepiscopul Averchie Bisericii (care, ar trebui observat, este aceeaşi cu definiția Fericitului Arhiepiscop loan Maximovici, ceea ce adevereşte că aceşti doi ierarhi erau într‐un cuget şi vorbeau dintru aceeaşi tradiție). Uneori se poate auzi: „Da, Biserica este tainică. Dar trebuie să țineți seama de aspectul pământesc al Bisericii, oricât de obişnuit, de banal ar fi elʺ. Cu toate că răspunsul Arhiepiscopului Averchie la acestea a făcut într‐adevăr loc unor astfel de considerații, el le‐a şi înlăturat deplin ca îndreptățiri ale deşertăciunii lumeşti în Biserică:

„Biserica ‐ e adevărat ‐ nu poate fi întru totul îndepărtată din lume, căci în ea intră oamenii câtă vreme încă trăiesc pe pământ, şi prin urmare elementul «pământesc» din alcătuirea ei şi organizarea exterioară sunt de neocolit; totuşi, cu cât există mai puțin din acest element «pământesc», cu atât mai bine va fi pentru țelul ei veşnic. În orice caz, acest element «pământesc» nu ar trebuie să întunece sau să curme elementul strict duhovnicesc ‐ problema mântuirii sufletului pentru viața veşnică ‐ pentru care Biserica a fost şi întemeiată şi ființeazăʺʹ. După cum a înțeles Arhiepiscopul Averchie, umbrirea celor duhovniceşti de către cele pământeşti în viața bisericească a dus la pierderea a ceva de trebuință tuturor creştinilor: o conştiință a diferenței dintre ceea ce este formal şi ceea ce este drept. Întorcându‐şi atenția către lumea din afară, omul caută mai degrabă „atitudinea acceptatăʺ ‐ ceea ce este corect şi bun în ochii altora ‐ decât să fie lăuntric cinstit față de Dumnezeu şi de propria lui conştiință. A idealiza şi a te conforma cu ceva pentru că este „corectʺ şi „recunoscutʺ e totuna cu a cere să fii amăgit, căci Satana poate lesne, mai ales în vremurile noastre ‐ să facă „formalismulʺ exterior să coexiste cu minciuna lăuntrică. Din această pricină Arhiepiscopul Averchie a accentuat:

„Trebuie să înțelegem şi să ne aducem aminte că Ortodoxia nu reprezintă numai şi nici întotdeauna ceea ce în mod formal este numit «ortodox», căci în vremurile noastre înşelătoare şi rele, apariția pretutindeni a pseudoOrtodoxiei care‐şi înalță capul şi se statorniceşte în lume, este un fapt nespus de dureros, însă, în mod regretabil, unul de necontestat. Această Ortodoxie mincinoasă se străduieşte cu înverşunare să se substituie adevăratei Ortodoxii, aşa cum în vremea sa, Antihrist se va sârgui să-L înlocuiască pe Hristos cu sine însuşiʺ.

CE SE ÎNȚELEGE PRIN „ANTIHRISTʺ?

Ar trebui să se spună aici câteva cuvinte despre ceea ce înțelegea Arhiepiscopul Averchie când vorbea despre „Antihristʺ, căci îl vedea pe Antihrist într‐un chip duhovnicesc, fără nici un senzaționalism de tipul „ziua Judecății de Apoiʺ. Ca să‐l recunoaştem pe Antihrist şi ceea ce chiar şi acum îi găteşte venirea, trebuie să privim dincolo de ceea ce pare a fi bun sau rău, drept sau nedreptʺ. Trebuie să înțelegem principiul din spatele lui Antihrist, care este principiul imitării a tot ceea ce este al lui Hristos. De vreme ce însuşi numele lui înseamnă cel care este „în locul lui Hristosʺ sau arată ca Hristosʹ, Antihristul va fi întruchiparea de pe urmă, cea mai înşelătoare, a sforțării de veacuri a Satanei de a „copiaʺ creştinismul, ca să plăsmuiască o formă nouă a lui, una lumească.

I. M. Konțevici scrie: „Antihrist nu se va ivi ca un ateu absolut sau ca un adept al ceea ce este legat de ateism ‐ al bolşevismului, de vreme ce acesta din urmă i‐a arătat lumii toate ororile care decurg din ateismʺʺ. Mai curând, aşa cum afirmă Sfântul Efrem Sirul, ”va veni ca un tâlhar, aşa încât să‐i amăgească pe toți; va fi ca unul smerit, blând, un urâtor (cum va spune despre sine) al fărădelegii, disprețuind idolii, dând întâietate cucerniciei, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, statornic, îngăduitor cu toți. Va prețui în mod deosebit neamul evreiesc, de vreme ce evreii îi vor aştepta venirea. Dar pe lângă toate acestea, va lucra semne, şi minuni, şi privelişti înspăimântătoare cu putere mare; şi va întrebuința mijloace viclene ca să placă tuturor, aşa încât oamenii să‐l îndrăgească repede. Nu va primi mită, nu va vorbi cu mânie, nu va avea un chip posomorât, ci printr‐o înfățişare cuviincioasă va duce lumea în înşelare, până ce va deveni împăratʺ.

Cu înțelegerea sa filosofică, patristică a realității lui Antihrist, Arhiepiscopul Averchie a priceput că nu e de trebuință ca cineva să trăiască în timpul viitoarei sale stăpâniri pentru a‐i fi ‐ într‐un sens figurat şi totuşi foarte real ‐ ucenic. Cineva poate fi atras spre ceea ce reprezintă Antihrist ‐ imitarea creştinismului ‐ prin ceea ce are în comun cu el: o absență lăuntrică a lui Hristos. Țelul a tot ceea ce dăruieşte Hristos este să‐i pregătească pe oameni pentru împărăția Sa cea Cerească, în vreme ce rațiunea lui Antihrist este să‐i lege pe oameni, în orice chip cu putință, de acest pământ.

Această deosebire, deşi simplă şi răspicată, poate să nu fie atât de lesne de văzut, de vreme ce Antihrist însuşi ‐ ca mulți din înaintaşii lui ‐ va fi de fapt foarte „duhovnicescʺ, legându‐i de pământ pe oameni cu chiar înfățişarea din afară a lucrurilor care sunt menite să‐i ducă spre Cer. Imitarea creştinismului va fi desluşită numai de aceia care şi‐au păstrat acel „simțʺ prin care osebesc ceea ce este în sine pământesc şi stricăcios de ceea ce este ceresc şi veşnic. „Apostaziaʺ despre care vorbea Arhiepiscopul Averchie este tocmai pierderea acestei înțelegeri şi dorințe.

Iarăşi, Sfântul Efrem Sirul scrie că, atunci când Antihrist va veni într‐adevăr, nu va fi văzut drept ceea ce este de către cel care‐şi are mintea la treburile acestei vieți şi iubeşte pământescul… căci acela care este pururi înlănțuit de legăturile acestei vieți, chiar dacă va auzi, nu va crede şi‐l va disprețui pe cel care spune aceste lucruri. Însă sfinții vor fi întăriți, pentru că ei au disprețuit toată grija vieții acesteia. Un creştinism fără „gustʺ este umplut cu deşertăciune lumească ce se dă pe sine drept duhovnicie. Iar a „înlumiʺ [a laiciza] creştinismul înseamnă a‐l face vulnerabil față de ispitirile lui Antihrist.

FĂRĂDELEGE DE SUS

Ultima formă a jocurilor de rol despre care vorbeşte Arhiepiscopul Averchie, este realizată de cei din cinul preoțesc. Această formă este poate cea mai influentă în crearea unei pseudo‐Ortodoxii, de vreme ce ar trebui ca tocmai ocârmuitorii Bisericii să dea „tonulʺ vieții bisericeşti. Ocârmuitorii cărora le lipseşte râvna apostolică adevărată, pot totuşi să lucreze cu râvnă pentru țeluri personale sau pentru folosul grupărilor lor. Arhiepiscopul Averchie scria că pentru ei, „Biserica nu e nimic mai mult decât una dintre organizațiile omeneşti de rând, în care îşi doresc să joace un fel de rol principal…ʺ

În alt loc, el a afirmat: „Nu zadarnic au luat ei stăpânirea Bisericii în propriile mâini, căutând să ajungă ocârmuitorii deplini şi nestânjeniți ai vieții religioase şi bisericeşti a oamenilor şi chiar aplicând disciplina bisericească celor care refuză să li se supună, aşa încât să‐i poată păstra sub stăpânirea lor pe toți, fără împotrivire ori răzvrătireʺ.

Având o concepție lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi răspundere a lor este mai curând mersul ca pe roate al aparatului exterior al bisericii lor, decât mântuirea sufletelor. De vreme ce exercițiul [lucrarea] dragostei, al păstoririi părinteşti îi depăşeşte, ei văd supunerea față de ei drept o împlinire lipsită de însuflețire a unui cod standard de bună‐cuviință, necesar pentru funcționarea organizației. Întrucât sunt în mod obiectiv dăruiți cu titluri bisericeşti, „având înfățişarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea eiʺ (2 Timotei 3, 5), ei pot cita multe canoane prin care să adeverească stăpânirea lor nelimitată. Aceste canoane au înțeles, desigur, numai dacă sunt aplicate în înțelesul cel drept, cu dreaptă socotință păstorească şi în acord cu conştiința Bisericii.

Mulți credincioşi simpli, impunându‐li‐se de sus, într‐o conjunctură nefirească, standarde exterioare, se simt obligați să li se conformeze cu orice preț. După cuvintele Arhiepiscopului Averchie, ei „cad sub înrâurireaʺ ocârmuitorilor lumeşti şi, „în nesocotința lor naivă, îi sprijină în acțiunile lor orgolioase, ca nişte «păstrători ai legii şi ordinii»!” Astfel, în măsura în care ocârmuitorul de biserică se străduieşte să joace un rol, el se aşteaptă ca turma lui să meargă după ideea sa lumească despre autoritate şi să joace rolul de dobitoace fără judecată. Stăpânirea dă exemplul greşit, iar oamenii, cărora e cu putință ca niciodată să nu li se fi oferit „realitateaʺ, nu au nimic cu care să‐l compare. Ei nu pot face deosebirea între păstorirea ortodoxă mântuitoare de suflet autentică şi cea formală; şi de aceea caută păstori nu din rațiuni duhovniceşti, ci ca în primul rând să fie membri „legitimiʺ ai grupării bisericeşti recunoscute. (Ar mai trebui spus că, dacă dintr‐o pricină oarecare, această căutare nu izbândeşte, se vede o altă urmare negativă a faptului că s‐a pus prea mult preț pe formalism: amărăciunea de a nu fi socotit „legitimʺ).

Sub ocârmuitori lumeşti [ai Bisericii], se poate cuibări printre credincioşi un fel de paralizie. Un simptom al acesteia se vede atunci când oamenilor le este teamă să ia vreo inițiativă potrivit cu ceea ce conştiința fiecăruia in parte îi îndeamnă, fiind aduşi în starea de a crede că oricine tulbură status quo‐ul, nu mai are nici un drept de a exista. Li se face ruşine să arate prin ceea ce fac că îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor sau că‐i iubesc pe acei Sfinți ai lui Dumnezeu care poate nu sunt încă Sfinți „în mod formalʺ [canonizați]. Întrebuințarea autorității în scopuri lumeşti este greşită mai ales pentru ierarhi, de vreme ce, în calitate de păstori monahali ai mirenilor, ar trebui să asigure celor care trăiesc în lume aluatul detaşării de cele ale lumii acesteia. Slujirea lor este mai degrabă să insufle, să ocârmuiască şi să încurajeze toate încercările evlavioase ale credincioşilor, ca să aducă pe acest pământ căzut puțină bunătate, decât să pună stăpânire pe aceste încercări, să le tipizeze şi să înlăture din ele orice „primejdieʺ, până când nu le va mai rămâne nici un pic de însuflețire.

Una dintre expresiile Arhiepiscopului Averchie era „fărădelege de susʺ, fărădelege care vine de la „ocârmuitorii legitimiʺ şi de aceea nu este cercetată. Atrăgând atenția asupra acestui fel de vinovăție, nu‐i sfătuia pe oameni să ridice război asupra autorităților sau să fie numaidecât bănuitori cu privire la cineva, doar pentru că se găseşte într‐un loc de cinste. Mai degrabă îi îndemna pe oameni să nu se supună cu nesăbuință „literei legiiʺ fără să ştie dacă legea este întrebuințată pentru un scop dumnezeiesc sau este folosită pentru câştig personal. Într-un loc, el scria:

„Ortodoxia cea adevărată este străină de orice convenționalism mort. În ea nu este nici o ținere a «literei legii», căci ea este «duh şi viață» (loan 6, 63). Dacă din punct de vedere exterior şi pur teoretic, totul pare pe deplin corect şi legal, nu înseamnă că aşa şi este în realitate… Ortodoxia este singurul Adevăr, Adevărul cel curat, fără nici un amestec ori cea mai mică umbră de neadevăr, minciună, rău sau înşelătorieʺ.

Orice stă în calea Adevărului lui Hristos, este idol. Prin urmare, dacă cineva urmează hotărârile unui ocârmuitor bisericesc atunci când ele se împotrivesc poruncilor lui Hristos, el îşi face din „formalismʺ un idol. Această idolatrie duce la credința că „dacă ocârmuitorii greşesc, nu mai e nici o nădejde!ʺ Totuşi, aşa cum limpede a arătat Arhiepiscopul Averchie, nimeni nu va fi niciodată lipsit de nădejde ca şi creştin ortodox, câtă vreme păstrează o înțelegere duhovnicească asupra Bisericii. „«Porțile iadului» (Matei 16,18) ‐ scria el ‐ nu vor birui Biserica, însă au biruit şi desigur că pot să biruiască împotriva multora care se socotesc stâlpi ai Bisericii, după cum este arătat de însăşi istoria Bisericiiʺ. Nu poate exista nici o îndoială cu privire la poziția Arhiepiscopului Averchie. Dacă ceva se înfăptuieşte pe principii greşite, ar trebui să nu încuviințăm şi nici să păstrăm tăcerea legat de aceasta numai fiindcă se înfăptuieşte de către cineva care deține o competență oficială, fiindcă este „fărădelege de susʺ: „Blândețea şi smerenia nu înseamnă lipsă de caracter şi nu ar trebui să cedeze în fața răului evident. Un creştin adevărat… ar trebui să nu admită niciodată compromisul față de rău, luptând împotriva lui prin toate metodele şi căile care îi sunt la îndemână, ca să curme cu totul răspândirea şi întărirea printre oameni a răuluiʺ.

De asemenea. Arhiepiscopul Averchie a subliniat primejdiile căutării depersonalizante a încuviințării sau recunoaşterii de către orice fel de stăpânire, doar din pricina statutului său „legalʺ:

„Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni față de cei care «dețin autoritatea», în vremea aceasta în care «antihriştii cei mulți», care luptă fățiş sau ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a le fi pe plac, de a‐i măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într‐o măsură «legalitatea» din partea lor, este o trădare față de Hristos Mântuitorul nostru şi vrăjmăşie față de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoțeştiʺ.

În această relatare, Arhiepiscopul Averchie dă o bună explicație a principiului serghianismului. Acest principiu, prin care Mitropolitul Serghie s‐a predat stăpânirii sovietice atee, tocmai ca să rămână „legitimʺ şi să păstreze funcționarea instituției Bisericii nu e doar ceva care se găseşte altundeva, anume în Rusia Sovietică. Este o categorie generală a sufletului omenesc care pur şi simplu s‐a întâmplat să ia o formă dramatică în persoana Mitropolitului Serghie: este săvârşirea a ceva greşit sau încuviințarea unei minciuni, pentru a obține folosul vremelnic de a deveni „oficialʺ, chiar dacă „pentru binele Bisericiiʺ.

„Astfel ‐ scria Părintele Serafim Rose, în duhul Arhiepiscopului Averchie ‐, unii oameni se pot afla într‐o situație care poate fi «corectă din punct de vedere legal», însă este în acelaşi timp profund ne‐creştină ‐ ca şi cum conştiința creştină este obligată să se supună oricărei porunci a ocârmuitorilor bisericeşti, atâta vreme cât aceşti ocârmuitori sunt propriu‐zis «canonici». Această noțiune oarbă de supunere de dragul ei însăşi este una dintre pricinile de căpetenie ale reuşitei serghianismului în veacul nostru [al XX‐lea] ‐ atât înăuntrul, cât şi în afara Patriarhiei Moscoveiʺ.

Ultima concretizare a principiului serghianist va fi supunerea față de Antihrist însuşi, chiar şi a creştinilor celor mai „tradiționali[şti]ʺ.Ei nu vor fi siliți să cadă de acord în privința ideilor şi metodelor lui Antihrist. Tot ce li se va cere, va fi recunoaşterea autorității sale, pe care i‐o vor acorda, ca să păstreze ierarhia, organizația Bisericii, slujbele bisericeşti şi putința de a primi pe față Sfintele Taine. Trădarea lor nu va consta în nedezlipirea lor de formele canonice, ci mai degrabă în aşezarea acestor forme deasupra credincioşiei față de însuşi Hristos, credincioşie care este răspunderea cea dintâi a Bisericii.

Sfinții Părinți au despre aceasta o învățătură foarte precisă, întemeiată pe Apocalipsa Sfântului loan Teologul. Ei fac observații asupra faptului că pecetea lui Antihrist nu va fi pusă şi pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13,16). Potrivit Sfântului Andrei al Cezareii, cei care o primesc pe frunțile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui Antihrist, pe când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte, îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că este îngăduit să faci acest lucru, „numai să rămâi creştin în suflet… Alungarea harului Sfântului Duh prin semnul fiarei umple cu semnul cel dintâi ‐ spaima- inima tuturor celor ce au primit pecetea, spaimă care‐i va împinge către o lesnicioasă pierzanieʺ.

În lumina acestei învățături patristice, Arhiepiscopul Averchie a putut cu uşurință să întrevadă cum toate organizațiile ecleziastice ‐ ecumenice şi antiecumenice, înnoitoare şi tradiționale ‐ se vor înclina într‐o zi în fața lui Antihrist. Cei a căror frică de stăpânirea vremelnică întrece frica lor de Dumnezeu, se vor încrede în mințile lor căzute pentru a îndreptăți această supunere, căci inimile şi conştiințele lor nu o pot îndreptăți niciodată. Vor căuta să sprijine instituțiile lor bisericeşti renunțând la libertatea duhovnicească şi la mărturisirea înflăcărată care, după cum a repetat Arhiepiscopul Averchie, vor fi singurele care vor sprijini Trupul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel va ajunge să se împlinească prezicerea Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, citată de Arhiepiscopul Averchie:

„Se poate presupune că instituția Bisericii, care de multă vreme se clatină, se va prăbuşi cumplit şi cu grăbire. Într‐adevăr, nimeni nu este în stare să stăvilească sau să se împotrivească acestui lucru. Mijloacele adoptate pentru a sprijini Biserica instituțională sunt împrumutate de la stihiile [elementele] acestei lumi, lucruri care‐i sunt potrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea, decât s‐o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să îi apere pe cei rămaşi care cred în El. Însă această rămăşiță este micuță şi se micşorează tot mai multʺ.

Fragmente din cartea „Apostazia și Antihristul după învățăturile Sf. Părinți”– Fundația Sf. Martiri Brâncoveni, Constanța 2009