Dimineaţa de decembrie a acelui an 1958, care a însemnat cruda cotitură din viaţa mea, se anunţa senină şi geroasă.

Prin zăpada căzută din abundenţă peste noapte încă nu se făcuse pârtie şi drumurile satului păreau pustii.

Cu toate acestea, Gaz-ul cu prelată neagră a înaintat uşor şi sigur până la cişmeaua de sub coasta dealului. S-au coborât din ea trei civili eleganţi şi s-au furişat spre poarta care s-a deschis greu, reţinută de zăpada moale. Câinele mai să rupă lanţul. Am ieşit contrariat şi surprins să întâmpin pe îndrăzneţii care fără să strige sau să bată în poartă, înaintau hotărâţi.

„- Îl căutăm pe Iile Tudor! Dumneata cine eşti?”

„- Cred că eu a-şi fi îndreptăţit să vă întreb cine sunteţi, pentru că, după cum se vede, eu ies din casă.”

Un tânăr care venea în urma lor a înaintat cu mîna întinsa şi mi s-a adresat cu oarecare politeţe:

„ Nu vă supăraţi! Cu dvs. avem treabă! Tov. Stancoveanu de la Regionala de Partid – Secţia culturală – are să vă comunice ceva urgent. E vorba după câte am înţeles de Uniunea Scriitorilor! M-a rugat să vă ducem imediat la dânsa. Suntem de la raion.”

Nebănuind nimic, mi-am aruncat paltonul în spate şi am plecat cu ei. Vali, fata cea mare, avea 11 ani, se pregătea să plece la şcoală. Nevastă-mea, Fănica, lucra la o cooperativă de tricotaje şi în pauza de masă putea să vină acasă să mai pună la punct câte ceva.

– Tati unde este?

– A plecat cu o maşină! Au spus că vine repede!

– Au spus??? ….Cine??

– Nenea ăia cu care s-a dus!

Acest vine repede a durat 6 ani, iar prietenii de la „secţia culturală” au uitat să mă mai aducă înapoi.

Nu după multă vreme a fost arestată şi soţia. Nevasta banditului care nu a denunţat un fugar ce le ceruse adăpost. Băiatul care era în anul întâi la liceu şi fetiţa cea mare au rămas singuri. Mezina a fost luată de sora soţiei la Arad. Avea un an. Se trezeau dimineaţa lângă soba rece, iar în cana în care era cândva lapte, acum îngheţa apa.

Lacrimile unite le-au fost hrană şi haină, mângâiere şi speranţă. Vecinii, unii printre ei oameni buni, se temeau şi ei. Mai găseau câteodată o bucată de pâine ori o ulcică cu lapte pe prispa casei lor. Lipsa de hrană, de multe ori pe apucate, i-a dus la rahitism iar după arestarea mamei lor, la o stare de disperare care nu se mai termina.

Dar uite aşa au trecut.. .zilele, lunile.. .şi ceva ani şi n-au murit, deşi nu odată, au fost pe marginea gropii.

….Cineva acolo sus i-a iubit şi le-a purtat de grijă.

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 13-14)