Aspecte ale prozelitismului unit din Transilvania în secolul al XVIII-lea

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor cauze materiale şi istorice precise decid dinamica vieții religioase în Transilvania. Încorporată Imperiului Habsburgic prin pacea de la Carloviz (1699) Transilvania devine supusă puterii militare şi administrative a Curții vieneze şi expusă unei duble presiuni politice. Mai întâi, trebuie avută în vedere politica imperială care urmărea diminuarea opoziției constituționale, local transilvănene, față de politica absolutismului imperial al dinastiei vieneze, apoi politica religioasă catolicizantă a Romei pontificale, aplicată prin abilitatea iezuiților, „misionari” prin eccelență ai catolicismului post-tridentin.

Ambele acțiuni vizau populația românească din Transilvania aflată încă sub regimul legilor din „Approbatae et Compilatae”1. Acestea prevedeau un statut umilitor pentru români, considerați tolerați (tolerati) şi pentru religia lor, neâncadrată în rândul religiilor recepte (non recepta).
Aşadar, excluşi în calitate de comunitate etnică şi confesională de la drepturile politice, românii, deşi numeroşi, reprezentau doar o majoritate marginală2.

În acest context, promisiunile Habsburgilor privind îmbunătățirea situației națiunii române au stimulat obținerea unirii religioase cu Roma. Un veritabil instrumentum regni la dispoziția Vienei şi a Romei catolice, Biserica unită a fost definită artificial de adepții săi ca epicentru al realizării intereselor românilor transilvăneni, confesiunea emancipatoare a nației române3.

În realitate însă, dorința de stăpânire prin eliminarea treptată a legii strămoşeşti a românilor a constituit finalitatea vizată a actului unirii, după cum reiese din scrisoarea lui Gavriil Kapy, superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia”, adresată cardinalului Kolonich la 11 martie 1701: „Eu cred că de acum va fi de ajuns să ne mulțumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi fost foarte periculos, ba chiar imposibil, ca să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale românilor. De aceea, va fi de ajuns ca episcopul şi ceilalți dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinței şi a unirii, să promită, în general, că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de Biserica Catolică şi în alte ținuturi.

Va fi apoi dorința noastră pe viitor să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le că obiceiurile acestea sau introdus la ei din prostia şi neştiința preoților lor“4.

Reacțiile antiunioniste nu întârzie să apară, dovedind că poporul, ataşat credinței răsăritene, nu dorea unirea. Cercetări mai noi atesta faptul că însuşi Atanasie Anghel, în cursul anului 1711, împreună cu o parte din protopopi, renunță din convingere la unirea cu Roma5.

Inconsistența şi fragilitatea unirii detrmină pe episcopii uniți succesorii lui Atanasie să ia măsuri urgente pentru pentru propagarea şi consolidarea acesteia prin acțiuni prozelitiste.

Sub episcopul unit Ioan Giurgiu Patachi (1721-1727), urmaşul lui Atanasie, ia ființă episcopia de Făgăraş, decretată prin bula „Rationi congruit” a papei Inocențiu al XIII-lea, din 15 iulie 1721, independentă de episcopia catolică de Alba Iulia.

Odată instalat ca episcop, acesta, cu toată opoziția populației locale ortodoxe, ocupă abuziv biserica Sfântul Nicolae, ctitorie brâncovenească, transformând-o în catedrală episcopală (Eclessia cathedralis) a episcopiei unite de Făgăraş. La scurt timp, cere autorităților dreptate împotriva românilor din Făgăraş, care nu-l voiau ca episcop şi amenință sa cheme în ajutorul său pe soldați imperialii, dacă în termen de cincisprezece zile locuitorii oraşului n-aveau să dea dovadă de pocăință6.

În sinodul din 26 februaie 1725, Patachi dispune luarea de măsuri împotriva preoților hirotoniți „în alte țări”. Ca atare, invalidând hirotoniile facute de Dositei Țirca, român ortodox din comitetul Alba de Jos, care primise darul arhieriei în Țara Românească. Patachi aplică o nouă administrare a Tainei hirotoniei: „Patachi, după ce s-au aşezat în scaun, pre toți din nou i-au hirotonit (…) şi pentru că Țirca au fost priimit sfințirea de la arhierei neuniți, îl împinseră a lucra aceasta”7.

Pe linia promovării uniatismului se înscrie până la un punct şi activitatea episcopului unit Inocențiu Micu Clain (1732-1751). Preocuparea constantă a activității sale o constituie lupta pentru emancipare națională, politică şi socială a românilor transilvăneni, având ca punct de plecarea cea de a doua diplomă leopoldină, care oferea perspectiva recunoaşterii întregii națiuni române, a drepturilor politice egale cu cele trei națiuni constituționale din Transilvania. În calitate de episcop unit, el circumscrie interesele conaționalilor săi intereselor Bisericii unite. Consolidarea unirii cu Roma însemna în viziunea sa realizarea unei situații aparte pentru națiunea română din Transilvania. Astfel, pe 25 ianuarie 1733, îl găsim prezent la Braşov, în speranța că va putea atrage pe credincioşii de aici la unire. Refuzat cu vehemență, nu i se permite nici măcar să slujească Sfânta Liturghie în biserica Sfântul Nicolae8.

Doi ani mai târziu, în mai 1735, Clain se prezintă Dietei, cerând scutirea totala de impozite a clerului unit, reunirea întregii națiuni române sub autoritatea sa ecleziastică şi interdicția relațiilor cu episcopul ortodox din Valahia imperială (Oltenia)9.

În august 1737, Inochentie mută reşedința episcopiei unite de la Făgăraş la Blaj10. Din acest moment, Blajul devine, pe lângă sediu episcopal, nucleul ideologic al propagandei unite, prin crearea unor structuri religioase şi culturale, raportate fidel şi cu entuziasm la Roma11. Inițiativa lui Clain de a trimite tineri la Roma pentru studii este ilustrativă în acest sens. Pregătiți la Colegiul “De Propaganda Fide”, cel mai avizat institut catolic din lume, aceştia aveau să slujească cu zel şi eficient propagandei prozelite în Episcopia greco-catolica a Blajului12.

Citeşte şi:  Vizita Papei - de ce este pentru noi, ortodocşi, o problemă?

Realizările administrative şi culturale ale Episcopului Inocențiu nu salvează progamul revendicărilor sale şi nici persoana sa, fiind exilat la Roma: “Cauza dramei lui Inocențiu Micu Clain vine din faptul că a încercat să câştige dreptatea cu argumentul unirii poporului său cu catolicismul. Aceasta era un fel de procedură diplomatica. Iar diplomația e bună când nu constă într-o cedare prea substanțială, sau când, sub aparența unor concesii, nu se face de fapt nici o concesie esentiala“13.

Mişcările populare antiunioniste dintre 1744-1761 au ca rezultat un adevărat reviriment al Ortodoxiei. Acest fapt alertează autoritățile imperiale şi ierarhia blăjeană, care recurg la noi măsuri menite să contribuie la întărirea Bisericii unite. Se dau dispoziții precise de pedepsire aspră a tuturor celor care se împotrivesc lucrării de promovare a uniației. Memoriul românilor neuniți din Săliştea Sibiului, din 4 decembrie 1756 şi cel din 21 mai 1757 al satelor din regiunea dintre Braşov şi Dobra, adresate mitropolitului de Carlovitz, Pavel Nenadovici, constituie dovada de necontestat a prigoanei dezlănțuite de clerul unit în rândurile ortodocşilor. Petiționarii solicită trimiterea unui arhiereu ortodox de la Carlovitz pentru că, spun ei, “nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii cei uniți şi de la domnii țării(…), că toate temnițele au umplut de noi pentru legea noastră cea grecească”. De aceea, “de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case, şi moşii şi şedem fugiți prin păduri, fiincă nouă nu ne trebuie popii cei uniți până la moarte“14.

Nemulțumirile credincioşilor ortodocşi capătă proporții îngrijorătoare pentru autorități prin mişcarea lui Sofronie de la Cioara şi le determină să ia măsuri represive în vederea restabilirii unirii. În primăvara anului 1761 este aşezat în fruntea trupelor din Transilvania baronul Nicolae Adolf Bukow, fiind numit totodată şi preşedintele comisiei aulice speciale pentru afacerile religioase ale românilor de aici. În doar trei luni reuşeşte să potolească spiritele şi să distrugă din temelie zeci de mănăstiri ortodoxe, bănuite că susțin mişcarea antiunionistă. În acelaşi timp, baronul Bukow însărcinează pentru păstorirea românilor neuniți din Transilvania pe episcopul sârb din Buda, Dionisie Novacovici, pe care Bukow îl instalează la 4 septembrie în biserica “Sfântul Nocolae” din Şcheii Braşovului.

Ulterior se trece la înființarea regimentelor grănicereşti, ca forță militară locală, capabilă să intervină cu promptitudine atât în interiorul, cât şi la granițele Transilvaniei pentru ca unirea să nu mai fie amenințată. Noua putere militară putea fi utilizată şi ca forță combatantă în exterior. În proiectul pentru înființarea “Miliției naționale” din 13 octombrie 1761, generalul Bukow propunea să se formeze de-a lungul frontierei Transilvaniei, din Banat până în Bucovina, trei regimente secuieşti de infanterie, unul de cavalerie (husari), două regimente româneşti de infanterie şi unul de cavalerie (dragoni). Regimentele de infanterie trebuiau să aibă câte 3000 de soldați, cele de cavalerie câte 1000. Regimentele româneşti aveau să se formeze numai din români liberi, uniți cu Biserica Romei, în primul rând din membrii familiilor preoților uniți, urmând ca numărul grănicerilor să fie întregit chiar cu iobagi, prin răscumpărarea prealabilă de la domnii lor şi îmbrățişarea unirii15.

Proiectul lui Bukow este studiat la Viena şi, cu data de 16 aprilie 1762, împărăteasa Maria Tereza decreta înființarea “Miliției naționale grănicereşti”, încredințându-i lui Bukow constituirea ei. Grănicerii trebuiau neapărat să fie “uniați”, pentru că ortodocşii erau în legături permanente cu românii din celelate două provincii româneşti şi cu Rusia. Prin urmare, regimentele aveau în subsidiar menirea să întărească unirea şi să pună stavilă Ortodoxiei16.

O notă a istoricului unit Petru Maior dezvăluie atitudinea prigonitoare manifestată de grăniceri, mai ales față de clerul ortodox: “Toate aceste reghementuri fură alcătuite din oamenii uniți şi din feciorii preoților celor uniți. Cu această mijlocire răsuflară preoții cei uniți la goanele neuniților. Ci urmă alt rău, că fiind militarii aceia răspândiți prin țeară la căşile sale înainte de a-i aduna laolaltă, începură a goni şi ei pre preoții cei neuniți, cât cu primejdie era preotului neunit a se întâlni cu unii oameni ca aceştia în drum”17.

Intervenția generalului Bukow, militarizarea unei părți a românilor, condiționată de apartenența lor la noua Biserica unită şi, în mare măsură, acțiunile de convertire ale episcopului Petru Pavel Aaron contribuie la întărirea substanțială a unirii.

O puternică ofensivă a uniatismului se înregistrează în timpul episcopului unit Atanasie Rednic (1765-1772). Pentru Rednic, consolidarea unirii reprezenta, pe lângă creşterea numerică a credincioşilor uniți, şi educarea dogmatică a acestora, ca să poată rezista eventualelor tulburări. Pentru a înfățişa plastic preoților şi credincioşilor ce înseamnă unirea, Rednic zugrăvise o “icoană”, cum spunea el care reprezenta unirea Bisericii Răsăritului sub forma unui pom, din al cărui trunchi unic cresc mai multe ramuri bogate în roade. Desenul, tipărit sub titlul Concilium sive Orientalis et Occidentalis Ecclesia per arborem frugiferam expressa18 este expus în cadrul sinodului întrunit la 20 noiembrie 1766. S-a hotărât ca fiecare preot să cumpere exemplare din el şi să le explice mirenilor, demonstrându-le că, precum trunchiul pomului e numai unul, oricât de multe şi felurite ar fi crengile lui, tot astfel şi Biserica cea adevărată e numai una, oricât de multe şi diferite ar fi riturile ei19.

Citeşte şi:  Sf. Cosma Etolianul: Vor veni vremuri când va dispărea orice înţelegere între preoţime şi turmă

Măsurile destinate recuperării şi difuzării unirii se intensifică şi nu rămân fără impact asupra populației ortodoxe. La 9 aprilie 1767 lui Rednic îi este aprobată, la cerere, autorizația pentru întreprinderea unei vizitații canonice de amploare. După obținerea autorizației, episcopul unit pleacă întovărăşit de călugărul Iacob Aaron în părțile Năsăudului, în aşa numită “vizitație canonică”, desfăşurată între 6 decembrie 1767 şi 20 ianuarie 1768.

Pornind din nou autorizația necesară, Rednic porneşte iarăşi la propovăduirea unirii în Țara Oltului, la sfârşitul anului 1768. În scrisoarea din 2 aprilie 1768, Iacob Aaron raporta congregației “De Propaganda Fide” că prezența episcopului în satele mixte, în duminici şi sărbători, se face “cu foarte mare rod” (cum maximo fructu), iar vizitația canonică din iarna 1767-1768 a avut ca rezultat “convertirea a foarte multor oameni” (plurimorum conversio)20.

Chiar împărăteasa Maria Tereza, fiind informată despre cei trecuți la unire în cursul anilor 1765 şi 1766, cere la 7 ianuarie guvernului ardelean să-i mulțumească în numele ei lui Rednic pentru zelul cu care răspândeşte unirea şi să-i ceară prezentarea anuală de rapoarte, din care să se vadă unde şi în ce măsură se realizează sporul fericit al unirii (quibus in locis et quali in numero laeta unionis incrementa semet exhibuerunt aperte appareat)21.

Politica de promovare a unirii continuă să-şi învedereze eficacitatea, mai ales sub episcopul Grigore Maior (1773-1782), “om din fire întocmit a trage pe toți, cum trage magnetul fierul către sine”, convertind în cursul păstoririi sale “nu sate, ci ținuturi întregi, cu multe miriade, adică cu multe zeci de mii de oameni“22. Într-adevăr, “misionarismul” lui Grigore Maior asigură prosperitatea unirii23. La 9 ianuarie 1774, acesta anunță congregația “De Propaganda Fide” că a întors la unire în prima sa vizitație canonică peste 300 de sate şi convertirile în masă (turmatim) continuă, însă are nevoie de misionari24. Într-o adresă din 30 aprilie 1779, trimisă guvernatorului Transilvaniei, episcopul informează că în timpul vizitației sale din vara anului 1776, au trecut la unire în întregime comitatele Solnocului de mijloc şi Crasna, unirea fiind acceptată şi în comitatul Dăbâca25.

Triumful unirii în această perioadă se justifică nu atât prin angajarea personală a lui Grigore Maior, cât mai ales prin metodele adoptate. În acțiunile sale, episcopul unit recurge la un intenționat error in persona. Astfel, credincioşii ortodocşi îl confundă uşor cu un episcop al lor, vă zând în fața lor un vlădică cu barbă şi îmbrăcat ca răsăritenii, care nu se pronunță asupra deosebirilor dogmatice dintre Biserica apuseană şi cea răsăriteană. În plus, declară în mod abuziv unite masele care-l primeau, fără a ține seama de profesiunea de credință a fiecăruia26.

Ascendența unirii se realizează şi prin cărțile de inspirație uniată aparute la Blaj. Încă din 1746 împărăteasa Maria Tereza interzisese pătrunderea şi circulația cărților bisericeşti româneşti de peste munți, timparite la Bucureşti, Iaşi şi Râmnic şi receptate cu mare interes în Transilvania. Prin înființarea tipografiei de la Blaj în 1747 şi restaurarea ei în 1755, tipăriturile realizate aici vor fi dominante în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cele mai numeroase sunt cărțile de cult, însă apar şi tipărituri al căror conținut serveşte promovării uniatismului: “Floarea adevărului” (1750), “Catehismul mare” (1756), “Păstoriceasca poslanie” (1760) şi altele27. Apare ca evidentă în activitatea tipografică de la Blaj, supraveheată şi cenzurată de episcopii uniți, “nemărturisita dorință de a-i obliga pe ortodocşi să folosească tipăriturile de cărți menite să slujeasca ritului unit, în scopul convertirii lor la catolicism“28.

Din cele prezentate am vazut mijloacele prin care episcopii uniți au reuşit să impună unirea cu Biserica Romei ca nouă realitate confesională în Transilvania secolului al XVIII-lea. Educați în şcolile iezuite ale vremii, unde li se insuflă resentimente față de Biserica Ortodoxă, ierarhii uniți rămân în continuare fideli intereselor Romei prin reprobarea Ortodoxiei: “Cea dintâi generație de clerici uniți avusese adeseori intransigența aspră sau fanatică a neofiților, trufia celor care pentru întâia dată gustă o cultură mai înaltă, sau se împărtăşesc de onorurile şi înlesnirile materiale pe care orice oficialitate le are la îndemână pentru a smomi şi cuceri. Titluri ca acelea de baron, de sfetnic împărătesc, daruri de tot felul, de la frumosul lanț de aur cu medalia stăpânitorului până la apanagiul de domenii, relații cu fruntaşii Bisericii Catolice, studii la unguri sau în Apus, făcuseră din episcopii şi canonicii, din profesorii blăjeni de până la 1770 nişte disprețuitori ai vechii Ortodoxii umile şi sărace”29.

Dacă la începuturile sale Biserica unită se confruntă cu o puternică criză de identitate, pe parcursul secolului al XVIII-lea ea se consolidează treptat şi se impune prin acțiunile episcopilor săi, ajungându-se astfel la bifurcarea confesională a românilor transilvăneni.

————————————–

1 Approbatae – colecție de legi elaborată în 1656, cuprinzând legiuirile dietei Transilvaniei, votate între anii 1540-1653. Compilatae – o altă colecție de legi emise de Dieta Transilvaniei între anii 1653- 1669 şi adoptată de Dietă în ianuarie 1669. Ambele colecții au fost publicate în Corpus Juris Hungarici (1540- 1848), Budapesta, 1899.

Citeşte şi:  Papa Francisc binecuvântează Avortul?

2 Toader NICOARĂ, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1848), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 218.

3 Într-un material aflat în Arhivele C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 69, vol. 9, conceput de un istoric greco-catolic neidentificat, confiscat de fosta Securitate pe 12.01.1983 se rezumă punctul de vedere al istoriografiei unite. Iată ce se spune: Poporul român este etnic fiul Romei imperiale, iar religios, fiul Romei creştine (fila 50). Poporul român a primit creştinismul prin Roma şi a practicat creştinismul în forma romană până după încreştinarea bulgarilor (865), când a fost trecut, prin violența oamenilor şi a împrejurărilor istorice, sub autoritatea ecleziastică a Bizanțului, care ne-a impus formele de rit bizantin, în limba slavonă. În această perioadă a istoriei sale, poporul român a trait în fromula romanismului integral, pentru că exista, şi etnic şi religios, în tiparele imprimate vieții noastre de Roma (fila 51). Prin unire, reținând forma bizantină a creştinismului, ne asumăm fondul credinței aşa cum l-am primit de la începuturi de la Roma. Prin unirea de la 1700, românii au intrat instituțional în comunitatea universală catolic-creştină (fila 52). Restabilirea legăturilor religioase la 1700 a unei părți a românilor transilvăneni cu Roma creştină mijlocea condițiile istorice pentru renaşterea culturală şi politică a poporului român în epoca modernă. Această epocă începe cu Şcoala Ardeleană, născută, crescută şi susținută până la deplină biruință culturală şi politică, prin relațiile stabilite ce le-au refăcut în secolul XVIII, cu Roma papală (…). Glorificăm Roma pentru că ne-a dat ființă istorică şi spirituală şi tot prin ea ne-a venit renaşterea întru viața modernă” (fila 61). Această interpretare nu surprinde structura de adâncime a unirii cu Roma. Este, de fapt, o exaltare vanitoasă, extrinsecă adevarului istoric.

4 Apud Ştefan METEŞ, Relațiile Bisericii româneşti ortodoxe din Ardeal cu Principatele române în veacul al XVIII-lea, în “Revista Teologică”, an XV (1925), nr. 4, p. 114-115.

5 Vezi Pr. Drd. Nicolae DĂNILĂ, Revenirea mitropolitului Atanasie Anghel la Ortodoxie în anul 1711, în “Credința Ortodoxă”, an (V) 2000, nr. 2, Alba Iulia, p. 100-109.

6 Mario RUFFINI, Istoria românilor din Transilvania, Editura Proteus, Bucureşti, p.128.

7 Petru MAIOR, Istoria Bisericii Românilor, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 1995, p. 123.

8 Mario RUFFINI, op. cit., p. 132.

9 Ibidem, p. 135.

10 Prima mențiune documentară despre Blaj este consemnată într-un document din 1252, când comitele Herbord şi fratele său, Laurențiu, au cumpărat jumătate din moşia Sâncel, situată la confluența Târnavei Mari cu Târnava mică. Localitatea apare apoi într-un alt document, din 1721, ca propietate a voievodului Herbord, numită mai târziu “satul Blaj“. De-a lungul timpului, importanța Blajului creşte. Un eveniment important este cel din 12 septembrie 1658, când principele Rákóczi II primeşte la Blaj solia domnului Țării Româneşti, Mihnea al III-lea, sosită pentru a perfecta o alianță în vederea luptei antiotomane. Mai târziu, în 27 octombrie 1687, s-a încheiat, tot la Blaj, tratatul dintre Austria, ca țară protectoare, şi principatul autonom al Transilvaniei. În 1737, domeniul feudal al Blajului este cedat prin schimb de moşii Episcopiei unite a Transilvaniei. Episcopul Inocențiu Micu Clain mută aici, de la Făgăraş, reşedința episcopiei, punând bazele catedralei, mănăstirii “Sfânta Treime” şi scolilor. În 1739 Blajul este declarat târg (oppidum) transformându-se curând într-un adevărat oraş, destinat să împlinească importante rosturi religioase şi culturale în viața Bisericii unite.

11 Vezi nota 3.

12 Printre bursierii de la Roma se numără Petru Pavel Aaron şi Grigore Maior (viitori episcopi), Gheronte Cotorea şi Silvestru Caliani. În timpul revoltei sofroniene, Silvestru Caliani şi Grigore Maior sunt chemați de la Roma la Blaj, fiind trimişi în satele Transilvaniei să predice uniația. Pe parcursul “misiunii” lor, ei trimit episcopului Petru Pavel Aaron şi congregației “De Propaganda Fide” rapoarte amănunțite privind starea unirii în localitățile cercetate.

13 Pr.- Prof. Dumitru STĂNILOAE, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 103.

14 Apud Silviu DRAGOMIR, Din istoria luptelor noastre pentru Ortodoxie, în “Revista Teologică”, an V (1911), nr. 9, p. 263-265.

15 Augustin BUNEA, Istoria regimentelor grănicereşti, Blaj, 1941, p. 36.

16 David PRODAN, Supplex Libellus Valachorum, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 264

17 Petru MAIOR, op. cit., p. 131.

18 “Sinod sau Biserica Răsăriteană şi Apuseană exprimată printr-un pom roditor“.

19 Zenovie PÂCLIŞANU, Istoria Bisericii române unite (1752-1783), în “Perspective”, an XIV-XVI (1991-1993), nr. 53-60, p.101.

20 Ibidem, p. 107.

21 Ibidem, p. 108.

22 Petru MAIOR, op. cit., p. 132.

23 Istoricii uniți vorbesc de “marele asalt misionar” al episcopului Grigorie Maior dintre anii 1773-1776 şi îl consideră pe acesta al doilea întemeietor al unirii românilor ardeleni. Vezi Zenovie PÂCLIŞEANU, op. cit., p. 136-147.

24 Zenovie PÂCLIŞEANU, op. cit., p. 137.

25 Ibidem, p. 143.

26 Ibidem, p. 146.

27 Vezi Teodor NICOARĂ, op. cit., p. 93-94.

28 Mario RUFFINI, op. cit., p. 155.

29 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii româneşti şi a vieții religioase a românilor, vol. II, ediția a II-a, Bucureşti, 1932, p. 192.

Text preluat de pe blog-ul ayeaye20: https://ayeaye20.wordpress.com/2019/04/02/uniatia-una-din-radacinile-ecumenismului-eretic-250-de-ani-de-teoria-ramurilor-unita/