I-am spus odată:

– Părinte, nu mai pot să lucrez cu fratele acesta, e prea mofturos!

– Măi, tu eşti egoist, ştii? De asta pătimeşti atâtea.

– Ştiu, părinte, de mic sunt aşa. Rugaţi-vă să-mi dea Dumnezeu smerenie în inimă.

– Când inima are smerenia cea sfântă, ea le vede pe toate ca fiind bune şi trăieşte în biserica cea necreată a Lui Dumnezeu, încă de acum şi de aici, de pe pâmănt. Dar, nu smerenia ceea despre care vorbim, nici pe care credem noi că am dobândit-o. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu, pentru sufletul pe care-l găseşte curat. Atunci, Dumnezeu păzeşte cu mulţumire acel suflet curat şi îl trage spre El. Aşa că nu spune „ăsta e un mofturos”, „acela e invidios”, „celălat e mânios, etc.

Citeşte şi:  Să aveţi prezenţa inimii la Dumnezeu!

„Nu spune n-o scot niciodată la capăt cu el”. O astfel de atitudine nu e ortodoxă, nu e creştinească. Aşa, eşti străin de iubirea lui Dumnezeu. Te desparţi de Harul lui Dumnezeu, fiindcă te-ai despărţit de fraţii tăi. Să treci cu vederea slăbiciunile lor şi, fără să le emiţi, să fii una cu ei la lucru.

Citeşte şi:  Dumnezeu îi cinstește mai ales pe cei care, pentru adevăr și mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, suferă ceva rău sau ceva batjocoritor

Orice vor şi cum vor să faci. Vor aşa? Bine. Vor altfel? Bine, fie altfel. În felul acesta, zidurile care ne despart de fraţii noştri se surpă, iar noi ne unim cu Hristos. Cu cât te uneşti mai mult, zilnic, cu fraţii tăi, cu atât pătrunzi mai mult, tainic în iubirea lui Hristos.

Citeşte şi:  Cel ce va semăna în trup va secera din trup stricăciune, iar cel ce va semăna în duh va secera viață veșnică

Părintele Porfirie

Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău – fragment