Pentru frica de muncile cele viitoare şi ca cel ce vrea să se mîntuiască să nu se lenevească niciodată de mîntuirea lui

[…]

Deci acum vă zic şi vouă, fraţilor, că nu trebuie să se întristeze cineva, orice i s-ar întîmpla, ci toate, precum am zis, să le socotească că sunt din pronia lui Dumnezeu şi să se odihnească: pentru că sînt unii care aşa de mult se întristează la scîrbele ce li se întîmplă încît se deznădăjduiesc şi de viaţa lor şi doresc să moară, numai să scape.

Şi pătimesc aceasta nu din altă pricină, decît numai din slăbiciunea sufletului lor şi din multă nepricepere, neştiind ce nevoie mare şi înfricoşată are sufletul cînd iese din trup. Iar a fi pedepsiţi în această lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Însă noi, neştiind cele mai înfricoşate, vedem aceste ce se fac aici şi ni se par grele, dar nu este aşa. Nu ştiţi ce zice la Pateric? Un frate mult silitor a întrebat pe un bătrîn, zicînd: „Părinte, pentru ce sufletul meu doreşte moarte?.” Şi-i zise lui bătrînul: „Pentru ca să scape de mîhniri de aici, neştiind că scîrba cea viitoare este fără de asemănare mai rea decît aceasta de aici.” Altul, de asemenea, a întrebat pe un bătrîn: „Stăpîne, care să fie pricina că mă cuprinde trîndăvia şezînd în chilia mea?.” Şi-i zise lui bătrînul: „Pentru că n-ai gustat pînă acum încă nici odihna viitoare, nici munca, pentru că de le-ai fi putut simţi pe acestea bine, măcar de-ar fi chilia ta plină de viermi, încît pînă la gît să fii cuprins de ei, ai face mare sîrguire şi nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trîndăviei.” Aşa de mult erau îngrijoraţi bătrînii pentru mîntuirea lor, iar noi dormind voim să ne mîntuim. Pentru aceea ne îngreuiem la scîrbele ce ni se întîmplă, de unde s-ar cădea mai degrabă să mulţumim lui Dumnezeu şi să ne fericim că ne-a învrednicit a fi pedepsiţi puţintel, pentru ca să aflăm odihna cea adevărată. […] Aşa şi în sufletul trîndav se fac mărăcini, adică patimi, pe care vrînd cineva să le curăţească, trebuie să taie din rădăcină pofta cea veche şi obiceiurile cele înrădăcinate; că nu este alt lucru mai rău decît năravul cel rău. Pentru care zice şi marele Vasile: „Cu anevoie poate cineva birui obiceiul său cel rău, fiindcă un nărav ce s-a întărit de multă vreme, are putere ca o fire.” Pentru aceea trebuie să tai, precum am zis, întîi obiceiurile cele rele şi patimile, ca şi pricinile lor care sînt ca nişte rădăcini. De nu se vor usca rădăcinile acelor obiceiuri, lesne odrăslesc iarăşi ca mărăcinii; că sînt unele patimi, care nimic nu pot lucra, dacă vei tăia pricina lor din care se aţîţă, precum zavistia singură nu este nimic, dar are pricină şi rădăcină slava deşartă, fiindcă vrînd cineva să fie slăvit, urăşte pe cel ce este slăvit şi cinstit. Tot aşa şi mînia are multe pricini, dar mai vîrtos se naşte din iubirea poftelor trupeşti. Aceasta ne aduce aminte şi Evagrie, spunîndu-ne despre un oarecare sfînt, că zice: Pentru aceea fug eu de poftele trupeşti, ca să pot tăia pricinile mîniei. Şi toţi Părinţii zic că fiecare patimă se naşte din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint şi din iubirea poftelor trupeşti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia şi lăcomia. Pentru aceasta trebuie a tăia nu numai patimile ci şi pricinile lor şi a ne îndrepta prin pocăinţă şi plîngere. Şi apoi să începi a semăna sămînţa bună, adică lucrarea faptelor celor bune.

[…] Drept aceea, tot cel ce voieşte să se mîntuiască, trebuie nu numai de răutate să se lase, ci să facă şi bine, precum zice Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă bine.” Adică, de pildă, are cineva obiceiul să facă nedreptate? Trebuie nu numai să nu facă strîmbătate, ci să facă şi dreptate; este curvar şi lacom ori beţiv? Nu numai să le părăsească pe acestea, ci să se silească să cîştige şi înfrînarea. De este mînios, nu numai să contenească mînia, ci să dobîndească şi blîndeţe; de se mîndreşte, nu numai să nu se mai mîndrească, ci să se şi smerească. Aceasta însemnează: „Fereşte-te de rău şi fă binele.” Căci oricărei patimi rele se împotriveşte o faptă bună: mîndriei – smerenia; lăcomiei – înfrînarea poftei; osîndirii – răbdarea; mîniei – blîndeţea; urîciunii – dragostea. Asemenea şi celorlalte patimi li se împotrivesc fapte bune. Deci, precum scoţînd faptele cele bune, am băgat patimi în sufletul nostru, tot aşa trebuie să ne nevoim nu numai să scoatem de la noi patimile, ci în locul lor înlăuntrul nostru să sădim faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. […] Aşa şi omul, după ce va scăpa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie să fie fără grijă. Că se întîmplă la urma tuturor acestora, că află diavolul ceva şi-l înşeală sau cu îndreptare, sau cu mîndrie, sau aducîndu-i gînduri de necredinţă. Şi nu numai că pierde toate ostenelile sale, ci îl face să se depărteze şi de la Dumnezeu. Şi ceea ce n-a putut să-i facă cu lucrul îi face cu un gînd rău; căci se întîmplă cîteodată că şi numai un gînd rău de-l va primi cineva, să-l îndepărteze de Dumnezeu. De aceea vă zic pe scurt: cel ce se nevoieşte să se mîntuiască nu trebuie să fie fără de grijă pînă la moarte. […]

Sursa: „Învățături și scrisori de suflet folositoare”, Avva Dorotei