– Majoritatea românilor care se întorc din ţările occidentale vin cu un oarecare dispreţ pentru realitatea românească şi cu sentimentul unei neputinţe fără ieşire în ceea ce priveşte evoluţia noastră ca neam… Evoluăm? Involuăm?

– În occident, omul o duce mai bine din punct de vedere material, dar aici, în România, o duce mai bine din punct de vedere sufletesc. Acum, fiecare ce alege. Să ştiţi că nu toţi sunt fericiţi în Occident, suferă mult acolo. Că nu poţi trăi cu sufletul rupt în două, că românul are un cult al familiei foarte dezvoltat. Vin câte unii şi zic: „Părinte, noi muncim în Italia, dar copilul e în ţară, la o mătuşă, la un bunic… Credeţi că e bine?”. „Mă, nu e bine, familia e ca o Biserică, dacă nu sunt toate trei turlele acolo, ea nu-i întreagă. Copilul creşte cu banii câştigaţi ca om, dar ca fiu sau fiică a voastră e pierdut, voi îi sunteţi străini”.

– Dar lipsurile materiale provoacă, de multe ori, mari derapaje sufleteşti. Omul se simte nefericit că nu are cât îi trebuie…

Citeşte şi:  SFÂNTUL GAVRIIL GEORGIANUL: Duhovnicul trebuie ca cel puţin o dată pe zi să se mânie în chip mincinos

– Ei, omul e, de multe ori, o groapă nesătulă, în care oricât bagi, tot nu o acoperi. Dar dacă omul nostru ar primi un semnal de la guvernanţii noştri, oricare ar fi ei, că toată societatea e chemată la ordine şi la respect pentru lege şi pentru muncă, atunci să fiţi convinşi că românul ar înţelege că are viitor în ţara lui. Dar, dacă tu îi spui una şi tot tu nu respecţi ceea ce spui, cum să mai aibă omul încredere în tine?

– Dar mulţumirea de sine a omului, fericirea aceea simplă în faţa bucuriilor de fiecare zi, unde au dispărut? între creştini vedem prea multă nefericire afişată, prea multă tânguire după lucrurile materiale şi prea puţină mulţumire pentru realizările sufletului…

– Dacă vrei mult şi primeşti puţin, iaca, eşti nefericit. Este o povestire a lui Tolstoi, care vorbeşte de valorile creştine în multe dintre cărţile sale, el, care e un scriitor creştin cu adevărat, într-o casă, o izbă de-a lor, din Rusia, trăia o familie de ţărani care se nevoiau zilnic, dar care erau tare mulţumiţi unul de altul, care îşi făceau rai zilnic din bordeiul lor. Dimineaţa se sculau şi îşi vorbeau frumos, la masă făceau cruce şi simţeau că bucatele, deşi sărăcăcioase, erau bune, sărbătorile erau tot împreună şi dădeau slavă Domnului pentru fiecare zi.

Citeşte şi:  Sfântul Iustin Popovici: Omul ar fi devenit totuna cu diavolul dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemăsurata Sa iubire de oameni

Dar într-o zi, unul dintre copii, mai măricel, a adus acasă la el, de la joacă, pe un alt băiat dintr-o familie înstărită. Şi acesta, poftit la masă, a refuzat şi a spus cu dispreţ: „Mă, dar în ce sărăcie trăiţi, ce mâncare proastă mâncaţi, ce casă mică şi fără acareturi aveţi…!”. Deh, copilul acesta venea din altă casă, de la altă situaţie. Ei, din acel moment, cei din casă au început să se uite urât la casa lor, bucatele nu mai aveau gustul celor de dinainte, relaţiile dintre ei s-au stricat, nu-şi mai vorbeau frumos. Vorbele necugetate sau rele ale acelui tânăr venit în casa lor au rupt vraja din intimitatea familiei. Aşa şi în România, acum.

Citeşte şi:  Sf. Tihon din Zadonsk: Inima omenească

Vin din occident unii, pot să fie chiar români care se mai întorc pe acasă, şi zic: „Bă, dar în ce mizerie trăiţi! Bă, dar voi nu aveţi maşini ca noi, nu aveţi case ca noi, nu aveţi drumuri…! Bă, dar voi vă pierdeţi vremea pe la biserici, în loc să mergeţi la distracţie cum merg toată ziua cei din Europa”, Şi, după ce ei aruncă vorbele astea, românul, bietul, simte că nu are spor, se uită urât la tot ceea ce aprecia altă dată.

Adrian Alui Gheorghe

Semnele vremii noastre – 7 întâlniri cu Părintele Justin Pârvu, Editura Doxologia, 2015 – fragment