Cazul Bodnariu, despre care nu voi vorbi aici decât mai târziu şi în mică măsură, merită discutat pe fondul chestiunii proprietăţii asupra copiilor. Sunt copiii stăpâni asupra propriilor persoane? Au părinţii vreun drept asupra lor? Dar vreo obligaţie?

Argumente etice

Redau aici răspunsuri universale, care nu privesc legislaţia din Norvegia, din România sau de aiurea. Ele ţin de etica proprietăţii private. Perspectiva liberală (sau libertariană) se bazează în general pe tradiţia drepturilor naturale pentru a stabili normele care ar trebui să guverneze regimul proprietăţii într-o societate ideală.

Această etică susţine în primul rând că o persoană este proprietarul legitim exclusiv asupra propriului corp. Prin continuitate, toate bunurile pe care persoana le dobândeşte voluntar, adică prin producţie, donaţie sau schimb, intră în sfera proprietăţii acelei persoane, dacă vreţi, ca o prelungire a propriului corp.

Cazul copiilor poate fi tratat coerent ca un caz de producţie. Părinţii aleg să aducă pe lume un copil. Ca atare, ei sunt proprietarii exclusivi ai acelui copil, în relaţia cu oricine altcineva, mai puţin cu copilul. Acesta, ca viitoare persoană, este din momentul apariţiei sale, îndreptăţit să nu îi fie încălcată proprietatea asupra corpului său. Mai mult, aşa cum nu arunci din avionul privat o persoană pe care ai invitat-o la bord – chiar dacă te-ai plictisit de ea între timp – ci aştepţi momentul aterizării, părinţii au obligaţia minimală să nu-l abandoneze pe copilul neajutorat şi să-i ofere cel puţin strictul necesar pentru a supravieţui, până în când se poate descurca singur.

Bineînţeles, părinţii au şi obligaţia morală de a-i oferi copilului o dezvoltare armonioasă şi chiar un trai cât mai bun. Dar aici trebuie să reamintesc că există o distincţie clară între ceea ce este legal şi ţine de un drept al copilului – care poate şi trebuie, la nevoie, apărat prin mijloacele inerent violente ale justiţiei – şi ceea ce este moral, care poate fi apărat şi ajutat prin alte instituţii decât justiţia, care nu pot fi violente: comunitatea, biserica, organizaţiile caritabile etc.

Din această perspectivă apare destul de clar că orice altă persoană sau organizaţie care intervine peste părinţii naturali – în calitatea lor de custozi-proprietari ai copilului – este în fapt un agresor, care încalcă atât drepturile părinţilor asupra propriilor persoane şi asupra copilului, cât şi drepturile copilului. Excepţia de la această regulă este cazul în care părinţii sunt ei înşişi agresivi cu copilul. Însă această agresiune trebuie să fie una care să încalce obligaţia minimală a părinţilor faţă de copil, pe care am menţionat-o anterior.

Cu alte cuvinte, orice agent exterior poate deveni îndreptăţit să ia copilul de la părinţi dacă aceştia îi pun în pericol viaţa sau îi încalcă în alt fel dreptul de proprietate asupra propriului său corp. Să observăm, în primul rând, că un astfel de caz este nenatural şi poate fi extrem de rar întâlnit.

Când se poate decide că apare acest caz extrem? Aici intră în vizor instituţia judecătorului. Ca în faimoasa problemă a imposibilităţii de a spune precis când devine chel un om care cheleşte – chiar dacă ştim ce înseamnă a fi chel şi ce înseamnă a avea păr abundent – este greu de stabilit a priori când îi sunt încălcate de către părinţi drepturile unui copil. E clar că tortura şi înfometarea, vătămarea corporală gravă, bătăile şi violenţele sistematice sau terorizarea psihică sunt motive ca justiţia să intervină în favoarea copilului. Nu este deloc clar, însă, că palmele la fund, ghionturile, castanele, urecheala, pusul la colţ pe coji de nuci şi ridicarea tonului sunt motive pentru ca asupra părinţilor să se intervină cu violenţă privată sau instituţională, oricât ar fi de condamnabile moral.

O altă dilemă este cea legată de măsurile care se impun. În viziunea eticii proprietăţii private, pedepsele ar trebui să fie restitutive şi proporţionale. Poate că un părinte care îşi bate copilul o dată nu merită să piardă custodia asupra acelui copil. Mai degrabă, se poate spune că se îndatorează faţă de viitorul adult deplin capabil, care poate să-i impute mai târziu bătăile, sau să i le ierte. De la câte bătăi sau alte feluri de abuz încolo începe să fie justificată pierderea dreptului părinţilor asupra copilului, nu cred că se poate spune decât printr-o aproximare cutumiară a normelor legale şi, în ultimă instanţă, prin judecata judecătorului.

Un alt punct delicat este legat de capacitatea copilului de a-şi reprezenta şi argumenta voinţa. Chiar şi o alegere care poate părea un mod clar de exprimare a preferinţei pentru o viaţă independentă sau pentru alţi părinţi trebuie cântărită în funcţie de măsura în care se poate considera că acel copil are discernământul necesar. Şi în această chestiune, în ultimă instanţă judecătorul – sau o instituţie similară – va fi cel în măsură să dea un verdict, fiind imposibil de stabilit a priori toate situaţiile posibile.

Barnevernet, protecţia scandinavă a copilului, statul

Aşa cum reiese dintr-un raport către Parlamentul european, sistemele scandinave de protecţie a copilului se aseamănă între ele în agresivitatea cu care tratează familia. Faptul că Barnevernet, agenţia de protecţie a copilului din Norvegia, poate recurge la preluarea copiilor din sânul familiilor fără o decizie judecătorească şi pe criterii din cele mai arbitrare nu face decât să-i trădeze ADN-ul de instituţie de stat. (Dacă este codeţinută de agenţi privaţi asta nu o face decât să fie mai eficientă, fără a-i schimba natura). Statul însuşi se defineşte ca un monopol teritorial al utilizării forţei şi tot ce atinge este afectat de acest păcat al agresiunii instituţionalizate.

Legea pe care o face statul este o altă lege decât cea pe care ar fi făcut-o societatea fără stat (care probabil ar crea sisteme legale concurenţiale). Justiţia pe care o organizează statul pentru a asigura respectarea legii este altfel decât sistemul sau sistemele juridice pe care le-ar fi organizat o societate fără stat. Poliţia de stat este altfel decât agenţiile de protecţie privată pe care le-ar fi creat o societate liberă. Iar multe dintre instituţiile statului nu sunt doar altfel decât cele pe care le-ar fi creat societatea, ci sunt pur şi simplu instituţii care nu ar fi existat într-o societate liberă.

În schimb, o societate liberă ar avea alte instituţii pe care existenţa statului le face imposibile acum. De exemplu, o piaţă a adopţiilor. Iată cum cred că ar sta lucrurile într-o astfel de situaţie ideală, dar nicidecum utopică.

Pe fondul existenţei unei pieţe a adopţiilor, orice familie care nu mai doreşte un copil va găsi o altă familie care să-l cumpere, pentru un preţ convenit. Este posibil ca, în multe cazuri acest preţ să fie zero. Este posibil ca, în multe cazuri, vânzarea să fie doar parţială, cele două familii contribuind în diferite măsuri la creşterea copilului. Este greu de imaginat cum anume va arăta o piaţă liberă a adopţiilor şi cum va diferi în diverse locuri, dar se poate spune ceva cu destulă certitudine: că, oricât de denaturaţi ar fi părinţii, ar avea un interes să păstreze cât mai sus valoarea de vânzare a copilului, ceea ce i-ar asigura o minimă purtare de grijă, măcar până la momentul vânzării.

Bineînţeles, o astfel de societate nu exclude existenţa unor organizaţii voluntare care să vegheze la bunăstarea copiilor, dar mijloacele lor ar fi de regulă limitate la persuasiune. Cineva ar putea interveni asupra familiei, fără un ordin judecătoresc prealabil, doar în cazuri clare de pericol iminent. Chiar şi aşa rămâne ca apoi să răspundă în faţa judecătorului, fiind pasibil de acuzaţia de răpire, în cazul în care intervenţia a fost bazată pe o eroare.

Mai mult, ar fi natural ca, în cazul vânzării sau preluării copiilor, să aibă un drept preferenţial membrii apropiaţi ai familiei lărgite: bunicii, unchii şi mătuşile, chiar şi fraţii sau surorile deveniţi adulţi, ar trebui să aibă prioritate la preluarea copilului.

Cei care cumpără un copil, chiar dacă devin custozii-proprietari exclusivi ai copilului şi chiar dacă nu sunt monitorizaţi de organizaţiile amintite mai sus, ar avea măcar interesul să păstreze intactă sau chiar să crească valoarea investiţiei pe care au făcut-o. În orice caz, nu mai puţin decât părinţii naturali, şi cei adoptivi au obligaţia să respecte drepturile şi să satisfacă minimele nevoi ale copilului, altfel fiind pasibili de acelaşi tip de pedeapsă.

Stimulentele perverse

În practică, ceea ce face statul de regulă, fie că vorbim de statele scandinave, fie că vorbim de statul român, este să interzică sau să restricţioneze puternic o piaţă a adopţiilor şi să creeze un cadru instituţional plin de stimulente perverse.

O agenţie de stat, care are dreptul să ia copilul din familie fără hotărâre judecătorească, într-un sistem judiciar de stat, deci birocratic şi predispus la favorizarea statului, va tinde să ia mai mulţi copii din familiile lor naturale, limitele nefiind impuse decât de propriile păreri şi de mecanismele vagi ale opiniei publice.

Dacă, în plus, acea agenţie este reglementată de stat, dar este un serviciu externalizat, deci operat ca o firmă privată care primeşte bani în funcţie de câţi copii are în asistenţă sau câţi copii preia din familiile problematice, atunci va avea stimulente evidente pentru a fi mai eficientă şi pentru a include câţi mai mulţi copii în sfera sa de acţiune. Încă o dată, această structură privată nu face agenţia să fie mai puţin o agenţie de stat. Natura sa etatică vine din impunitatea cu care acţionează şi caracterul monopolist.

Mai mult, un stat asistenţial, care oferă plăţi generoase şi pentru familiile receptoare, va crea o cerere ruptă de interesele copilului. Copilul va putea fi privit ca un bancomat de către familiile receptoare. O astfel de familie va avea stimulente evidente să trateze copilul mai degrabă ca pe un obiect ce înlesneşte obţinerea unor venituri monetare, spre deosebire de familiile care sunt dispuse să plătească un preţ pentru adoptare, şi pentru care copilul este un scop în sine.

Argumente utilitariste

Nu cred că mai trebuie insistat acum asupra faptului că nici măcar unei familii nu ar trebui să i se întâmple vreodată o nedreptate atât de mare. Faptul că statul ia sub formă de taxare o bună parte din veniturile şi avuţia legitime ale unei persoane, sau că îi ia libertatea pentru că a încălcat regulile statului (fără a fi nerespectat drepturile vreunei persoane concrete), acestea sunt nedreptăţi care mi se par incomparabile cu a pierde un copil, fără a-i fi fost vreodată încălcat acelui copil drepturile definite ca mai sus.

Statul poate justifica, însă, ceea ce face arătând că măsurile sale duc la o situaţie mai bună măcar pe termen lung, chiar dacă pot fi agresive şi devastatoare, atât pentru părinţi cât şi pentru copii, pe termen scurt. Cel puţin două surse bazate pe statistice oficiale ale statului norvegian infirmă pretenţia statului că acţiunile sale în privinţa asistenţei au consecinţe pozitive.

Astfel, un studiu din 2005 (în limba norvegiană, cu un rezumat în engleză), comandat de Consiliul Cercetării din Norvegia şi de Ministerul pentru Afacerile Copiilor şi Familiei, face în primul rând o distincţie importantă între asistare, care poate presupune o serie de servicii şi forme de ajutorare, precum servicii de asistenţă medicală şi psihiatrică la şcoală, centre de consiliere familială sau de reabilitare, şi îngrijire, care presupune preluarea copilului din familie.

Aflăm din acel studiu că între anii 1992 şi 2005, în jur de 99.000 de copii au primit serviciile de asistenţă sau de îngrijire de la statul norvegian. Dintre ei, puţin peste 11.500, adică aproape 12%, au fost sub îngrijire în alt domiciliu, pentru perioade variabile: 8.900 au fost sub îngrijire mai mult de un an calendaristic, iar 3.700 pentru mai mult de 6 ani. În perioada 1990-2002, 5% dintre aceşti copii au primit ajutor pentru dizabilităţi, iar în 2002, 4,6% au primit aceste tipuri de ajutoare. Prin comparaţie, doar 2,5% din populaţia normală de copii a primit astfel de ajutoare în 2002.

„Se observă, de asemenea, o mortalitate pronunţată la copiii şi adolescenţii asistaţi în 1990-2001 şi, de asemenea, la părinţii lor naturali. Aproximativ 700 de copii şi adolescenţi, adică aproape 0,8% dintre cei asistaţi în 1990-2001, au murit în această perioadă.

Există o preponderenţă clară a băieţilor faţă de fete, şi o preponderenţă clară a mortalităţii la tineri, faţă de grupurile de vârste mai mici. Dar, s-au înregistrat cazuri de moarte şi la copii. 86 de copii aveau 5 ani sau mai puţin la momentul morţii. …

Mulţi dintre aceşti tineri au murit de moarte violentă, care s-a înregistrat în 47% din toate cazurile. 150 de cazuri au fost rezultatul autovătămării intenţionate (suicid) şi 20 au fost rezultatul imediat sau ulterior al atacurilor. Unele morţi au fost cauzate de utilizarea drogurilor. În total, 115 din 368 de cazuri s-au datorat problemelor psihiatrice cauzate de utilizarea narcoticelor sau de otrăvire acută.

S-au înregistrat rate de mortalitate mare în special printre părinţii naturali ai copiilor. 6.890 (7%) dintre copii şi adolescenţi şi-au pierdut tatăl natural în această perioadă. Aproape 3.680 (3,7%) şi-au pierdut mama naturală. Unii – cel puţin 615 copii şi adolescenţi – şi-au pierdut ambii părinţi. …

Bunăstarea acestor copii şi tineri pare semnificativ mai fragilă decât s-a crezut până în prezent.” (pp. 15-19)

Pentru a avea un grad de comparaţie, să observăm că, dacă în 2001 au murit 110 copii din populaţia asistată, din populaţia normală de puţin peste 1.000.000 de copii cu vârste între 1-17 ani au murit 168, conform studiului. O comparaţie imperfectă sugerează o mortalitate de peste 6 ori mai mare în rândul celor aflaţi sub „îngrijire”. În rândul celor care au fost îngrijiţi la alt domiciliu, mortalitatea în perioada studiată a fost de 1,36% (136 de copii din 10.044). Aceeaşi comparaţie imperfectă sugerează o mortalitate de 8 ori mai mare decât la populaţia normală (pp. 61-63).

Un alt fapt terifiant: 953 de taţi ai copiilor asistaţi, adică 13,8% dintre cei morţi în această perioadă, s-au sinucis. De asemenea, s-au sinucis 438 de mame, adică 11,9% (pp. 73-75).

Bineînţeles, cineva ar putea spune că populaţia selectată ar fi avut contrafactual un parcurs şi mai dezastruos dacă nu ar fi fost preluată în „cariera” statului. Totuşi, bunul simţ sugerează mai degrabă că statul acţionează ineficient şi nociv.

Dintr-un alt raport bazat pe date norvegiene oficiale, de data aceasta din 2013, aflăm că numărul copiilor preluaţi de la părinţii naturali a crescut de la peste 7100 în 2008, la aproape 8300 în 2012. Aceştia au reprezentat între 0,64% şi 0,74% din populaţia de copii în vârstă de 0-17 ani.

Conform acestui raport, perioada medie în care copii au stat departe de părinţi este de 200 până la 453 de zile, iar numărul de noi copii preluaţi anual de la părinţii naturali a fost în creştere, de la 1471 în 2008, la 1678 în 2012. De asemenea, există o tendinţă de scădere a vârstei copiilor preluaţi şi de creştere a preluărilor de urgenţă.

Acest raport evidenţiază şi faptul că, procentual, în 2009 au fost preluaţi mai mulţi copii imigranţi decât copii norvegieni, dar şi că au fost preluaţi mai puţini copii născuţi din părinţi imigranţi decât copii norvegieni.

Mituri despre Barnevernet

Unele afirmaţii generale făcute în media româneşti despre Barnevernet sunt false. Protecţia copilului şi în general statul norvegian nu preia cu predilecţie copii de imigranţi, nu preia spre îngrijire 10.000 de copii pe an, nu preia 20% din populaţia de copii, nu răpeşte copii pentru a-i spre adopţie şi nu-i răpeşte pentru organe.

Bodnariu & Co.

Sper că am reuşit să schiţez motivele etice şi utilitariste pentru care statul ar trebui să dispară din viaţa familiilor. Sunt convins că dincolo de aceste argumente şi cifre seci, se află sute şi mii de drame personale necuantificabile, toate provocate sau alimentate de răutatea neeradicabilă a statului. Fără a avea mult discutatele fapte în cazul Bodnariu, intuiţia îmi spune că locul copiilor este alături de părinţii lor naturali. În presa norvegiană sunt vehiculate alte cazuri revoltătoare, precum cel al unei familii norvegiene cărora i s-a luat unul dintre cei doi gemeni, pe motiv că nu e capabilă să îi crească pe ambii copii. Criteriile sunt arbitrare şi judecătorii susţin ulterior decizia autorităţii. Tomáš Zdechovský, un politician ceh, a adunat pe site-ul său o altă colecţie de relatări a abuzurilor Barnevernet, printre care şi cazul copiilor Michalak, care au fost luaţi de acum 4 ani şi nu au fost returnaţi părinţilor, în ciuda eforturilor susţinute ale cehilor, pe canale private sau oficiale. Raportul juriştilor scandinavi amintit mai sus documentează cazuri evidente de corupţie, în care angajaţii agenţiilor de protecţie a copilului sunt implicaţi direct sau prin membri ai familiei în afacerile de plasare şi selectare a familiilor receptoare. În doar unul din cinci cazuri, familiile care contestă decizia de preluare primeşte copilul înapoi. Să sperăm că statul norvegian îşi va schimba radical politica în această privinţă.

© Institutul Ludwig von Mises – România