Ideea de a înfometa până la moarte o persoană vârstnică neajutorată obişnuia să fie considerată cea mai teribilă crimă. Un lucru detestabil. Acum, pentru unii, este doar o altă formă de ,,moarte cu demnitate”.

Organizaţia care susţine sinuciderea asistată Compasiune şi Alegeri – anterior numită mai onest Societatea Cucută – învaţă oamenii (concentrându-se în primul rând asupra celor vârstnici) cum să se înfometeze până la moarte, o formă de sinucidere pe care ei o numesc ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului”. Dar mulţi din domeniul bioeticii vor să ducă mai departe această cale de a muri, cerând azilelor să-i înfometeze până la moarte pe pacienţii cu demenţă dacă ei au cerut aceasta într-o directivă în avans.

Acum, deoarece se obişnuieşte a se face aceste lucruri, ideea a trecut din literatura ştiinţifică în presa populară. Periodicul USA Today a publicat un articol despre un bărbat care a încercat să-şi silească soţia să fie înfometată până la moarte deoarece ea are Alzheimer – chiar dacă ea mănâncă de bunăvoie gustări şi mesele regulate. Din articol:

,,În Statele Unite ale Americii, cei peste 5 milioane de oameni care trăiesc fiind bolnavi de demenţă sunt în general încurajaţi să-şi exprime dorinţele privind încheierea vieţii în scris de timpuriu şi să aleagă o persoană de încredere pentru a le duce la îndeplinire, a spus Beth Kallmyer, vice-preşedinte al serviciilor constitutive pentru Asociaţia Alzheimer.

Acest lucru nu reprezintă însă o garanţie că acele dorinţe pot – sau vor fi – respectate. În procesul Nora Harris, directiva ei în avans şi mărturia soţului ei, fiicei ei şi a doi prieteni apropiaţi indicau toate că ea nu ar fi vrut nimic pentru a-şi prelungi viaţa. ‘În esenţă, acea hotărâre a tribunalului a condamnat-o pe Nora la întreaga dimensiune a bolii Alzheimer’, a spus Bill Harris. ‘Ei nu i-au dat nici o ieşire din această situaţie’”.

‘Ieşirea’ înseamnă a refuza tratamentul medical, precum antibiotice sau un tub de hrănire când acesta devine necesar – care potrivit legii este socotit tratament medical. Dar hrănirea cu lingura şi a-i înmâna gustări, pe care le mănâncă de bunăvoie, nu înseamnă tratament medical. Este îngrijire umană, de felul celei datorate oricărei fiinţe omeneşti.

Directivele în avans guvernează tratamentele medicale dorite sau care trebuie refuzate când persoana semnatară devine incapabilă să ia singură decizii. Nu se cere ca îngrijitorii să încalce regulile fundamentale ale umanităţii.

Gândiţi-vă la aceasta în modul următor: dacă un pacient cu demenţă a cerut să fie lăsat în pat în faţa unei ferestre deschise fără nici o pătură în timpul unei nopţi de iarnă pentru a muri de hipotermie, ar trebui ca îngrijitorii de la azil să fie siliţi să facă aceasta ? Bineînţeles că nu ! Este de datoria lor ca pacientului să-i fie cald. La fel în cazul unui pacient care a cerut să nu fie întors [în pat] pentru a evita rănile provocate de statul prea mult în pat. Sau a spus ca cearşafurile să nu fie schimbate niciodată.

Acelaşi lucru trebuie să fie valabil în cazul hrănirii cu lingura şi asigurării lichidelor, sau noi nu mai suntem o ţară morală. Aceasta nu înseamnă hrănire cu forţa, şi dacă un pacient primeşte mâncare de bunăvoie, aceasta trebuie să prevaleze.

Articolul continuă descriind ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” şi spune că poate fi o moarte paşnică fără suferinţă. Nu [este adevărat], decât în cazul în care un medic participă la sinucidere cu intervenţii paliative puternice. Dar chiar şi atunci, cei care apelează la ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” pot întotdeauna să se răzgândească.

Acest lucru nu ar fi adevărat în cazul unui pacient dintr-un azil căruia i-au fost întrerupte mâncarea şi băutura.

Desigur că înţeleg că nimeni nu vrea să treacă prin Alzheimer. Desigur că înţeleg mâhnirea pe care o simt membrii familiei şi multele nopţi nedormite fiindcă ai o persoană iubită atinsă de această nenorocire groaznică. Dar viaţa este aşa cum este. Noi ar trebui să alinăm suferinţa pe cât de mult putem, dar există anumite hotare care nu trebuie depăşite, atât pentru că alţii ar putea fi victimizaţi – aţi auzit vreodată de abuzarea bătrânilor ? –, cât şi pentru că unele acte şi omisiuni sunt în mod inerent greşite.

La un nivel mai practic: Câte aziluri şi-ar închide porţile dacă administratorii – dintre care mulţi sunt religioşi – ar şti că vor fi siliţi să înfometeze pe unii din pacienţii lor până la moarte ? Cât de mulţi oameni iubitori şi miloşi ar alege mai degrabă să nu-şi dedice viaţa oamenilor care trăiesc şi sunt îngrijiţi în astfel de aziluri decât să rişte [să ajungă] să-şi ucidă pacienţii printr-un procedeu care ar fi clasat astăzi ca neglijenţă criminală, în cel mai bun caz ?

Şi gata cu oamenii care spun că eu nu ştiu cum este să ai persoane iubite care suferă. Mama mea a murit de Alzheimer în casa mea anul trecut. Unchiul meu a murit de aceeaşi boală în urmă cu câţiva ani. Credeţi-mă, ştiu cum este Alzheimer, îndeaproape şi personal !

Sursa: Catacombele Ortodoxiei