O suferinţă gravă a oamenilor contemporani, chiar şi a credincioşilor, este lipsa dispoziţiei de a ridica şi de a-şi duce propria cruce, şi de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.

Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem Raiul, îi cinstim pe sfinţi şi pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul şi strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările şi bolile, nu suferim plecarea din viaţa aceasta a celor dragi nouă, nu suportăm nedreptăţile şi izgonirile. Confortul şi consumismul influenţează cadrul vieţii noastre duhovniceşti.

Însă, precum scrie Sfântul Isaac Sirul, „Nimeni nu a urcat la Ceruri cu răsfăţul”. Şi înţeleptul Sirah susţine: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită.”

Ne găsim des în faţa realităţii triste în care, atunci când Dumnezeu permite vreo boală gravă sau vreo altă greutate într-o familie creştină, spre înţelepţire şi întărire duhovnicească, părinţii nu întârzie să fugă în durerea şi disperarea lor la vrăjitori şi magi, la bioterapeuţi, la iluminaţi şi bio-energeticieni, şi predau sufletele lor şi ale copiilor lor satanei, în loc să arate o mai adâncă căinţă şi supunere sub voia lui Dumnezeu şi să se sfinţească în mijlocul încercărilor primite. Este mai bine, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, să moară copilul şi să meargă în Rai, decât să-l legăm în plasele satanei şi să ajungem în iad. Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte greutăţi, cum sunt de exemplu dobândirea copiilor şi tulburările vieţii conjugale.

De asemenea, cu totul rătăcită şi neortodoxă este părerea celor mai mulţi creştini de a-şi dori o viaţă cât mai uşoară, „fericită”, şi de a cere de la Dumnezeu – pentru că țin unele dintre poruncile Sale: merg la slujbe, ţin post, se împărtăşesc ş.a. – să le dea succes şi reuşită în toate problemele lumeşti.

Din Pateric aflăm că vechii asceţi, când pentru o perioadă nu aveau nici o greutate sau nici o ispită, ziceau, cu nelinişte, că „i-a uitat Dumnezeu” şi se simţeau în siguranţă numai atunci când dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări. Recapitulăm: este o rătăcire să căutăm o viaţă comodă, fără întristări, care nu duce niciodată la Ceruri..(…)

Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este loc de vindecare sufletească şi centru de dezintoxicare de sub influenţa diavolilor, de vreme ce, după Sfântul loan Teologul, Dumnezeu-omul Iisus a venit pe pământ „ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8).

Principalul rost al Bisericii nu este lucrarea de asistenţă socială – care nu este totuşi lăsată deoparte -, ci mântuirea credincioşilor, „pentru care a murit Hristos” (Romani 14, 15), prin participarea lor la Sfintele Taine. În diferite religii există teorii şi practici de îmbunare şi îmblânzire a divinităţii. Ontologic însă, numai Hristos dăruieşte iertarea păcatelor şi îndumnezeirea firii omeneşti.

Arhimandrit Atanasie Anastasiou