Se cuvine ca creştinii să străbată cu luare aminte şi cu grijă drumul (din) stadionul acestei lumi, ca să obţină de la Dumnezeu şi de la îngeri laude cereşti.

1. Cei ce vor să ducă viaţă creştină, după toată rînduiala sînt datori să se îngrijească, înainte de toate, de facultatea judecăţii şi discernămîntului, care se află în suflet. Pentru că ajungînd să discernem cu exactitate între bine şi rău, şi să deosebim totdeauna pe cele care împotriva firii, pătrund în firea noastră cea curată, vieţuim drept şi fără prihană. Folosindu-ne de puterea judecăţii,
întocmai ca de ochi, să nu ne lăsăm amăgiţi de insinuările celui rău. Atunci vom fi socotiţi demni să primim harul divin şi să ne facem vrednici de Domnul. Să luăm un exemplu din lumea văzută,
pentru că este asemănare între trup şi suflet, între lucrurile trupului şi cele ale sufletului, între cele văzute şi cele nevăzute.

2. Trupul are povăţuitor ochiul şi dacă acesta vede (bine) îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate nişte locuri stufoase şi năpădite de spini şi mlaştini. Printre ele se înalţă limbi de foc, săbii înfipte (cu limba în sus), se deschid prăpăstii şi se află multă apă. Cel care este sprinten şi atent, şi are ochiul povăţuitor, trece cu multă prudenţă, prin acele locuri rele, ferindu-şi din toate părţile haina, cu mîinile şi cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe şi de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Acelaşi ochi — care este lumina trupului — îl păzeşte pe acesta ca să nu se prăbuşească în prăpăstii, să nu fie înghiţit de ape, sau să fie de vreun
rău vătămat. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri, repede şi cu prudenţă, ţinîn-du-şi strîns veşmîntul, fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzeşte pe sine nevătămat şi-şi păstrează haina fără a fi ruptă şi nearsă. Iar dacă prin aceleaşi locuri trece un alt om, neatent, (cu pas) molatec şi leneş, fluturîndu-şi haina încoace şi încolo, fie că o sfîşie pe aceasta prin tufe şi prin mărăcini, fie că o arde — pentru că n-o ţine strîns lîngă el — fie că o taie în săbiile care ii sînt înfipte în preajmă, fie că o murdăreşte în noroi, într-un cuvînt, îşi strică numaidecit haina cea nouă
şi frumoasă, din cauza neatenţiei, a moliciunii şi a lenei sale. Iar dacă, în continuare nu este atent (şi nu dă ascultare) ochiului, el însuşi cade în prăpastie, sau în ape şi se îneacă.

3. În acelaşi chip (trebuie) să se poarte şi sufletul, care poartă învelişul trupului, întocmai ca pe o haină frumoasă. Folosindu-se de puterea judecăţii, care conduce atît sufletul, cît şi trupul, să
treacă printre tufele şi spinii acestei vieţi, prin noroi, prin foc şi peste prăpăstii, adică prin poftele, dezmierdările şi necuviinţele acestui veac. Este dator ca, de pretutindeni, cu bărbăţie, sîrguinţa şi
luare aminte să se păzească şi să se protejeze pe sine însuşi şi haina trupului, ca nu cumva să se sfîşie de tufele şi mărăcinii lumii acesteia, — adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile
pămînteşti — şi de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, fereşte limba ca să nu grăiască cele deşarte,
opreşte mîinile şi picioarele de la săvîrşirea faptelor rele. El dispune de voinţa pentru a întoarce şi a împiedica mădularele trupului de priveliştele cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase şi de la îndeletnicirile lumeşti şi viclene.

4. (În acelaşi timp) sufletul se fereşte pe sine de visările cele rele, îşi păzeşte inima şi împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se şi sîrguindu-se, şi oprind din toate părţile şi cu luare aminte mădularele trupului de la răutăţi, sufletul păzeşte nespintecată, nearsă, neîntinată şi bună haina trupului şi se păzeşte şi pe sine prin puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi de a discerne, şi mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtîndu-se pe cît poate de orice poftă lumească şi ajutat fiind şi de Domnul, este păzit cu adevărat de relele pe care le-am pomenit. Pentru că, atunci cînd Domnul vede pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieţii, de grijile materiale, de legăturile pămînteşti şi de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzeşte nevătămat acest suflet încît el parcurge bine acest veac al răutăţii. Şi astfel (acest suflet) dobîndeşte laudele lui
Dumnezeu şi ale îngerilor, pentru că a păstrat bine haina sufletului şi pe sine însuşi, respingînd, pe cît i-a fost cu putinţă orice poftă a acestei lumi, că ajutat fiind de Dumnezeu, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.

5. Iar dacă cineva se complace în viaţa aceasta în trîndăvie şi în nepăsare, şi în chip voit nu se fereşte de orice poftă lumească şi nu caută cu tot sufletul numai pe Domnul, unul ca acesta se
încurcă în spinii şi în tufele lumii acesteia, iar haina cea trupească o arde cu focul poftelor şi o întinează cu noroiul dezmierdărilor. Un astfel de suflet va fi fără îndrăzneală în ziua judecăţii,
pentru că n-a putut să-şi păstreze neîntinată haina sa, ci a stricat-o cu amăgirile veacului acestuia. Din această pricină va fi îndepărtat dintre (fiii) împărăţiei. Pentru că, ce (altceva) va face
Dumnezeu celui care, în chip volt, se dedă lumii, se lasă înşelat de dezmierdările ei şi rătăceşte în visări materialiceşti ? (Numai) pe acela îl va ajuta Domnul, care evită poftele trupeşti şi obiceiurile de mai înainte, care tinde totdeauna către Domnul, care se leapădă de sine şi numai pe Domnul îl caută. (Numai) pe acela îl ţine, care se păzeşte pretutindeni de cursele şi lanţurile lumii materiale, care «cu frică şi cu cutremur îşi lucrează mîntuirea» (Filip. 1, 12), care trece cu toată luarea aminte printre cursele, laţurile şi poftele acestui veac, care caută ajutorul Domnului şi speră să fie mîntuit prin mila şi harul Său.

6. Se spune că cele cinci fecioare înţelepte, rămînînd treze şi stăruind în lucrul cel străin de firea lor (cea omenească), luînd untdelemn în candelele inimilor lor, adică harul cel de sus al Duhului, au putut veni întru întîmpinarea Mirelui în cămara cea cerească. Celelalte, însă, fără de minte fiind şi rămînînd la firea lor, n-au privegheat şi nu s-au sîrguit să primească untdelemnul bucuriei în candelele lor, pentru că erau încă în trup, şi oarecum au adormit din neglijenţă, din moleşeală, din trîndăvie, din neştiinţă, sau pentru că au socotit că aşa este drept (să facă). De aceea au si fost excluse de la cămara împărăţiei, ca unele care n-au putut să placă Mirelui ceresc. Că înlănţuite fiind de lume şi de iubirea faţă de cele pămînteşti, n-au arătat toată dragostea şi afecţiunea lor faţă de Mirele ceresc, nici n-au adus cu ele untdelemn. Pentru că sufletele care caută sfinţenia Duhului — acel lucru străin de firea (lor) — se leagă cu toată dragostea lor de Domnul; întru El umblă, Lui I se roagă, la El se gîndesc, pe toate celelalte trecîndu-le cu vederea. De aceea, (unele ca acestea) se învrednicesc a primi untdelemnul harului ceresc şi pot vieţui fără prihană şi să placă, în chip desăvîrşit, Mirelui ceresc. Iar sufletele care rămîn la firea lor, se tîrăsc cu cugetul pe pămînt, şi pe pâmînt le petrece mintea. Acestea au iluzia că aparţin Mirelui şi că se (pot) împodobi cu faptele trupului. (Unele ca acestea), însă nu s-au născut de la Duhul şi n-au primit untdelemnul bucuriei.

7. Dacă cele cinci simţuri ale sufletului primesc darul cel de sus şi sfinţenia Duhului, sînt cu adevărat fecioare înţelepte, pentru că au primit înţelepciunea cea de sus, care vine de la har. Iar dacă rămîn la f irea lor, se arată nesăbuite şi fiice ale lumii acesteia pentru că nu s-au dezbrăcat de duhul lumii, chiar dacă vor să pară prin vorbe şi prin înfăţişare că sînt miresele Mirelui. Că după cum sufletele care sînt cu totul ataşate Domnului, către El le este cugetul, Lui I se roagă, întru poruncile Lui umblă şi numai pe Domnul îl iubesc ; tot aşa se întîmplă şi cu sufletele, care iubesc lumea şi vor să trăiască din plin viaţa pe pămînt : la aceasta le este mintea şi după legile ei se poartă, ele nici nu pot fi întoarse, de Duhul către gîndul cel bun. De aceea, trebuie ca acel lucru străin de firea noastră — mă refer la harul cel ceresc — să se unească şi să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească şi să dobândim
mîntuirea veşnică.

8. În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor, care prin mult exerciţiu şi obişnuinţă ne-a devenit a doua fire. Se cuvine, deci ca iarăşi s-o îndepărtăm, cu ajutorul darului Duhului, al acelui element străin de firea noastră — şi să fim readuşi la curăţia cea dintîi. Dar dacă nu ne vom împărtăşi de iubirea Duhului din cer (stăruind) în multă rugăciune, în cerere, în credinţă şi în dispreţul lumii acesteia — dacă nu ne vom alipi de iubire, care este Domnul, şi nu se va sfinţi de Duhul iubirii, dacă nu vom stărui pînă la sfîrşit întru toate poruncile Lui, nu vom putea dobîndi împărăţia cea cerească.

9. Un cuvînt subtil şi adînc vreau să vă spun — după puterea care mi s-a dat — de aceea vă rog să fiţi cu luare aminte. Dumnezeu cel nemărginit, nepătruns cu mintea şi necreat, pentru bunătatea Sa cea nemărginită şi mai presus de cuvînt, S-a făcut trup, S-a micşorat, — să zic aşa — din slava Lui cea nepătrunsă, pentru ca să se poată uni cu creaturile Sale cele văzute, adică cu sufletele sfinţilor şi ale îngerilor, ca acestea să se poată împărtăşi de viaţa dumnezeirii. Pentru că fiecare, după firea sa, este trup : îngerul, sufletul şi demonul. Acestea, deşi fine prin firea şi alcătuirea lor, sînt, totuşi, trupuri, (trupuri) fine, după cum trupul (nostru cel văzut) este dens. Aşa se face că sufletul, fin fiind, străbate ochiul cu care vede, urechea cu care aude, limba cu
care vorbeşte, mîna şi, într-un cuvînt, tot trupul. Şi cuprinzînd sufletul toate mădularele trupului, se amestecă cu ele şi săvîrşeşte prin ele toate faptele vieţii.

10. În acelaşi timp şi Dumnezeu, Cel nemărginit şi necuprins, arătînd iubire

(faţă de oameni), S-a micşorat pe Sine şi coborîndu-Se din slava Sa cea de negrăit, a îmbrăcat mădularele trupului acestuia. Deci, arătînd blîndeţe şi iubire faţă de oameni, Se întrupează, Se amestecă şi
cuprinde sufletele cele bineplăcute, sfinte şi credincioase, cu care devine «un Duh», aşa cum spune (Apostolul) Pavel (I Cor. 6, 17). Sufletul (se amestecă) să zic aşa, cu sufletul, ipostasul cu ipostasul, pentru ca sufletul să poată fi mereu tînăr, să trăiască viaţa cea nemuritoare şi să se facă părtaş de slava cea veşnică, cea vrednică de El şi bine-plăcută Lui. Pentru că dacă El a adus la existenţă din nefiinţă această lume văzută, atît de diferită şi de variată — care mai înainte nu era —numai voind, a făcut numaidecît, dintru nefiinţă lucruri dense şi tari — mă refer la munţi, copaci; vezi, doar, care este alcătuirea firii, iar la mijloc (a pus) apele, din care a poruncit să se nască (peşti
şi) păsări ! (El a creat, de-asemeni) şi elemente mai fine ca : focul şi vînturile, (şi altele) care nu pot fi văzute din cauza fineţei lor.

11. O, cît de nemărginită şi de negrăit este înţelepciunea lui Dumnezeu, Care a creat din nimic atît elementele cele dense, cît şi pe cele fine şi le-a făcut să existe prin voia Sa ! ; cu cît mai mult El însuşi — Care este precum vrea şi ceea ce vrea — se schimbă şi micşorează arătînd milă şi
bunătate, mai presus de orice cuvînt. Prin urmare, întru-pîndu-Se, Se aseamănă sufletelor celor sfinte, vrednice şi credincioase, pentru ca să fie văzut de ele, El, Cel nevăzut, să Ii simtă dulceaţa, iar sufletul să se desfăteze direct de bunătatea şi de Lumina cea negrăită. Cînd voieşte, devine foc, care msituie toată patima cea rea, care s-a strecurat în suflet; pentru că s-a zis : «Dumnezeul nostru este foc mistuitor» (Deut. 4, 24 ; Evr. 12, 29). Cînd voieşte, devine odihnă adîncă şi de negrăit, pentru ca sufletul să se odihnească în odihna divină, iar cînd voieşte, devine bucurie şi pace, care încălzeşte şi ocroteşte sufletele.

12. Iar dacă voieşte să se asemene uneia dintre creaturi — pentru bucuria şi desfătarea creaturilor raţionale — (adică) să devină cetatea luminii, Ierusalimul, sau muntele ceresc, El poate tot ceea ce voieşte, după cum s-a spus : «V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea lui
Dumnezeu celui viu, de Ierusalimul cel ceresc» (Evr. 12, 22). Este uşor pentru El să ia toate formele pe care le voieşte, de dragul sufletelor vrednice şi credincioase Lui. Este nevoie doar să se nevoiască cineva să fie iubit şi să-I placă Lui, ca să cunoască direct bunurile cele cereşti, să se desfăteze cu o desfătare de negrăit, (să obţină) bogăţia cea nemărginită a dumnezeirii, acele bunuri «pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit» (II Cor. 2, 9),
adică pe Duhul Sfînt, Care este odihnă, veselie, desfătare şi viaţă veşnică pentru sufletele vrednice. Domnul Se întrupează, de-asemeni, în mâncare şi în băutură, aşa cum s-a scris în Evanghelie : «Cel ce mănîncă pîinea aceasta, va trăi în veac» (Ioan 6, 51) — ca să sature şi să umple sufletul de bucuria cea duhovnicească şi de negrăit. Pentru că zice : «Eu sînt pîinea vieţii» (Ioan 6, 35). De asemeni, El (Se transformă) şi în unda băuturii celei cereşti, aşa cum a zis : «Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu (nu va mai înseta în veac pentru că apa pe care i-o voi da Eu) se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică» (Ioan 4, 14). Sau după cum zice (Apostolul) : «Şi toţi din aceeaşi băutură ne-am adăpat» (I Cor. 10, 4).

13. Fiecăruia dintre Părinţii Sfinţi S-a arătat după cum a voit şi după cum le era de folos : altfel S-a arătat lui Avraam, altfel lui Isaac, altfel lui Iacob, altfel lui Noe, altfel lui Daniil, altfel lui David, altfel lui Solomon, altfel lui Isaia, altfel fiecăruia dintre Sfinţii Profeţi, altfel lui Ilie şi altfel lui Moise. (Mai mult decît atît), eu socotesc că Moise, pe cînd se afla în munte, în vremea postului celor 40 de zile, a mers tot timpul de s-a desfătat din masa cea duhovnicească. Fiecăruia dintre sfinţi s-a arătat după cum a voit, pentru a le da odihnă, a-i mîntui şi a-i aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru că toate cîte voieşte poate să le facă şi — după cum vrea — Se micşorează, Se întrupează, Se transformă, este văzut întru slava Sa cea neapropiată de cei care-L iubesc, Se arată— din multa şi negrăita Lui iubire — celor vrednici, după a Lui putere. Pentru că sufletul, care s-a învrednicit prin multă dorire, prin credinţă, nădejde şi iubire să primească acea putere de sus, (adică) iubirea cea cerească a Duhului şi focul cel ceresc al vieţii celei nemuritoare, este cu adevărat dezlegat de dragostea cea lumească şi se eliberează de orice legătură a răutăţii.

14. După cum fierul sau plumbul, aurul sau argintul, atunci cînd este pus în foc se topeşte şi din tare devine moale, iar dacă stă mai mult timp în foc se topeşte şi-şi pierde duritatea sa naturală, din cauza acţiunii căldurii focului, tot aşa (se întîmplă) şi cu sufletul, care se leapădă de lume şi doreşte numai pe Domnul, care-L caută cu multă rîvnă, osteneală şi luptă, şi arată în El credinţă şi nădejde neclintită, care primeşte acel foc ceresc al dumnezeirii şi al dragostei Duhului : (un astfel de suflet) se descătuşează cu adevărat de iubirea lumii, se eliberează de răutatea patimilor, se leapădă de toate, îşi schimbă firea cea învîrtoşată de păcat, pe toate le socoteşte de prisos şi numai către Mirele cel ceresc, pe care L-a primit (priveşte), odihnindu-se în iubirea Lui cea fierbinte şi de negrăit.

15. Îți spun, însă, ţie că (un astfel de suflet) chiar şi pe fraţii cei prea iubiţi (de el), pe care-i are înaintea ochilor, dacă-l împiedică de la acea dragoste, îi îndepărtează, să zic aşa — de la sine. Că întru aceasta constă viaţa şi odihna Lui, în comuniunea tainică şi de negrăit cu «împăratul ceresc» (Matei 19, 5 ; Efes. 5, 31). (într-adevăr), dragostea (izvorîtă din) comuniunea trupească desparte (pe om) de tată, de mamă şi de fraţi, toţi aceştia se fac, ca şi străini pentru cugetul lui, iar
dacă îi iubeşte, ca pe nişte străini îi iubeşte. Toată dragostea lui către soţia lui se îndreaptă, după cum zice (Apostolul) : «De aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa şi
vor fi amîndoi un singur trup» (Efes. 5, 31). Or, dacă dragostea cea trupească dezleagă pe oricare altă dragoste, cu atît mai mult aceia care s-au învrednicit să se împărtăşească, cu adevărat, de Duhul cel Sfînt, ceresc şi iubit se vor dezlega de orice dragoste lumească. Copleşiţi de dorinţa cerească de a se uni cu El, toate celelalte li se vor părea de prisos. De aceea, pe El îl doresc, la El se gîndesc, după poruncile Lui trăiesc, cu El se întreţin mereu cugetele lor, stăpîniţi de o dragoste divină şi cerească şi de un dor duhovnicesc.

16. Drept aceea, iubiţi fraţi, pentru că astfel de bunuri ne stau înainte şi pentru că astfel de făgăduinţe ne-au fost făcute de către Domnul, să îndepărtăm de la noi toate piedicile şi să renunţăm la toată dragostea cea lumească şi numai către acel bun să îndreptăm căutarea şi dorinţa noastră, ca să putem dobîndi acea negrăită iubire a Duhului, spre care, fericitul Pavel ne-a îndemnat a ne
osîrdui, zicînd : «Căutaţi dragostea» (I Cor. 1, 41). În felul acesta vom putea schimba învîrtoşarea (inimii) noastre şi ne vom învrednici să stăm de-a dreapta Celui Prea-înalt, să ne apropiem de
liniştea şi odihna cea spirituală, copleşiţi de dragostea Duhului celui divin. Pentru că Domnul, iubind mult pe oameni, Se milostiveşte, atunci cînd ne întoarcem cu totul la El şi ne eliberăm de toate (puterile) cele potrivnice. Că deşi noi — din pricina multei noastre neştiinţe, a lipsei de maturitate şi a deprinderii cu răutatea — ne îndepărtăm de viaţă, ne punem multe piedici şi nu vrem să ne pocăim cu adevărat, El se milostiveşte de noi, fiind îndelung-Răbdător, atunci cînd ne întoarcem şi, venind El, şi omul nostru cel lăuntric îl luminăm, pentru ca să nu se ruşineze feţele noastre în ziua judecăţii.

17. Iar dacă acest lucru ni se pare greu (de împlinit) — din pricina exerciţiului aspru al virtuţii, sau mai degrabă din pricina sugestiei, ori a sfatului celui potrivnic — iată El Se îndură şi aşteaptă îndelung întoarcerea noastră ; păcătuind, El ne suferă şi aşteaptă să ne pocăim ;
căzînd iarăşi, nu se ruşinează ca iarăşi să ne primească, după cum a spus Profetul : «Oare acela care cade nu se mai scoală, iar cel ce se abate nu se mai întoarce ?» (Ier. 8, 4). Se cuvine, doar, ca noi să
avem cuget curat şi să ne întoarcem — îndată şi definitiv — şi să cerem ajutorul Lui ; pentru că El este gata să ne mîntuiască. El aşteaptă a vîntul arzător al voinţei noastre îndreptată către El —atît cît ne este cu putinţă — buna credinţă şi osîrdia (ce depinde de) voinţa noastră,
îndreptarea, însă, toată, El o săvîrşeşte întru noi. Să ne sîrguim, deci, fraţilor, ca (unii ce sîntem) fii ai lui Dumnezeu, să ne dezbrăcăm de toată deprinderea cea rea, de nepăsare şi trîndăvie şi să fim gata şi demni a-L urma ; să nu âmînăm (acest
lucru) de la o zi la alta, furaţi de răutate. Că nu ştim cînd va avea loc ieşirea noastră din trup.

Mari şi nespuse sînt făgăduinţele creştinilor pentru că slava şi frumuseţea şi plăcerea celor văzute nu echivalează credinţa şi valoarea unui suflet.

18. Cum, deci, să nu dăm ascultare întru totul acestor îndemnuri şi promisiuni ale Domnului şi să nu venim la El, să nu renunţăm, aşa cum ni se spune în Evanghelie, la toate, şi chiar la viaţa noastră şi numai pe El să-L iubim, şi pe nimeni altul în afară de El? ;Să luăm aminte, apoi, la toate (cîte a făcut pentru noi) şi cîtă cinste ni s-a dat! Cîte orînduieli ale Domnului au avut loc încă de pe vremea Părinţilor şi a Profeţilor! Cîte făgăduinţe nu s-au făcut ! Cîte îndemnuri ! Cîtă milă a arătat Domnul faţă de noi de la început! în cele din urmă şi-a manifestat nespusa Sa milostivire faţă de noi, prin venirea şi prin răstignirea Sa, prin care ne-a mutat, pe noi cei care ne-am întors (de la purtarea cea păcătoasă), la viaţă. Dar noi nu ne depărtăm de (sfatul) voii noastre, de iubirea lumii, de deprinderile şi de
obiceiurile cele rele şi ne arătăm puţin credincioşi sau mai degrabă necredincioşi. Cu toate acestea, iată că El Se milostiveşte faţă de noi, ne păzeşte, ne ocroteşte în chip nevăzut, şi nu ne lasă, pînă la sfîrşit, după păcatele noastre, pradă răutăţii, nici să ne pierdem în
amăgirile lumii, ci arată îndelungă răbdare şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El.

19. Dar mă tem ca nu cumva să se împlinească cu noi, cei care avem cuget defăimător şi umblăm în deprinderi rele, cuvîntul Apostolului, care zice : «Oare dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii lui răbdări neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă ?» (Rom. 2, 4). Pentru că, dacă noi, (profitînd) de indurarea, bunătatea şi răbdarea Lui, adăugăm şi mai multe păcate, ne vom agonisi osîndă şi mai mare — din cauza neglijenţei şi a dispreţului nostru — şi se va împlini între noi cuvîntul : «Dar după învîrtoşarea ta şi după inima ta cea nepocăită îţi aduni mînie pentru ziua mîniei şi a arătării dreptei judecăţi a
lui Dumnezeu» (Rom. 2, 5). Multă bunătate şi o îndurare de nespus arată Dumnezeu faţă de neamul omenesc! Este, însă, necesar, pentru a putea dobîndi mîntuirea, să vrem să ne pocăim şi să
ne sîrguim a ne întoarce la El.

20. Iar, dacă vrei să cunoşti îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi bunătatea Lui cea multă, să aflăm (acest lucru) din (Sfintele) Scripturi, de Dumnezeu inspirate. Priveşte la (poporul) Israel,
din care (se trag) Părinţii, cărora li s-au făcut făgăduinţele, din care (se trage) Hristos, după trup, cărora (li s-a încredinţat) cultul şi Testamentul : cîte păcate n-au săvîrşit! De cîte ori nu s-au abătut! El, însă, nu i-a părăsit pentru totdeauna, ci le-a trimis, spre folosul lor, la vremea cuvenită, pedepse — vrînd să înmoaie învîrtoşarea inimii lor, prin necazuri — (iar cînd ei) s-au întors, i-a mîngîiat şi le-a trimis profeţi. De cîte ori n-au păcătuit şi nu s-au poticnit, iar El i-a răbdat, şi cînd s-au întors, i-a primit cu bucurie ! Şi iarăşi abătîndu-se ei, nu i-a lăsat, ci i-a chemat la pocăinţă prin profeţi. (Deci), de multe ori abătîndu-se, (apoi) întorcîndu-se, (de multe ori) i-a răbdat cu bunăvoinţă şi i-a primit cu iubire, pînă cînd în cele din urmă, în mare greşeală au căzut, punîndu-şi mîinile pe însuşi Stăpînul, pe Care ÎI aşteptau, aşa cum se spusese de Părinţi şi Profeţi, ca izbăvitor, mîntuitor, împărat şi profet. Că venind, ei nu L-au primit, ci din contră, I-au făcut multe lucruri necinstitoare iar în cele din urmă L-au pedepsit cu moarte pe cruce. Dar săvîrşind ei o greşeală atît de mare şi
decăzînd atît de mult, au pus vîrf păcatelor lor. De aceea, au fost părăsiţi de Duhul Sfînt, atunci cînd catapeteasma templului s-a rupt (cf. Matei 27, 51). Apoi, templul lor s-a năruit, a fost dat neamurilor şi pustiit, după cum Domnul spusese : «Nu va rămîne piatră pe piatră, care să nu se risipească» (Matei 24, 2). în cele din urmă, ei au fost daţi pe mâna neamurilor, au fost risipiţi pe tot pămîntul, de către cei ce i-au robit şi li s-a interzis să se mai întoarcă la locurile lor.

21. Tot aşa şi acum, (la fel se comportă Dumnezeu) cu fiecare dintre noi : deşi vede cît greşeşte fiecare, fiind bun şi milostiv, rabdă îndelung şi aşteaptă în linişte (să ne pocăim). Iar cînd cineva se pocăieşte şi se hotărăşte să nu mai greşască, îl primeşte (pe acesta) cu multă dragoste şi bucurie. Pentru că se spune : «Bucurie se face (în cer) pentru un păcătos care se pocăieşte». (Luca 15, 10). Şi iarăşi : «Nu este voia Tatălui Meu, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici»(Matei 18, 14). Iar dacă cineva — deşi Dumnezeu îi arată atîta bunătate şi îndelungă-răbdare — nu porneşte la îndepărtarea treptată a păcatelor, a celor ascunse şi a celor văzute, ci priveşte şi stă liniştit, ca şi cînd Dumnezeu ar trebui să se pocăiască ; — şi arătînd mult dispreţ (faţă de bunătatea divină) — adaugă păcate peste păcate, nepăsare peste nepăsare, greşeli peste greşeli, umple măsura păcatelor —, în cele din urmă va ajunge într-o stare de nelegiuire atît de mare, încît nu se va mai
putea ridica şi fiind dat pe mîna celui rău, se va pierde.

22. Aşa s-a întîmplat cu (locuitorii) Sodomei. Aceştia au săvîrşit multe păcate şi nu s-au întors (de la calea lor). în cele din urmă au purtat gînd rău îngerilor, vrînd să săvîrşească cu ei fapte nefireşti. Intrucît nu s-au pocăit, au fost pierduţi; umplînd şi întrecînd măsura păcatelor, judecata divină i-a dat pradă focului. Aşa s-a întîmplat şi pe vremea lui Noe : multe rele săvîrşind (contemporanii acestuia) şi (ne)pocăindu-se, în cele din urmă, la atît de mari păcate au ajuns că tot pămîntul a fost nimicit (din cauza lor). La fel s-a întîmplat şi cu egiptenii. Aceştia au păcătuit şi multe nelegiuiri au săvîrşit împotriva poporului lui Dumnezeu, însă Dumnezeu S-a milostivit şi n-a trimis peste ei pedepse atît de mari, care să-i nimicească. Pentru întoarcerea, cuminţirea şi pocăinţa lor, i-a biciuit cu acele plăgi mici, dar a îndurat îndelung şi a aşteptat să se pocăiască. (întîi), după
ce au săvîrşit multe nelegiuiri împotriva poporului lui Dumnezeu s-au pocăit, dar după aceea, iarăşi au căzut în vechea necredinţă şi au chinuit amarnic pe poporul lui Dumnezeu. Mai tîrziu, cînd
Dumnezeu, săvîrşind multe minuni, a scos pe poporul Său din Egipt prin Moise, ei au săvîrşit o mare greşeală că au urmărit pe acest popor. De aceea, în cele din urmă, judecata divină i-a
condamnat şi i-a pierdut, înecîndu-i în ape, pentru că nu i-a mai socotit vrednici să o trăiască.

23. La fel (s-a întîmplat), precum s-a zis mai înainte, şi cu (poporul) Israel. Acesta a săvîrşit multe păcate şi greşeli : pe profeţii lui Dumnezeu i-a ucis şi multe alte rele au făcut, însă Dumnezeu a răbdat (de fiecare dată). şi a aşteptat să se pocăiască. Dar în cele din urmă au căzut
sub un păcat atît de mare, că zdrobindu-se nu s-au mai ridicat. Au (îndrăznit să-şi) ridice mîinile împotriva Stăpînului, De aceea, în cele din urmă au fost părăsiţi şi lepădaţi (de la faţa lui Dumnezeu) şi ş-a luat de la ei profeţia, preoţia şi cultul şi s-au dat neamurilor celor ce au crezut,
precum a zis Domnul : «Se va lua de la voi împărăţia şi se va da poporului, oare face roadele ei» (Matei 21, 43). Dacă pînă atunci Dumnezeu i-a suferit şi milostivindu-Se de ei, nu i-a părăsit, cînd
au împlinit măsura păcatelor şi le-au pus vîrf, ridicîndu-şi mîinile împotriva Stăpînului, atunci, în sfîrşit, au fost părăsiţi de Dumnezeu.

24. Iubiţilor, am expus (toate) acestea pe larg, pentru a învăţa din paginile Scripturii că trebuie să ne întoarcem cît mai degrabă de la deprinderile cele rele şi să ne sîrguim (a urma) pe
Domnul. El este bun aşteaptă întoarcerea noastră şi pocăindu-ne ne primeşte cu multă bucurie. (Am spus toate acestea), ca nu cumva să crească zi de zi răutatea noastră şi greşelile noastre să se înmulţească (iar în cele din urmă) să vină asupra noastră mînia lui Dumnezeu. Să ne sîrguim, deci, să venim la El cu inima deschisă, fără a ne pierde nădejdea în mîntuire. Pentru că şi aceasta este (o iscodire) a celui viclean şi rău : acesta aminteşte de păcatele de mai înainte, pentru a duce pe om la deznădejde, lîncezeală şi nepăsare, ca nu cumva acesta întorcîndu se şi venind la Domnul, să dobîndească mîntuirea — dat fiind că Domnul arată atîta bunătate
neamului omenesc.

25. Iar dacă ni se pare lucru greu, (ba poate) chiar imposibil a ne îndepărta de la multele noastre păcate, de care am fost cuprinşi — fapt care, precum am zis, este o iscodire a celui rău şi o piedică (în calea) mîntuirii noastre — să ne aducem aminte că Domnul, venind (în lume), a făcut, întru bunătatea Sa, pe cei orbi să vadă, a vindecat pe cei slăbănogi, a tămăduit toată boala (din popor), a înviat pe cei morţi care deja intraseră în putreziciune şi descompunere, a făcut pe surzi, să audă, a scos o legiune de demoni dintr-un om şi l-a făcut bine pe acesta, pe care îl cuprinsese o atît de mare nebunie. Deci, cu cît mai vîrtos Domnul se va apleca către sufletul care se întoarce spre El şi-I cere mila şi ajutorul Său, îl va aduce la bucuria nepătimirii, la starea (de-a împlini) toată virtutea şi la înnoirea minţii ; îl va aduce de la orbirea şi surzenia necredinţei, a neştiinţei şi a netemerii (de Dumnezeu) la cuminţenia vrituţii şi la curăţia inimii. Că El a făcut şi trupul şi sufletul. Şi după cum, venind pe pămînt, a dat cu belşug şi bunătate, vindecare şi ajutor — ca un bun şi singur doctor — celor ce se apropiau de El şi-I cereau (aceasta), la fel (va face şi cu bunurile) cele duhovniceşti.

26. Că dacă de trupurile, care mor şi se risipesc, atît de mult S-a milostivit, şi fiecăruia i-a împlinit cererea, prompt şi cu bunătate, cu cît mai vîrtos. Se va milostivi şi va vindeca numaidecît sufletul cel nemuritor, care nu se strică, nici nu se descompune, dar care este cuprins de boala necunoştinţei, a răutăţii, a necredinţei, a netemerii (de Dumnezeu) şi de celelalte feţe ale păcatului ; care se apropie de El, îi cere ajutorul, priveşte spre îndurarea Lui, dorind să primească de la El harul Duhului, pentru a se răscumpăra şi mîntui şi pentru a scăpa de toată răutatea şi de toată patima, precum El însuşi a spus : «Cu cît mai mult, Tatăl cel ceresc va face dreptate celor ce strigă către El ziua şi noaptea ?» (Luca 18, 7). Şi adaugă, zicîndu-i : «Vă spun vouă că le va face dreptate curînd» (Luca 18, 8). Iar în alt loc adaugă : «Cereţi şi vi se va da vouă, că oricine cere, va primi şi cel ce caută, află, iar celui ce bate i se va deschide» (Matei 7, 7—8). Apoi, continuînd, adaugă : «Cu atît mai mult, Tatăl vostru cel ceresc va da pe Duhul Sfînt celor ce I-l cer» (Luca 11, 13). «Amin zic vouă, chiar dacă nu i-ar da pentru că îi este prieten, pentru îndrăzneala lui, însă, sculîndu-se, îi va da cit îi trebuie» (Luca 11, 8).

27. Deci, prin toate acestea ne-a îndemnat să cerem de la El fără sfială şi neîncetat darul harului Său. Pentru că El a venit pentru ca pe cei păcătoşi să-i întoarcă la El şi să vindece pe cei ce cred într-Însul. (Se cuvine) dar, ca noi să ne depărtăm de deprinderile cele rele pe cît ne este cu putinţă; să urîm lucrurile cele deşarte şi înşelăciunile lumii, să ne întoarcem de la cugetele cele viclene şi să ne alipim totdeauna şi pe cît ne este cu putinţă de El. Iar El este gata să ne dea ajutorul Lui. Este milostiv şi dătător de viaţă, vindecă dureri care nu se vindecă şi dă mîntuire celor. ce-L cheamă şi se întorc la El ; celor care — de bună voie şi pe cît le este cu putinţă— se leapădă de toată dragostea lumească şi-şi abat cugetul de la cele pămînteşti, celor care se alipesc de El cu dor fierbinte. Dar numai sufletul care pe toate le socoteşte de prisos, care nu-şi găseşte odihna întru nimic din cele lumeşti, care aşteaptă să guste şi să se odihnească în liniştea bunătăţii Sale, numai acela se învredniceşte de ajutorul Său. Sufletul care arată o -astfel’de credinţă dobîndeşte darul ceresc; dorinţa lui îi este împlinită, cu prisosinţă, prin har; el slujeşte împăcat şi de voie Duhului Sfînt, sporeşte zilnic în bine, stăruie pe calea dreptăţii, rămîne neînduplecat şi fără nici o legătură cu cel rău şi nu întristează cu nimic harul. (Un astfel de suflet) se învredniceşte de mîntuirea veşnică, împreună cu toţi sfinţii; al căror tovarăş şi însoţitor s-a făcut prin imitaţie, în lume, Amin.

 

Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia a IV-a, Cincizeci de omilii duhovnicești, PSB 34, pag. 84-94