Necazurile sunt partea vremurilor noastre. Trebuie să mulţumim lui Dumnezeu în boală

[…]

Sfântul Adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu spune:„prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu „(Fapte 14, 22).

Necazurile sunt cu precădere partea vremurilor noastre, căreia nu i-a fost lăsată nici nevoinţa muceniciei, nici nevoinţa călugăriei. Partea noastră, a creştinilor vremurilor din urmă, este partea unor necazuri ce par neînsemnate, nimicnice.Cumpăna este la Dumnezeu! Înaintea Lui, în cumpăna Lui, orice necaz este nimicnic, orice necaz este de mică însemnătate, oricât de mare ar fi el, pentru că adumbrirea puterii şi harului Său poate preface în cea mai mare desfătare cel mai mare necaz. Astfel, şi un necaz mic are înaintea Lui însemnătate deplină, cu nimic mai prejos decât cea a unui necaz mare. Totul depinde de harul Său – iar El primeşte de la om cu milostivire orice necaz pe care omul îl întâmpină mulţumindu-I, supunându-I-se, slavoslovindu-L.

Din boala care v-a lovit fără voie faceţi un mijloc de a aduce lui Dumnezeu, mulţumindu-I, o jertfă de bunăvoie, şi fie ca Dumnezeu să o primească pe ea ca pe o cădelniţă plină cu cea mai binemirositoare tămâie duhovnicească! Tămâia este mulţumirea adusă lui Dumnezeu.

***

În ceasul necazului, liman este Dumnezeu

Omul nu este pe pământ ca să se joace cu lucruri de nimic, nu! Nu este de mică însemnătate faptul că Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa! Nu este de mică însemnătate faptul că Fiul lui Dumnezeu l-a răscumpărat pe omul căzut cu sângele Său! Trebuie să preţuim aceste îndurări ale lui Dumnezeu! Trebuie să preţuim atotsfântul Sânge al Dumnezeu-Omului!.. Nu! Nu le preţuiesc după cuviinţă cei care dau credinţei o atenţie superficială şi trecătoare, irosindu-şi toată atenţia sufletului pe jucării deşarte, vremelnice, stricăcioase. Nici cei care şi-au închinat toată viaţa lui Dumnezeu n-au făcut nimic, n-au adus nici un prinos vrednic de binefacerile dumnezeieşti! Vrednic este să stea înaintea lui Dumnezeu numai duhul plin de umilinţă şi de smerenie. Numai această vrednicie omenească a fost recunoscută ca atare de Dumnezeu – şi duhul nostru poate intra în starea aceasta doar când va renunţa la toate îndeletnicirile deşarte.

Pustnicie să vă fie sufletul dumneavoastră mort faţă de lume; sfânt locaş să vă fie sufletul dumneavoastră – să fie locaş al tuturor virtuţilor evanghelice. Deşertăciunile să fie înlocuite de lucrurile esenţiale şi umbra – de adevăr. De Dumnezeu nu ne putem apropia altfel decât prin spinii necazurilor. Cel îngăduit la

Dumnezeu a intrat în vistieria tuturor bunătăţilor, atât vremelnice, cât şi veşnice. Când Dumnezeu vrea să apropie pe cineva de Sine, îngăduie să vină asupra lui necaz. Valul care v-a aruncat pe tărâmul crucii a fost trimis asupra dumneavoastră de Dumnezeu, Care vă iubeşte şi vă alege – a fost trimis cum i-au fost trimise furtuna şi chitul Prorocului Iona.

Sfântul Ignatie Briancianinov, “De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni“, Editurile Sophia și Cartea Ortodoxă, 2012, pag. 71-73, 77-78