Sfântul Atanasie a trăit între ani 295 – 373. A fost perioada în care Biserica lui Hristos a fost greu lovită de erezia arianistă. A participat la Sinodul I Ecumenic din 325, ca diacon, având un rol determinant în combaterea ereziei și apărarea Dreptei Credințe. A ajuns episcop de Alexandriei. A elaborat trei Sfinte Canoane intrate în colecția Bisericii noastre. Canonul 3 reglementează situații existente la acea vreme, dar care are aplicabilitate în toate timpurile în care Biserica se confruntă cu primejdia ereziilor, inclusive în zilele noastre.

Canonul 3 al Sfântului Atanasie cel Mare pentru cazurile când Biserica se confruntă cu primejdia ereziilor

1.Cei care au fost târâți cu forța în erezie, dar nu s-au stricat în credința cea rea, pocăindu-se, să li se dea iertare și să aibă și loc în cler. Adică, acești clerici puteau să-și continue slujirea pentru ca în cugetul lor au rămas ortodocși și nu au apărat în niciun fel nelegiuirea (erezia ariană).

2.Cei care au căzut și au apărat nelegiuirea (erezia), pocăindu-se, să li se dea iertare, dar să nu li se dea lor loc în cler. Aceștia erau trecuți în rândul mirenilor și-n această stare puteau să se străduiască pentru mântuirea lor. Nu aveau dreptul să săvârșească nicio lucrare ce ține de treptele bisericești specifice diaconilor, preoților sau episcopilor. Această cădere și decădere era și este ireversibilă și prevederile Canonului trebuie aplicate cu acrivie și în vremea noastră.

3.Cei care nu s-au convertit la nelegiuire (erezie), dar ca să nu se pună oarecare nelegiuit să strice Bisericile, au preferat să accepte calea violenței și să poarte greutatea, decât să piardă popoarele. Aici este reglementată iconomia bisericească. Dacă acei clerici cu cuget neclintit ortodox, s-ar fi manifestat deschis împotriva ereticilor, erau înlăturați urgent din mijlocul Turmei lor binecredincioase, s-ar fi adus în locul lor minciuno-păstori eretici, care ar fi propovăduit credincioșilor rătăcirea pierzătoare a lui Arie. Canonul are actualitate și aplicabilitate extraordinare. Sunt duhovnici cu cuget ortodox nealterat, statornic. Au sub povățuirea lor suflete pe care le păstoresc de zeci de ani. Oprind pomenirea ierarhului eretic, ar fi înlăturați. Locul lor ar fi luat de ecumeniști care sunt păstori mincinoși. Toată obștea ar fi lipsită de un păstor ortodox și poate unele suflete s-ar pierde. Ca să se evite această stare nedorită, duhovnicul pomenește ierarhul public la Sfintele Slujbe, evitând să ia la Proscomidie părticică pentru el, și implicit să-l pomenească. Dumnezeu vede și știe cugetul acelui ieromonah și înțelege, mai mult decât noi, silnicia care i se face. De aceea, îmi place să spun că văd în fiecare slujitor bisericesc un potențial nepomenitor.

Unde se încadrează ecumeniștii români (n.r. – şi nu numai) din vremea noastră. Evident, în categoria a doua, ca unii care apără și propovăduiesc ecumenismul. Ei știu că dacă ar avea loc un sinod ortodox ar fi înlăturați din cler și-atunci adio palate episcopale, trepăduși lingușitori, mașini scumpe, agape (chefuri) îmbelșugate, bani cu nemiluita, măriri deșarte. Își iau „cele bune în viața aceasta”, convinși fiind că dincolo nu mai există nimic.

Autor: Presbiter Iovița Vasile