1. Iubirea cea adevărată față de Dumnezeu este statornică și neschimbabilă,atât în fericire, cât și în nefericire, atât în bucurie, cât și în mâhnire. Sfântul Apostol Pavel se întreabă: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau stâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? […] căci sunt încredințat că nici noartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru” (Romani 8, 35, 38-39). „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).

2. Cel care iubește cu adevărat pe Dumnezeu nu are nici cea mai mică legătură cu lumea păcatului: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni căci sau pe unul îl ca urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți și lui Dumnezeu și lui Mamona „(Matei 6, 24).

3. Cel care iubește cu adevărat pe Dumnezeu se luptă din toate puterile lui să împlinească voia Aceluia și să viețuiască după sfintele Sale porunci.

4. Cel care iubește cu adevărat pe Dumnezeu jertfește cu râvnă pentru Acesta legăturile de rudenie, bunurile pământești, chiar și viața lui. Pentru că așa cum El Însuși a spus: Cel ce iubește pe tată ori pe maă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; Cel ce iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cel ce nu-și ia crucea sa și nu-Mi urmează MIe nu este vrednic de Mine. Cine ține la sufletul lui  îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi (Matei 10, 37-39).

5. Cel care iubește cu adevărat pe Dumnezeu Îl are întotdeauna în minte, cu bucurie și dor sfânt, Îl vede întotdeauna înaintea ochilor lui, preucm David (Psalmul 15, 8), cercetează întotdeauna legea Lui, voiește mereu să fie în comuniune cu El, prin rugăciune și prin Dumnezeieștile Taine.

 Răspuns: Blasfemia este jiignirea lui Dumnezeu, verbal, în scris sau practic, adică prin cuvinte, texte, prin mișcările mădularelor trupului, prin tablouri pictate, sau alte „opere de artă”, etc. Nu există păcat mai mare ca blasfemia, de vreme ce, așa cum spune Sfântul Vasilie cel Mare, cel care păcătuiește încalcă legea dumnezeiacă, în timp ce acela care blesteamă, arată direct și fățiș necuviință față de Însăși Persoana lui Dumnezeu. De aceea, legea mozaică prevedea pentru hulitori pedeapsa capitlă: „Cel care blesteamă numele Domului trebuie să fie pedepsit cu moartea”. (Levitic 24, 16). Sfântul Ioan Gură de Aur observă că „porunca aceasta era valabilă în perioada Vechiului Testament, când vârsta duhovnicească a omenirii era cea a copilăriei. Deci, ce am putea spune acum în epoca harului Domului nostru Iisus Hristos despre cei care-L hulesc pe Creatorul și Cârmuitorul lumii? Ce pedeapsă trebuie să li se aplice acestora? Ce chin este pe măsura păcatului lor? Ce râu de foc, ce vierme neadormit, ce întuneric, ce legături, ce scrâșniri de dinți, ce tânguiri? Toate chinurile, și cele de acum, și cele viitoare, nu sunt de ajuns ca să pedepsească așa cum se cuvine c sufletul care a ajuns la atâta răutate”.