„Socotesc că prin cuvîntul despre virtute şi dreptate, Domnul Se făgăduieşte pe Sine însuşi dorinţei celor ce aud. Căci : «El S-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare» (I Cor., 1, 30), dar şi «pîine ce se pogoară din cer» (In, 6, 50) şi apă vie, de care mărturiseşte David într-un psalm că însetează, aducînd lui Dumnezeu această fericită pătimire, cînd zice: «însetat-a sufletul meu către Dumnezeu cel tare, cel viu. Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?» (Ps. 16, 15). Acesta mi se pare că a grăit aceste cuvinte măreţe ale Domnului şi a vestit de mai înainte această saturare a sa, învăţat de puterea Duhului. Căci zice: «întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi cînd mi se va arăta slava Ta».”

Cuvîntul IV
din capitolul „Despre Fericiri”, Scrieri, partea I, Sf. Grigorie de Nyssa

„Fericiţi cel ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura.”

Cei pricepuţi în meşteşugul doftoricesc spun că cei cu dureri şi cu greaţă la stomac, de pe urma unor prisosuri de sucuri ce se adună în partea de sus a lui, se simt mereu plini şi sătui şi resping hrana ca străină şi nefolositoare. Căci pofta lor naturală slăbeşte de pe urma unei mincinoase saturări. Dar dacă vreo îngrijire doftoricească scoate afară prin vre-un leac mîncările îngrămădite în pungile stomacului, se întîmplă că, nemaistingherindu-li-se firea de ceva străin de ea, le vine din nou pofta de hrană folositoare. Căci acesta este semnul sănătăţii, că nu se mai apropie de mîncare cu silă, ci cu toată pornirea poftei.

Dar ce voiesc să spun prin acest cuvînt pus înainte? Deoarece cuvîntul ce ne călăuzeşte, înaintînd după rînduială spre treptele mai înalte ale scării «Fericirilor», după ce a pus, potrivit spusei proorocului, în inima noastră, bunele suişuri (Ps. 83, 6), ne arată, după urcuşurile săvîrşite mai înainte, acest al patrulea suiş, zicînd : «Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura», socotesc că e bine ca, curăţindu-ne sufletul, pe cît se poate, de ceea ce l-a săturat şi l-a ghiftuit, să ne cîştigăm pofta fericită de o altfel de mîncare şi băutură. Căci nu e cu putinţă să fie omul tare fără hrana îndestulătoare care să-i susţină puterea, nici să primească hrana îndestulătoare, fără să se hrănească, nici să se hrănească fără poftă. Fiindcă deci puterea e ceva bun în viaţă, iar aceasta se susţine prin saturare, iar  saturarea se produce prin mîncare, iar pentru mîncare e nevoie de poftă, pofta e socotită, de cei ce vieţuiesc, un lucru fericit şi ca începutul şi pricina puterii aflătoare în noi.

Precum se întîmplă cu hrana trupului, că nu toţi doresc aceleaşi mîncări, ci pofta celor ce se împărtăşesc de ele e împărţită adeseori in privinţa felurilor de mîncări, şi unul se bucură de cele dulci, altul se mişcă spre cele acre şi fierbinţi, altul iarăşi se îndulceşte de cele sărate şi altul, de cele pişcătoare, ba se întîmplă adeseori că în unii se iveşte pornirea spre o mîncare ce nu le este de folos (căci avînd unul aplecare spre vre-o patimă, îşi hrăneşte boala prin mîncări oe o sporesc , iar de are pornirea spre cele de folos, va fi, fără îndoială, sănătos, hrana susţinîndu-i starea cea bună), — la fel se întîmplă şi cu hrana sufletului, că nu poftele tuturor înclină spre aceeaşi mîncare. Căci unii doresc slavă, alţii bogăţie, sau vne-o strălucire lumească, pofta altora se mişcă în jurul mesei, alţii se hrănesc lacom cu pizma, pe care o înghit ca pe un venin. Dar sînt şi unii care poftesc ceea ce e bun prin fire. Iar bun prin fire este totdeauna şi tuturor ceea ce nu e ales pentru altceva, ci e dorit pentru el însuşi, fiind totdeauna la fel şi niciodată tocindu-se prin saturare [1].De aceea fericeşte Cuvîntul nu pe cei ce flămînzesc pur şi simplu, ci pe cei a căror poftă tinde spre dreptatea adevărată [2].

Ce e deci dreptatea? Căci aceasta socotesc că trebuie să o descoperim întîi prin cuvînt, ca, odată arătată fiind frumuseţea ei, să se mişte în noi dorinţa spre frumuseţea bunului arătat. Căci nu este cu putinţă să se poftească ceea ce nu este arătat, ci firea noastră este leneşă şi nemişcată faţă de ceea ce nu cunoaşte, adică dacă dorinţa nu ia cunoştinţă prin auz sau prin vedere de ceea ce e vrednic de dorit [3]. Spun deci unii din cei ce au cercetat acestea, că dreptatea este deprinderea ce împarte tuturor egal şi fiecăruia după vrednicie [4]. De pildă, dacă cineva ar fi stăpînul care împarte bani, el ar fi drept cînd ar înfăptui egalitatea şi ar măsura ceea ce dă după trebuinţa celor ce se împărtăşesc; şi dacă ar primi cineva puterea să judece, el ar fi drept cînd ar da hotărîrea nu după iubire şi ură, ci urmînd firii lucrurilor [5]: ar pedepsi pe cei nevrednici şi ar da hotărîrea izbăvitoare pentru cei nevinovaţi, iar în lucrurile în oare există susţineri ce se împotrivesc, ar da o judecată dreaptă. La fel e drept cel ce rînduieşte dări celor supuşi, cînd pune darea după putere , şi stăpînul casei şi al cetăţii şi împăratul peste popoare e drept, cînd cîrmuieşfe pe cele supuse lui după cuviinţă şi nemişcat de puterea ce o are spre porniri neraţionale, ci judecă cu dreptate pe cei supuşi, potrivindu-şi voia sa cu voile celor aflaţi sub el. Toate acestea le rînduiesc după raţiunea dreptăţii cei ce stabilesc ceea ce e drept, călăuziţi de o astfel de deprindere [6].

Dar eu, privind spre înălţimea legilor dumnezeieşti, socotesc că prin dreptatea din această «Fericire» trebuie înţeles ceva mai mult decît cele spuse. Căci, dacă cuvîntul mîntuitor e rînduit întregii firi omeneşti, dar nu orice om se află în cele spuse înainte, căci puţinora le e dat să împărătească, să conducă, să judece, să aibă avuţii în stăpânire, sau să fie iconomi peste altceva, iar cei mai mulţi se află între cei supuşi şi cîrmuiţi, cum ar primi cineva că dreptatea adevărată este aceea care nu stă la îndemîna întregii firi deopotrivă? Căci dacă ţinta celui drept, după ştiinţele din afară, este egalitatea, iar starea cea mai înaltă are în sine neegalitatea, nu poate fi socotit împlinit înţelesul dat dreptăţii, cînd e dezminţit îndată de inegalitatea din viaţă [7].

Care e deci dreptatea ce ajunge la toţi? Aceea care e dorită de tot cel ce priveşte la masa evanghelică. Fie că e cineva bogat, fie sărac, fie rob, fie stăpîn, fie boier, fie bancher, nici o împrejurare nu sporeşte şi nu scade înţelesul dreptăţii. Căci dacă dreptatea s-ar afla numai în cel ce e deasupra altora prin vreo dregătorie oarecare, sau prin altă înălţime, cum ar fi drept Lazăr cel aruncat la poarta bogatului, care nu are nici un conţinut al unei astfel de dreptăţi, nici conducere, nici stăpînire, nici casă, nici masă, nici un alt mijloc al vieţii, prin care să-şi cîştige dreptatea aceea ? Căci dacă dreptatea stă în a avea, sau în a împărţi, sau în a gospodări ceva, cel ce nu le are acestea este numaidecît în afara dreptăţii. Cum se învredniceşte deci de odihnă (comoditate) cel ce nu are nimic din acestea, care ţin de dreptate după judecata celor mulţi ?

Deci trebuie să căutăm dreptatea aceea de care se bucură cel ce o doreşte, prin făgăduinţă. Căci zice : «Fericiţi cei ce flămînzesc de dreptate, că aceia se vor sătura».

Multe şi felurite fiind cele ce ni se îmbie spre a ne împărtăşi de ele şi spre care se îndreaptă pornirea poftitoare a firii omeneşti, avem nevoie de multă ştiinţă, ca în aceste lucruri ce ni se îmbie spre mîrioare, ceea ce e hrănitor şi ceea ce e otrăvitor, nu cumva ceea ce numai pare sufletului că e hrănitor să ne lucreze moarte şi stricăciune, în loc de viaţă. Deci poate că nu e fără rost să lămurim înţelesul acestora şi prin altă pildă din cele aflate în Evanghelie.

Cel ce a primit să aibă comune cu noi toate ale noastre (χουνκ Δηξαν), afară de păcat, şi S-a împărtăşit de pătimirile noastre [8], n-a socotit foamea ca păcat, nici n-a respins de la sine pătimirea (suferinţa) ei, ci a primit pornirea poftitoare a firii îndreptată spre mîncare [9]; pentru că după ce a stăruit 40 de zile în nemîncare, a flămânzit, căci a dat firii, cînd a voit, timp să lucreze cele ale ei. Dar născocitorul ispitelor, cînd a cunoscut că stăpînirea foamei s-a ivit şi în El, L-a sfătuit să-Şi împlinească pofta prin pietre. Iar aceasta înseamnă a-şi strămuta pofta de la hrana cea după fire, la cele din afara firii. Căci spune: «Zi ca pietrele acestea să se facă pîini!» Dar ce nedreptate a săvîrşit lucrarea pământului? Pentru ce se îndeamnă la scârba de seminţe şi la necinstirea hranei din acestea? Şi pentru ce se dispreţuieşte înţelepciunea Ziditorului, ca şi cînd n-ar hrăni cum se cuvine prin seminţe neamul omenesc? Căci dacă piatra e arătată ca mai potrivită spre hrană,
fără îndoială că a greşit înţelepciunea lui Dumnezeu în rînduirea hranei trebuitoare a vieţii omeneşti. «Zi ca pietrele acestea să se facă pîini». Aceasta o spune pînă acum celor ispitiţi de pofta lor şi, spunînd-o de multe ori, convinge pe cei ce privesc la el să-şi pregătească pîinile din pietre [10] . Căci, cînd pofta iese din trebuinţa pusă de graniţele firii, ce altceva face decît să asculte de sfatul diavolului, oare a dispreţuit atunci hrana cea din seminţe şi a stîrnit pofta spre cele din afară ale firii? Din piatră mănîncă cei ce-şi pun înainte pîinea lăcomiei, cei ce-şi pregătesc din nedreptăţi mese costisitoare şi încărcate, cei ce-şi pregătesc cina cu o pompă născocită spre uimirea altora, care cade în afara celor trebuitoare vieţii [11]. Căci ce are comun cu trebuinţa firii argintăria, care nu se poate mînca, atît de grea şi de împovărătoare la cîntar.

Ce este pătimirea foamei? Oare nu dorinţa a ceea ce este trebuitor? Căci dezumflîndu-se puterea, se umple iarăşi ceea ce s-a golit, de ceea ce lipseşte, printr-un adaus. Iar ceea ce doreşte firea este pîinea, sau alta dintre cele rînduite
spre mîncare. Dacă deci duce cineva la gură aur în loc de pîine, oare îşi împlineşte trebuinţa? Deci cînd cineva caută materii ce nu pot fi mîncate înaintea celor rînduite spre mîncare, se ocupă cu pietre. Cînd firea cere ceva, el caută altceva. îţi spune firea, aproape grăind prin pătimirea foamei, că are acum nevoie de mîncare, pentru că trebuie să împlinească în trup împuţinarea puterii, iar tu nu auzi firea. Căci nu-i dai ceea ce cere, ci te îngrijeşti cît de mare să fie greutatea argintului pe masă, şi cauţi pe cioplitorii materiei şi te interesezi de legendele chipurilor (idolilor) ce trebuie săpate în materie, cum să fie închipuite cît mai amănunţit prin meşteşugul sculpturii în chipurile sculptate patimile şi relele năravuri, ca să se vadă mînia în chipul înarmat, cînd întinde suliţa spre înjunghiere, şi durerea celui rănit, cînd, doborît de împunsătura mortală, chipul lui pare să plîngă; şi pornirea vînătorului şi sălbăticia fiarei şi cîte altele întipăresc cei deşerţi, prin astfel de năcociri în pînzăturile de pe mese. Cere firea să bea, iar tu împodobeşti scaunele cu trei picioare, băile, pocalele, ulcioarele şi alte multe, care n-au nimic a face cu ceea ce caută trebuinţa firii.

Oare nu auzi limpede, prin cele ce le faci, pe cel ce te sfătuieşte să priveşti spre piatră? La ce s-ar mai întinde cineva în înfăţişarea celorlalte privelişti urîte ce ţin de hrana aceasta pietroasă? Vorbele şi cîntecele pătimaşe, prin care se deschide calea spre om şirului de rele, pregătind prin aţîţările pricinuite de ele hrană desfrînării.

Acesta este sfatul vrăjmaşului în privinţa hranei: a le căuta, prin privirea spre pietre, pe acestea, în locul pîinii trebuincioase. Dar Nimicitorul ispitelor nu scoate foamea din fire, ca pricină a păcatelor, ci alungind numai iscodirea celor netrebuincioase, intrată din sfatul vrăjmaşului, odată cu folosirea celor de trebuinţă, a lăsat firea să se îngrijească de sine în graniţele ei.Căci precum cei ce strecoară vinul nu dispreţuiesc folosirea lui din pricina gunoaielor amestecate în el, ci despărţind prin strecurare cele de prisos, nu resping întrebuinţarea vinului curat, la fel şi Cuvîntul văzător şi deosebitor al celor străine de fire, prin subţirimea vederii (contemplaţiei) amănunţite, nu a scos clin fire foamea ca susţinătoare a vieţii noastre, dar a strecurat şi aruncat iscodirile împletite în folosirea celor de trebuinţă [12]. Căci a zis că ştie ca pîine hrănitoare pe aceea care s-a rînduit firii prin cuvântul lui Dumnezeu [13].

Dacă deci a flămânzit Iisus, e un lucru fericit a flămânzi, cînd aceasta se lucrează şi în noi după pilda Lui [14]. Dacă deci am cunoscut ce este aceea de care flămînzeşte Domnul, vom cunoaşte, fără îndoială, înţelesul fericirii rânduite nouă. Care este deci mîncarea de a cărei poftire nu Se ruşinează Iisus? Zice către ucenici după convorbirea cu samarineanca: «Mîncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu» (In, 4, 34). Dar e vădită voia Tatălui, Care «voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (I Tim., 2, 4). Deci dacă pofta Aceluia este ca noi să ne mîntuim şi hrana Lui este viaţa noastră, am aflat ce trebuinţă are de o astfel de stare (dispoziţie) a sufletului nostru [15] .

Ce este deci aceasta? Să flămânzim de mîntuirea noastră[16], să însetăm de voia dumnezeiască, care vrea să ne mîntuim. Iar cum putem dobîndi această foame am aflat acum prin «Fericirea» aceasta. Căci cel ce a dorit dreptatea lui Dumnezeu a aflat cu adevărat ceea ce doreşte, a cărei dorire n-a săturat numai într-un singur chip poftirea celor stăpîniţi de ea. Pentru că n-a dorit împărtăşirea de dreptate numai ca mîncare; căci o dorinţă care s-ar opri numai la această stare de suflet ar fi o jumătate de dorinţă. Şi a făcut binele acesta şi bun de băut, ca să se arate căldura şi înfocarea poftirii şi prin pătimirea setei. Căci uscîndu-ne şi arzînd în vremea setei, luăm cu plăcere băutura ca pe o tămăduire a acestei simţiri [17] .

Fiindcă deci una este în fiinţa ei dorinţa de mîncare şi băutură, dar simţirea care caută pe fiecare din acestea este deosebită, pentru ca Cuvîntul să ne înfăţişeze culmea poftirii binelui, fericeşte pe cei ce pătimesc prin amîndouă acestea de dreptate, prin foame şi prin sete, întrucît ceea ce se doreşte (Cel dorit) e în stare să împlinească poftirea arătată prin amîndouă, făcîndu-Se hrană tare celui ce flămânzeşte şi băutură celui ce îşi atrage cu sete harul.

«Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura». Dar oare numai cel ce doreşte dreptatea este fericit, iar pe cel ce doreşte neprihănirea, sau înţelepciunea, sau chibzuinţă, sau altfel de virtute nu-l fericeşte Cuvîntul? Dar oare acest înţeles îl are ceea ce se spune? Fără îndoială, dreptatea este una dintre cele ce se înţeleg prin virtute. Dar de obicei, de multe ori dumnezeiasca Scriptură cuprinde întregul prin pomenirea unei părţi, ca de
pildă, cînd tălmăceşte prin numiri firea dumnezeiască. Că zice proorocia, ca în numele Domnului .- «Eu sînt Domnul. Acesta îmi este numele veşnic, şi de pomenit din neamuri în neamuri» (Is., 42, 8). Şi iarăşi în alt loc : «Eu sînt Cel ce sînt» (leş., 3, 4) şi în altul: «Milostiv sînt» (leş., 22, 27). Şi prin alte mii de numiri, care tălmăcesc înălţimea şi mărirea dumnezeiască, obişnuieşte Sfînta Scriptură să-L numească pe El, ca prin acestea să aflăm că, atunci cînd spune pe unul, rosteşte prin tăcere, împreună cu acest nume, toată lista numelor. Căci nu e cu putinţă ca atunci cînd se zice «Domnul», să nu fie cugetate şi celelalte. Ci toate se numesc printr-un nume. Prin acestea am învăţat că cuvîntul insuflat de Dumnezeu
obişnuieşte să cuprindă multe printr-o parte oarecare.

Deci şi aci, spunînd Cuvîntul că celor ce flămânzesc în chip fericit de dreptate, le este rînduită dreptatea, a dat de înţeles prin aceasta tot chipul virtuţii, încât la fel de fericit este cel ce flămînzeşte de chibzuinţă, de bărbăţie, de neprihănire şi de orice altceva ce se înţelege prin cuvîntul virtute. Căci nu e cu putinţă ca un chip al virtuţii, despărţit de celelalte, să fie el însuşi, de sine, virtutea desăvîrşită [18]. Căci în cel ce lipseşte ceva din cele ce sînt cugetate ca ţinînd de bine, numaidecît se află ceva opus binelui. Neprihănirii i se opune desfrînarea; chibzuinţei, nechibzuinţa; şi fiecăreia din cele înţelese ca bune i se opune ceva cugetat ca protivnic.

Drept aceea, dacă nu sînt cugetate toate împreună cu dreptatea, e cu neputinţă să fie bun ceea ce e lipsit de acelea. Căci n-ar putea vorbi cineva de dreptate nebună, sau obraznică, sau desfrînata, sau de una unită cu oricare dintre cele cugetate ca rele. Iar dacă înţelesul dreptăţii nu e amestecat cu nici un rău, el cuprinde în sine numaidecît tot binele. Iar binele e tot ce e văzut ca virtute [19]. Deci, prin numele de dreptate e dată de înţeles aci toată virtutea. Pe cei ce flămînzesc şi însetoşează de această dreptate îi fericeşte Cuvîntul, făgăduindu-le saturarea de cele dorite.

Căci zice: «Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura». Iar ceea ce se spune mi se pare că are acest înţeles. Nimic din cele năzuite în viaţă din plăcere nu le aduce saturare celor ce le năzuiesc, ci precum zice undeva înţelepciunea: «Butoi spart este ocuparea cu plăcerea»[20]. Cei ce-l umplu mereu cu sîrguinţă se ostenesc fără sfîrşit şi fără folos cu aceasta, vărsînd mereu ceva în adîncul poftei, dar orice ar arunca în ea pentru plăcere, nu ie duce pofta la saturare. Cine a cunoscut hotarul iubirii de arginţi prin dobândirea de către iubitorii de arginţi a ceea ce năzuiesc? Cine a ajuns la sfîrşitul poftei nebune de slavă prin dobîndirea slavei năzuite? Iar cel ce şi-a împlinit plăcerea în teatre şi spectacole, sau în lăcomia furioasă şi nebună a pîntecelui şi a celor de după aceea, ce a aflat întîm-plîndu-i-se din plăcerea aceasta? Nu zboară tot felul de plăceri împlinite prin trup, îndată ce au fost gustate, şi nu rămîn foarte scurt timp cu cei ce s-au atins de ele?

Deci aceasta e învăţătura înaltă pe care o învăţăm de la Domnul: că singură sîrguinţa în virtute, sădită în noi, este ceva statornic şi întemeiat (subzistent) [21]. Căci cel ce a dobîndit ceva din cele înalte, fie neprihănirea, fie cumpătarea, fie evlavia către Dumnezeu, fie altceva din învăţăturile înalte şi evanghelice, nu are pentru vreuna din cele dobîn-dite vreo bucurie trecătoare şi nestatornică, ci una întemeiată şi statornică ce se întinde pe toată distanţa vieţii. Pentru ce? Pentru că acestea se pot lucra mereu şi nu este nici o clipă în tot răstimpul vieţii în care să fie cineva sătul de lucrarea binelui. Căci neprihănirea şi curăţia şi statornicia în orice bine, şi nepărtăşia la rău, se lucrează mereu cîtă vreme priveşte cineva spre virtute şi are bucuria întinzîndu-se împreună cu lucrarea. Dar cei revărsaţi în poftele fără rost, chiar dacă sufletul lor priveşte mereu spre desfrînare, nu se pot îndulci mereu de ele. Căci lăcomia de mîncare e oprită de saturare şi plăcerea băutorului se stinge odată cu setea şi celelalte au nevoie, în acelaşi fel, de un timp oarecare şi de un răstimp, pentru ca, uitîndu-se plăcerea şi saturarea, să se învioreze iarăşi pofta de ceea ce îndulceşte [22]. Dar avuţia virtuţii, întemeiată statornic În unii, nu se măsoară cu timpul [23], nici nu e hotărnicită de vreo
saturare. Ci totdeauna întreţine în cei ce vieţuiesc potrivit ei, simţirea întreagă, nouă şi viguroasă, a bunătăţilor ei [24]. De aceea, celor ce flămînzesc de acestea Dumnezeu-Cuvîntul le făgăduieşte saturarea [25], o saturare ce aprinde dorinţa
prin împlinirea ei deplină şi nu o toceşte [26] .

Aceasta este deci ceea ce ne învaţă Cuvîntul, vorbindu-ne din muntele înalt al înţelesurilor: să nu ocupăm pofta noastră cu nimic care nu duce pe cei ce se sîrguiesc, la vreun capăt, rămînîndu-le sîrguinţa deşartă şi fără rost, fiind asemenea celor care aleargă spre vîrful umbrei lor, sau al căror drum nu duce spre nici o ţintă, sau spre una care scapă mereu şi repede celui ce aleargă în urmărirea ei. Ci să ne întoarcem dorinţa spre cele ce sîrguinţa după ele aduce cîştig celor ce se sîrguiesc. Căci cel ce doreşte virtutea îşi cîştigă ca bine o avuţie proprie, văzînd în el ceea ce pofteşte [27] .

Deci fericit este cel ce flămînzeşte de neprihănire, căci se va umple (sătura) de curăţie, iar saturarea, cum s-a spus, nu pricinuieşte oprirea dorinţei, ci întărirea eiastfel amîndouă cresc deopotrivă una prin alta [28]. Căci poftirii virtuţii îi urmează dobîndirea a ceea ce pofteşte şi binele sălăşluit înăuntru aduce cu sine o bucurie neîncetată în suflet. Căci aceasta este firea acestui bine, că nu îndulceşte numai in clipa de faţă pe cel ce-l gustă, ci dăruieşte o veselie lucrătoare în toate părţile trupului [29] . De fapt amintirea vieţuirii drepte veseleşte pe cel ce a izbutit să vieţuiască aşa. Veseleşte atît viaţa din timpul de faţă, cînd e trăită în virtute, cît şi prin aşteptarea răsplăţii, care socotesc că nu e alta decît iarăşi virtutea, care e şi lucrare a celor ce au biruit, şi cununa biruinţelor [30] .

Iar dacă trebuie să spunem un cuvînt şi mai îndrăzneţ, socotesc că prin cuvîntul despre virtute şi dreptate, Domnul Se făgăduieşte pe Sine însuşi dorinţei celor ce aud [31]. Căci : «El S-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare» (I Cor., 1, 30), dar şi «pîine ce se pogoară din cer» (In, 6, 50) şi apă vie, de care mărturiseşte David într-un psalm că însetează, aducînd lui Dumnezeu această fericită pătimire, cînd zice: «însetat-a sufletul meu către Dumnezeu cel tare, cel viu. Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?» (Ps. 16, 15). Acesta mi se pare că a grăit aceste cuvinte măreţe ale Domnului şi a vestit de mai înainte această saturare a sa, învăţat de puterea Duhului. Căci zice: «întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi cînd mi se va arăta slava Ta».

Aceasta este, deci, după judecata mea, adevărata virtute: binele neamestecat cu răul, în care se cuprinde tot înţelesul celor cugetate ca bune este Dumnezeu- Cuvîntul, «virtutea care a acoperit cerurile», cum zice Avacum (3, 3). De aceea, bine au făcut cei ce au fericit pe cei ce flămînzesc de această dreptate a lui Dumnezeu. Căci cu adevărat «cel ce a gustat pe Domnul», cum zice psalmul (33, 8), adică cel ce a primit în sine pe Dumnezeu, se umple de Cel după care a însetat şi a flămînzit, după făgăduinţa Celui ce a zis: «Eu şi Tatăl vom veni şi Ne vom face sălaş la el» (In, 14, 23), sălăşluindu-Se mai întîi Duhul Sfînt. Aşa socotesc că şi marele Pavel, gustînd din acele roduri negrăite din rai, şi, umplîndu-se de cele ce a gustat, era flămînd mereu. De fapt el mărturiseşte că s-a umplut de Cel dorit, zicînd : «Vieţuieşte în mine Hristos» (Gal., 2, 20). Dar ca unul ce era flămînd, pururea se întindea zicînd: «Nu că am luat pînă acum, sau că m-am desăvîrşit, dar alerg ca să iau»(Filip., 3, 13).

Deci cuvine-se nouă să zicem că sîntem poate prin sîrguinţă ceva ce firea nu are. Căci, precum în cazul mîncării trupeşti, dacă nimic din cele luate ca hrană n-ar ieşi din noi, ci totul s-ar adăuga la înălţimea trupească, trupurile s-ar ridica la
mare înălţime, hrana de fiecare zi sporind prin ea mărimea lui, aşa dreptatea aceea şi toată virtutea ce o însoţeşte, deoarece nu iese din noi, fiind mîncată în chip duhovnicesc, face pe cei ce se împărtăşesc de ea mereu mai înalţi, sporind
mereu prin adăugarea ei mărimea lor.

Deci, dacă am înţeles foamea cea fericită ca dînd afară din noi toată umplutura răutăţii, să flămînzim de dreptatea lui Dumnezeu, ca sâ ajungem să ne umplem de ea în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava în vecii vecilor.
Amin.

---

[1] Se dau aci două însuşiri ale binelui: el e ales pentru el însuşi, nu pentru altceva mai înalt decît el. El nu e mijloc pentru plăcere, ci plăcerea e în el însuşi, pentru că el e al persoanei şi îl căutăm pentru persoana în care este. El e persoana însăşi în existenţa ei cea adevărată, sau iubitoare. Nu eşti cinstit pentru interes, care, odată atins, face să nu mai preţuieşti cinstea. In acest caz, cinstea nu e adevărată. În bine, vrei să rămîi pururea şi rămîi dacă eşti destul de tare. Aceasta arată că nu există o realitate mai înaltă decît binele. Şi cum binele adevărat e în persoană, nu la sine, detaşat de persoană, trebuie să fie o Persoană unde e realizat în mod suprem şi din care se trage. De aceea nu ne saturăm niciodată de bine, ci voim nu numai să rămînem în binele la care am ajuns, ci să urcăm mai sus în bine. Nici nu e mulţumit omul vreodată cu binele realizat, dar nu vrea să-l părăsească, ci vrea să urce la mai mult bine. Vrea să se curăţească şi mai mult de răul cu care mai este încă amestecat. De aceea şi critica ce o fac unii celui bun nu este adresată binelui din el, ci nedeplinătăţii binelui. Nu vreau să nu mai fie bun, ci să fie şi mai bun, sau să se curăţească de răul care mai scade binele din el. Răului i se contestă dreptul la existenţă. Binelui i se cere o existenţă şi mai deplină. Aceasta iarăşi dovedeşte câ există o Persoană în care binele e realizat în grad suprem, nemărginit. In general, deasupra Binelui nu este nimic. El e împăratul suprem.

[2] Aci dreptatea e socotită una cu binele. Ea nu are numai înţelesul de dreptate juridică. Ci e suma tuturor virtuţilor, a tuturor bunătăţilor.

[3] «Ignoti nulla cupido», spune un proverb latin: de lucrul necunoscut nu ai nld o dorinţă. In. firea noastră e pusă pornirea spre bine. Dar spre un bine difuz, neclar. Poate această neclaritate în privinţa binelui, ca iubire a Persoanei supreme,
vine de pe urma căderii în păcat. Firea noastră are deci nevoie de cunoştinţa adevărată a binelui. De aceea, poate fi şi amăgită cu descoperirea unui fals bine, a unui bine Impersonal, de mare intensitate, dar trecător.

[4] Se străvăd aci principiile dreptului roman: «Suum cuique tribuere» şi «Sine ira et studio». Sîntem încă tot pe planul dreptăţii pămînteşti.

[5] Deci binele are şi o realitate obiectivă. Şi e cel prin a cărei săvîrşire se ordonează toate în armonie.

[6] Aci se vorbeşte de dreptatea care e realizată în planul lumii. în acest plan a da tuturor egalul înseamnă a da fiecăruia după vrednicia sa. Aci egalul dat tuturor satisface trebuinţa cerută de starea fiecăruia. Aceasta se spune în continuare.

[7] E o contrazicere chiar între cele două părţi ale propoziţiei: a da fiecăruia în mod egal şi fiecăruia după vrednicia sa. Dreptatea în lume, orientîndu-se după ambele aceste reguli, nu e dreptate adevărată. «Vrednicia» e supusă la tot felul de interpretări, în realitate nu e om care să nu fie «vrednic» în vreo privinţă sau alta.

[8] A luat patimile, sau pătimirile noastre ireproşabile, nepăcătoase, intrate şi ele în firea noastră după căderea în păcat, prin care cei mulţi ajung la patimile păcătoase, dar Iisus le-a ţinut în frîu, satisfăcîndu-le numai cît era de trebuinţă neapărată. La cei mai mulţi pătimirea foamei devine patimă, scăpată din frîu (în greceşte pentru amîndouă e folosit acelaşi cuvînt: πάθος , arâtînd apropierea dintre ele). La Hristos pătimirea n-a trecut în patimă păcătoasă.

[9] În pofta de mîncare e şi o suferinţă. Dacă e ţinută în frîu, în limita strict trebuitoare, poate fi şi ea o cruce, oare întăreşte duhul şi desăvîrşeşte pe om. Ea rămîne pătimire, care deschide uşa firii spre ceea ce e mai presus de legile care o strîmtorează şi nu devine patimă care ţine firea închisă în aceste legi.

[10] Oare nu e aci şi o proorocie pentru timpul cînd oamenii nu vor mai lăsa «ă se nască cele organice din sămînţă lor, ci vor căuta să le producă din cele anorganice? Nu e aci o încercare de a confunda straturile naturii şi de a zădărnici fertilitatea dată firii de Creatorul, pentru ca omul să o înlocuiască cu încercarea de a crea ceea ce nu este dat în puterea lui creatoare firească?

[11] Din pietre îşi procură plinea, şi cel care şi-o câştigă cu o inimă împietrită faţă de alţii.

[12] Cuvîntul are aci înţelesul de Raţiune pătrunzătoare, care e unită în acelaşi timp cu o intuiţie a ceea ce este şi nu este de trebuinţă firii noastre. EI a lucrat în calitatea aceasta nu numai în firea Sa omenească, întărind totodată raţiunea ei în această lucrare, ci lucrează şi în noi, întărind această funcţie de distingere în viaţa noastră, în pornirile firii noastre, în ispitele cărora este supusă. Păstrînd cele ce ţin de firea omenească, Cuvîntul n-a făcut din ea o simplă aparenţă, ci a lăsat-o cu afectele ei, ca, prin efortul de păzire a lor în graniţele cuvenite, să se întărească prin ea însăşi pe drumul de desăvîrşire, de creştere spirituală care să covîrşească legile naturii prin comuniunea cu Duhul personal infinit. Astfel, satisfacerea celor de trebuinţă ale firii ne este un mijloc continuu de înfrînare, de depăşire a lor, o cruce continuu deschisă spre înviere. Dumnezeu a făcut şi din aceste urmări ale păcatului mijloace de desăvîrşire, de creştere spirituală înspre Sine.

[13] Dumnezeu a stabilit de la început, prin creaţie, o armonie între om şi cele ce-i sînt de trebuinţă lui. In «raţiunea» fiinţei umane se integrează «raţiunile» anumitor lucruri. Propriu-zis omul are trebuinţă de «raţiunile» tuturor substanţelor lumii şl a combinaţiilor lor naturale şi dirijate de el, aşa cum există o legătură între Raţiunea dumnezeiască ca Persoană şi raţiunile gîndite de Ea. Dar fiecare din ele îi slnt de folos în altă privinţă, nu toate spre mîncare, sau nu toate pot rămîne ispitiri pătimaşe. Există o legătură între toate «raţiunile» obiective ale lucrurilor şi între ele şl «raţiunea» omului, ca subiect care descoperă teoretic şi practic această legătură In mod treptat. Există o «logică» între ele, care trimite la un Logos suprem al ei. În acest sens, omul se hrăneşte cu orice cuvînt, sau «raţiune» înfiinţată prin Raţiunea sau prin Cuvîntul dumnezeiesc.

[14] Căci prin foame se arată legătura pusă de Dumnezeu între noi şi lucruri, sau devenim conştienţi că toate ne sînt date ca daruri ale lui Dumnezeu, dar cu o rînduială. Sînt date pentru toţi, şi fiecare lucru, cu alt rost. Pilda lui Hristos, Care ii asumat această legătură, ne arată că trebuie să îmbinăm folosirea lor cu înfrînarea, mîncarea cu asceza, folosirea legilor naturii trupului pentru depăşirea lor în orizontul infinităţii şi al libertăţii comuniunii cu Persoana dumnezeiască.

[15] Dacă mîncarea Domnului este împlinirea voii Tatălui, iar voia Tatălui este mîntuirea noastră, mîncarea Domnului este mîntuirea noastră. Iar cum mîntuirea noastră constă în a ne preda Lui, mîncarea Domnului este viaţa noastră predată lui Dumnezeu. Precum noi ne hrănim cu El, El Se hrăneşte cu noi. Prin El creşte, se susţine şi sporeşte viaţa noastră, prin noi se înmulţeşte viaţa Lui ca om şi El Se bucură ca Dumnezeu. Dar noi nu ne predăm lui Hristos fără o dispoziţie sufletească voluntară. De aceasta flămînzeşte Domnul.

[16] A flămînzi de mîntuirea noastră înseamnă a flămînzi după unirea cu Hristos, prin predarea noastră Lui, din iubire. Numai în Dumnezeu, Care S-a pus la dispoziţia noastră în Hristos, prin firea noastră luată de El, avem hrana nesfîrşită, care ne ridică din toate neputinţele şi ne umple de viaţa fără de sfîrşit.

[17] «Ceea ce e dorit», «ceea ce e bun de băut», pot fi înţelese şi ca Persoana lui Hristos. El e Cel dorit şi Care ne astîmpără foamea. El e băutura care ne astîmpără fierbinţeala setei. Acestea se aplică şi Sfintei împărtăşanii cu trupul şi cu sîngele Domnului.

[18] Nici o virtute luată despărţit de celelalte nu e virtute desăvîrşită. O înfrînare fără smerenie are în ea o nedesăvârşire, căci e împreunată cu mîndrie. O hărnicie fără iubire e aspră, e rigidă. O iubire fără înfrînare nu poate fi iubire deplină, căci nu are In sine uitarea de sine a celui ce iubeşte. Fiecare virtute se desăvârşeşte prin toate celelalte. Lipsind o părticică dintr-o haină frumoasă, sau avînd o gaură, sau un petic vechi, haina se urîţeşte întreagă. Omul e un întreg. Cînd are o ştirbi-tură în fiinţa lui, fiinţa întreagă se vede, se zice şi se resimte ca ştirbită şi slăbită. Virtuţile înaintează împreună ca o linie de bătaie. Cînd unele din ele lipsesc din linie, nici celelalte nu pot înainta. Un miros urît într-o combinaţie de mirodenii rafinate le face neplăcute pe toate.

[19] Binele ce se realizează statornic prin persoană — iar în afară de persoană nu se poate cugeta existînd — are forma virtuţii. Virtutea este forma binelui realizat statornic, sau în curs de realizare. Unde nu e virtute sau năzuinţă spre ea, nu există binele decît ca o teorie sau ca o pîlpîire, care nici ea n-ar fi cunoscută, dacă n-ar fi omul care să tânjească după bine. Binele statornic e tot ce e văzut ca virtute, sau tot ce e văzut ca virtute e bine statornic.

[20] Plăcerea trupească trece repede, căci în trup nu poate încăpea prea multă materie a plăcerii. Şi repede i se trezeşte pofta după repetarea ei, care e mereu la fel, monotonă, şi care satură îndată. Orice saturare de plăcere trupească-e finită, pentru că se satisface cu cele finite prin trupul finit; nu intră în infinit, de care într-un lei se satură, într-altul nu se satură, rămînînd totuşi în bucuria neîntreruptă de el. i ele spirituale mulţumesc continuu şi sînt dorite şi mai mult. Cele materiale nu mulţumesc niciodată, ci sînt căutate şi mai mult, dar rămîn mereu amestecate cu nemulţumirea, pentru că rămîn în finit.

[21] Ceva enipostaziat, cu suport. Toate plăcerile sînt amăgiri de-o clipă, trec într-o clipă, ca şi cînd n-au fost deloc, nu se adaugă într-o zidire ce creşte, nu continuă să întreţină în noi buna dispoziţie din clipa satisfacerii ei, cum binele făcut întreţine bucuria din clipa în care a fost săvîrşit.

[22] Sfîntul Grigorie vorbeşte de două nesătuirări: nesăturarea poftei de plăcere şi nesăturarea dorinţei de a face mai mult bine, de a spori în bine. Dar cea dintîi nesăturare vine din faptul că din satisfacerea anterioară a plăcerilor nu mai rămîne nimic. Cea de a doua întreţine o dorinţă de a zidi mai departe pe clădirea ce se înalţă. Nesăturarea de bine zideşte din bucuria continuă rămasă de pe urma binelui de mai înainte şi pe binele zidit mai înainte. Nesăturarea de plăcere îşi caută saturarea din tristeţea de a nu mai avea nimic din plăcerea anterioară şi cu porndiea disperată de a înlătura acea tristeţe şi de a satisface poate în mod definitiv o plăcere din care n-a mai rămas nimic de înainte. De aceea pofta de astfel de plăceri se aprinde numai după un timp, adică are nevoie de trecerea unui anumit timp, pe cînd dorirea binelui e neîntreruptă. Plăcerea produce pe de o parte o saturare imediată şi o scîrbă imediată şi nesăturarea apare din nou numai după trecerea scîrbei de plăcerea satisfăcută, după un anumit timp, pe cînd nesăturarea de bine e neîntreruptă; căci nu se produce nici o clipă o saturare de el. Altfel spus, răul vrea să fie şi mai rău, cel bun vrea să fie şi mai bun. Cel ce nu reuşeşte să construiască ceva prin nimic, pentru că ceea ce face e rău, reia mereu încercarea de a construi ceva prin acest nimic. Şi poate aşeza mereu o spumă pe locul unde a dispărut o altă spumă. E un fel de infinitate in osteneala de a reţine şi zidi inconsistentul.

[23] Nu-şi ajunge măsura în timp.

[24] Dar plăcerea de bine e mereu prospătă şi viguroasă; niciodată nu se oboseşte, nu se plictiseşte. Dimpotrivă, pe măsură ce binele făcut e mai mare şi mai des, pofta şi plăcerea de bine e mai viguroasă. Pentru că bucuria ce o produce binele săvîrşit întinereşte viaţa şi puterea spre şi mai mult biine. Timpul e măsurat. Binele nu poate fi măsurat. El creşte în veşnicie. El e din veci în desăvîrşirea lui, dar creşte In veci în creaturile în care e sădită pornirea spre el. Mai bine zis binele finit din timp creşte din puterea binelui infinit din veşnicie spre infinitatea lui în veşnicie. Prin aceasta se arată că în binele înfăptuit, sau în persoana ridicată pe o treaptă de bine, sînt ascunse puteri spre şi mai mult bine. Binele sporeşte prin puterile aflate In el, pentru că în binele fiinţei create e dată legătura cu Binele infinit al Persoanei necreate. In el e dată infinitatea potenţială. Căci în el sau la baza lui, e Dumnezeu, Binele nesfîrşit, în act.

[25] Simţirea bunătăţilor aflate potenţial în făpturile conştiente le dă pe de o parte o bucurie, pe de alta, un îndemn să scoată la vedere, sau să împlinească ceea ce se ascunde în ele cu putere, încît însăşi foamea de bine îi face să sporească în bine. Dar dacă nu pun la contribuţie cu toată încordarea această putere, pot ajunge — şl mulţi ajung de fapt — şi la descurajare, sau la mulţumirea unei vieţi amestecate din bine şi din rău.

[26] Dacă aleargă spre bine, înseamnă că simte în el legătura cu binele. Are în el simţirea binelui. Acela vede în sine, cu alte cuvinte, binele pe care-l doreşte. Prin sîrguinţă scoate doar la vedere şi sporeşte ceea ce are.

[27] Sfîntul Grigorie foloseşte aci două cuvinte pentru saturare : κορεσμού του şi κορεσμός. Prima e saturare simplă, a doua, un fel de saturare căreia nu-i mai trebuie nimic. Sfîntul Grigorie spune că, în cele bune, saturarea simplă aprinde dorinţa printr-un fel de saturare care are totul, dar nu o toceşte, ca prin saturarea plăcerii trupeşti. Deşi cel ce săvîrşeşte binele e nu numai săturat, ci copleşitor de săturat, simţirea din urmă nu-i stinge dorinţa după şi mai mult bine.

[28] Cu cît mă umplu mai mult de bine, cu atît se întăreşte în mine dorinţa după şi mai mult bine. Cu cît sînt mai bun, cu atît doresc să fiu şi mai bun, căci mi se pare că binele la care am ajuns e nimic. Căci bunătatea e însoţită de o bucurie, de o dulceaţă, dar şi de o smerenie, care cer subiectului să crească în şi mai mult bine.

[29] Binele e însoţit de o veselie statornică şi lucrătoare. Niciodată nu-ţi pare rău de binele făcut, cum îţi pare pururea, de răul săvîrşit. Dar îţi pare rău că n-ai săvîrşit destul bine. Veselia aceasta împreunată cu smerenie e lucrătoare, căci te îndeamnă să sporeşti, făcînd mai mult bine.

[30] Virtutea pricinuieşte bucurie atît prin ea însăşi, cît şi prin aşteptarea răsplăţii ei. Dar răsplata nu e decît o virtute şi mai înaltă, de care e legată o bucurie şi mai mare. Binele îşi are răsplata în el însuşi. El e făcut şi din acest motiv pentru el însuşi. El nu are ceva mai înalt decît el, deşi se poate creşte în el şi se cere să se crească în el. Dar virtutea mai înaltă e nu numai cunună a virtuţii de mai înainte, ci şi rod al celui ce se sîrguieşte să o dobîndească cu ajutorul virtuţii mai de jos.

[31] Nici o virtute nu stă de sine, ci înseamnă deprinderea în bine a unei persoane, deprindere cîştigată prin efort. Deci e ipostaziată în persoană. Binele suprem, care însemnează toate virtuţile, e şi el ipostaziat în Persoana sau în comunitatea personală infinită. Numai prin atracţia ce o exercită El asupra omului, făcut după chipul Lui — căci binele e atractiv prin fire — face omul eforturi spre virtute. Acolo, binele în suma tuturor virtuţilor nu e câştlgat prin efort, sau cu ajutor de mai sus, ci e din veci in infinitatea lui. El ca binele în orice virtute prin excelenţă. De aceea I se şi dă adeseori numele unei virtuţi saţ şi alin, totdeauna întelegindu-se El ca suport al ei.

(fragment din Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea I, PSB 29, Ediţia 1982)