Acum vreo saisprezece veacuri în urmă strălucea în părţile Egiptului ca o stea luminoasă Cuviosul Paisie cel Mare.

Din numărul cel mare al ucenicilor săi, Cuviosul Paisie avea pe unul mai de-aproape pe care îl iubea mult pentru nerăutatea si pentru simplitatea lui. A mers odinioară acest ucenic în cetate spre a vinde rucodelia (lucrul mâinilor). Întorcându-se în schit după câteva zile, vede cu mirare ucenicul că duhovnicescul lui Părinte (adică Paisie), care îl avea la atâta dragoste, acuma nu-i mai dă nici o atenţie.

Nici măcar blagoslovenia obisnuită nu i-o mai dă bătrânul, ba încă se fereste de el ca de un străin. Se uită lung la el ca si cum nu l-ar cunoaste. Mirat de această străină schimbare, ucenicul îl întreabă:

„Părinte, de ce te feresti asa de mine ?”

„Dar cine esti tu, că eu nu te cunosc?”, îi răspunde bătrânul.

„Cum nu mă cunosti, nu sunt eu cutare ucenic, pe care îl iubeai asa de mult?„

„Ucenicul acela era crestin (răspunde el) nu asa cum esti tu. Chipul tău din afară seamănă cu dânsul, dar sufletul tău a murit duhovniceste. Semnele credinţei celei vii s-au pierdut de la tine si esti ca un mort între noi. Spune-mi, ce ai păţit pogorându-te în cetate?”

„N-am păţit nimic si n-am săvârsit nici un rău” (răspunse ucenicul).

„Ticălosule (îi zice bătrânul), ai suferit cea mai mare pagubă si mai zici că n-ai păţit nimic! Atâta de nesimţitor esti! Fugi acum de la mine căci nu mai pot sta de vorbă cu cel care s-a lepădat de Hristos!„

„Cum părinte, eu m-am lepădat de Hristos?” (a strigat cu spaimă ucenicul si a început a plânge cu suspinuri).

Apăsat de mustratea cea aspră, bietul ucenic si-a adus aminte despre o îmtâmplare pe care a avut-o când mergea spre cetate. Si anume s-a întâlnit în cale cu un evreu foarte meşter la cuvânt si viclean. Acesta se arăta a fi un om învăţat si iscusit în cuvintele Scripturii. Văzând el pe ucenic că este simpluţ si cam sfios a început să discute despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Între altele, jidovul cel viclean si-a vărsat veninul lui de sarpe, zicând că nu este Hristos adevărat acela pe care îl cinstesc crestinii, ci altul este Hristos, adică acela pe care îl asteaptă jidovii.

La aceste vorbe hulitoare, ucenicul din cauza prostimii lui, n-a îndrăznit să mustre pe spurcatul nepot al lui Iuda, nici nu si-a astupat urechile si nici nu s-a tulburat ca să se depărteze de el, ci a mers cu el înainte pe cale.

S-a sfiit de vicleanul jidov si în loc să-l mustre, a căutat să-i ţină hangul la vorbă si anume a rostit căpoate să fie asa cum zice el.

Prin cuvântul „poate” ucenicul a dat să înţeleagă că nu este nici el sigur de venirea Domnului, ca si cum ar zice că nici el nu este departe de părerea jidovului necredincios.

Îndoiala cea de o clipă, care s-a strecurat în mintea lui cea proastă, a fost socotită ca o lepădare de Hristos si Cuviosul Paisie a cunoscut cu duhul căderea ucenicului si s-a tulburat.

Nepăsarea si sfiala pe care a arătat-o ucenicul faţă de jidovul hulitor a fost ca o trădare a sfintei credinţe; pentru asta se ferea cuviosul de ucenic. Abia după o pocăinţă cu multe lacrămi fierbinţi (ca si oarecând Sf. Apostol Petru) a fost primit ucenicul iarăsi în slujbă de către Sf. Paisie.

Din această pildă putem cunoaste câtă cumpătare aveau Sfinţii Părinţi când era vorba de taina Credinţei.

Lepădarea ucenicului s-a făcut prin nestiinţă, din cauza prostimii lui. Iar dacă se întâmpla cumva ca cineva să tăgăduiască cu bună stiinţă sfânta si dreapta Credinţă, atunci toţi se tânguiau pentru el, ca si pentru cel mort, si nimeni dintre credinciosi nu aveau voie să facă legături cu cel lepădat.

Mai tare se fereau de el, decât de cel bolnav de ciumă. În asemenea cazuri Biserica punea legătură de afurisenie pentru cel căzut din credinţă si numai după o lungă pocăinţă era primit din nou printre credinciosi, însă nu avea voie să se împărtăsească până în ceasul morţii, iar dacă era cumva cleric, atunci pierdea dreptul la slujbă pentru toată viaţa. Asa era în vremea veche.

Dar astăzi, ce ne este dat să vedem în lumea crestinilor nostri? Cutare frate sau cutare cleric predică învăţătura comunistă, [ecumenistă n.r.] laudă dogmele cele fără Dumnezeu (ale ateilor), ba fac si tovărăsie cu dânsii si nimeni nu se fereste de el si nici nu i se dă pedeapsa cuvenită.

Unii se mai feresc puţin de cei înselaţi, alţii însă se sfiesc, temându-se de răzbunare, iar alţii mai habotnici îi laudă pe unii ca acestia că au îndrăzneală si sunt râvnitori pentru dreptate. (Dumnezeu Sfântul să ne păzească de asemenea înselăciune!)

Dacă socotim bine, vedem că înselăciunea comunistă, [ecumenista n.r.] cu întunericul masoneriei si cu toată ceata ateilor din Apus nu este altceva decât o lepădare de Credinţă. Ca să fie protejaţi de guvernul ateilor, păstorii cei duhovnicesti ascund astăzi toiagul mustrării si pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumesti. Ba unii îi laudă pe stăpânitorii comunisti [ecumenişti n.r.] şi le fac paradă (Te deumuri). Se tem păstorii să nu jignească pe fiarele cele cuvântătoare.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul – Din Ierihon la Sion pag. 222