Sfântul Vasile cel Mare a zis: ”Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt”. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viața feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curățire. Cum se face curățirea? Curățirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăință.

De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumusețeze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe…

Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăția în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiința, vom vedea că în viața noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenți? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.

Citeşte şi:  Părinte, aghiuţă ştie ce avem în inima noastră?

De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiți. Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.

Troparul slujbei de înmormântare zice: ”Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute”. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: ”După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți şi tu cu faptele tale”. Îşi ridică mâinile spre oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: ”Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?” Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?

Citeşte şi:  Multîndurata purtare de grijă a lui Dumnezeu întotdeauna chivernisește ceea ce ne este spre mai mult folos

Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viață, ar trebui să ne fie lecție, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiința nu va mărturisi împotriva noastră, vom simți un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenți, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăință şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Şi când Dumnezeu va vedea această intenție bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenție a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.

Citeşte şi:  Când se smereşte omul, îndată îl înconjoară mila şi simte atunci inima ajutorul de la Dumnezeu

Părintele Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire