Primul sfânt canon care vorbește despre căsătorie e canonul 5 apostolic, care se referă la soția Episcopului, a Presbiterului și a Diaconului. Și aici se specifică faptul că ea nu trebuie alungată de soțul ei, care e membru al ierarhiei bisericești, pe baza invocării unui motiv de evlavie[1]. De unde înțelegem faptul că Preoția, pentru Sfinții Apostoli, nu era văzută ca incompatibilă cu Nunta.

Canonul 17 apostolic oprește hirotonia întru Episcop, Presbiter și Diacon pentru cei care, după ce s-au botezat, au fost căsătoriți de două ori[2]. Ceea ce înseamnă că membrii ierarhiei bisericești pot fi căsătoriți doar o singură dată în viață. Pe când canonul următor, canonul al 18-lea apostolic, specifică faptul că soția viitorului membru al ierarhiei bisericești nu poate fi văduvă, divorțată, însoțitoare [ἑταίραν]/ curvă, roabă sau una care stă în corturi/ actriță[3]. De unde tragem concluzia că ea trebuie să fie o fecioară[4] cu o viață cuvioasă, o femeie liberă și cu o pregătire intelectuală și teologică serioasă.

În canonul al 19-lea apostolic se interzice hirotonia celor care s-au căsătorit cu două surori sau cu nepoata lor[5]. Pe când canonul al 26-lea apostolic interzice căsătoria celor care au intrat în cler neînsurați [ἀγάμων], cu excepția anagnoștilor și a psalților[6]. Canonul al 40-lea apostolic vorbește despre faptul că averea personală a Episcopului căsătorit poate fi moștenită de către soție, copii, rude sau casnici ai lui[7]. Și prin aceasta Sfinții Apostoli au recunoscut faptul că Episcopul poate să aibă o căsătorie validă cu o femeie și să aibă copii cu ea și să aibă o avere de lăsat moștenire.

Canonul 48 apostolic îl condamnă pe laic cu afurisirea, adică cu oprirea de la împărtășire, dacă divorțează de soția sa și dacă trăiește în concubinaj cu o altă femeie sau cu o femeie divorțată[8]. Iar canonul al 51-lea apostolic îl condamnă pe Episcopul, pe Presbiterul și pe Diaconul, dimpreună cu toți cei din catalogul preoțesc, care se scârbesc de nuntă[9]. Căci, se spune tot aici, „toate [sunt] bune foarte [πάντα καλὰ λίαν] și…bărbat și femeie l-a făcut Dumnezeu pe om [καὶ ἄρσεν καὶ θῆλυ ἐποίησεν ὁ Θεὸς τὸν ἄνθρωπον]”[10]. Așadar, canonul 51 apostolic recunoaște faptul că Taina Nunții se face numai pentru un bărbat și o femeie, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie.

Canonul 67 apostolic vorbește despre faptul că cel care violează o fecioară trebuie să o ia în căsătorie[11]. Și astfel canonul vorbește de o nuntă nedorită, pe care niciunul dintre ei sau măcar unul să nu și-o dorească. Pentru că fecioara a fost violată, a fost forțată să aibă o relație sexuală cu un bărbat, pe când bărbatul poate să își dorească această femeie de soție sau violul să fi fost o simplă nebunie de moment și să nu dorească nici el căsătoria. Dar, în același timp, această nuntă nedorită e dreaptă, pentru că bărbatul care a violat trebuie să își asume consecințele faptei sale.

Însă canonul presupune că bărbatul e totuși un tânăr necăsătorit. Pentru că, dacă ar fi fost însurat, nu ar fi vorbit despre o luare în căsătorie a fecioarei violate. Pentru că Biserica nu admite poligamia.

Canonul al 3-lea de la Sinodul I Ecumenic interzice membrilor ierarhiei bisericești de a avea concubine în casele lor. Singurele femei exceptate sunt mamele, surorile și mătușile lor, care nu sunt bănuite a avea relații sexuale cu ei. Doar acelea pot locui dimpreună cu ei[12].

Canonul al 14-lea de la Sinodul IV Ecumenic interzice anagnoștilor și psalților să se căsătorească cu o femeie eterodoxă [ἑτερόδοξον γυναῖκα][13]. Și cuvântului eterodox, potrivit acestui canon, e corelativul lui eretic[14].

Dar dacă un ortodox are o nevastă eretică și a făcut copii cu ea, acest sfânt canon ne spune că copiii trebuie botezați ortodox. După care, în același canon găsim faptul că acești copii, rezultați din relația dintre un ortodox și un eretic, când cresc mari, nu se pot căsători cu vreun eretic, iudeu sau ellin[15].

Pentru că un ortodox nu se poate căsători decât cu un ortodox. De aceea, ereticul sau păgânul, care vor să se căsătorească cu un ortodox, trebuie să făgăduiască că va deveni ortodox[16].

Adică Botezul ortodox e primul pas spre Căsătoria ortodoxă.

În canonul al 15-lea de la Sinodul IV Ecumenic se interzice căsătoria Diaconițelor[17]. Căci prin acest gest al lor de a se căsători, ca unele care sunt hirotesite pentru slujirea Bisericii, elebatjocoresc harul lui Dumnezeu[18]. În canonul al 16-lea al aceluiași Sfânt Sinod se interzice căsătoria pentru fecioarele închinate Domnului și pentru monahii[19]. Pentru că și fecioarele și monahiile și-au asumat viața în feciorie. Iar canonul al 27-lea al Sinodului al IV-lea Ecumenic interzice răpirea femeilor pentru căsătorie[20]. Deoarece căsătoria este un act liber consimțit.

În canonul al 3-lea al Sinodului din Trullos sau al Sinodului V-VI Ecumenic se reafirmă faptul că un cleric nu se poate recăsători[21], iar în canonul al 5-lea al aceluiași Sinod se reafirmă faptul că clericii nu pot avea o slujitoare în casă[22]. Canonul al 6-lea al Sinodului din Trullos interzice căsătoria după hirotonie[23]. Pentru că hirotonia înseamnă dedicare lui Dumnezeu, iar cel care s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu nu se mai poate uni cu femeie.

Însă în canonul al 12-lea al Sinodului V-VI Ecumenic se interzice Episcopului să mai viețuiască împreună cu soția sa, după ce el a fost hirotonit Episcop[24]. Și se motivează faptul că această hotărâre canonică nu se dorește o anulare [ἀθετήσει] sau o răsturnare [ἀνατροπῇ] a canonului apostolic, ci a fost luată pentru mântuirea oamenilor și pentru propășirea spre mai bine a popoarelor și pentru ca starea preoțească să nu fie necinstită[25]. Însă, în fapt, prin acest canon s-a hotărât ca Episcopii să fie necăsătoriți, lucru evident până azi, abrogând astfel canoanele 5 și 40 apostolice.

Canonul următor, al 13-lea, al aceluiași Sinod, neagă celibatul Diaconilor și al Preoților din Biserica romanilor, adică din Patriarhia Romei, și stabilește ca Ipodiaconii, Diaconii și Presbiterii să fie căsătoriți[26].  Deși se putea stabili la fel de ușor ca în cazul Episcopilor, că niciun cleric nu poate fi căsătorit, pentru ca nu cumva soția și copiii clericului să aducă prejudicii Bisericii prin viața lor. Însă prin aceste două canoane, al 12-lea și al 13-lea de la Sinodul V-VI Ecumenic, s-a statornicit situația maritală sau non-maritală a ierarhiei Bisericii până azi, Episcopii având statut non-marital. Dar în textul canonului al 12-lea nu se specifică faptul că Episcopul trebuie să vină din rândul monahilor, ci că el nu poate fi căsătorit.

Tot în canonul al 13-lea citat anterior se mărturisește Nunta ca instituție legiuită [νομοθετηθέντα] șibinecuvântată [εὐλογηθέντα] de Dumnezeu[27]. După care Sfinții Părinți sinodali au fost de acord cu ce s-a stabilit la Cartaghenis și anume ca Ipodiaconii, Diaconii și Presbiterii, cei care au soții, trebuie „a fi înfrânați în[tru] toate [ἐγκρατεῖς εἶναι ἐν πᾶσιν]”, atunci când vin să slujească Domnului[28]. Și prin înfrânarea care li se cere se înțelege, întâi de toate, înfrânarea de la relațiile sexuale cu soțiile lor, dar, în același timp, și de la mâncare și băutură.

Pentru ca, în finalul canonului al 13-lea, sinodalii să reafirme valabilitatea parțială a canonului 5 apostolic, care interzicea Episcopului, Presbiterului și Diaconului alungarea soției pe motive de evlavie. Căci, dacă în canonul al 12-lea s-a stabilit statutul non-marital al Episcopului, în canonul de față, al 13-lea, doar Presbiterul și Diaconul mai intră în categoria celor care nu trebuie să își părăsească soția pe motive de evlavie[29].

În canonul al 24-lea al aceluiași Sinod, se interzice clericului, care a fost invitat la nuntă, să fie de față atunci când nuntașii încep să joace[30]. De unde rezultă faptul că jocurile și dansurile nu au ce căuta la o nuntă ortodoxă. Că ele sunt improprii nunții ortodoxe.

În canonul al 26-lea din Trullos se specifică faptul că Presbiterul care din neștiință [τὸν κατὰ ἄγνοιαν] a ajuns să fie căsătorit printr-o căsătorie nelegiuită [ἀθέσμῳ γάμῳ], rămâne cu calitatea de Presbiter, dar e oprit de la slujire și trebuie să divorțeze de soția sa[31]. Canonul nu ne explică ce înseamnă căsătorie nelegiuită. Însă, cel mai probabil, se referă la o căsătorie cu cineva din familie sau din rudele Presbiterului, fără ca să știe că persoana cu care s-a căsătorit este rudă a lui, iar, după căsătorie și hirotonie, el află că aceea îi este rudă.

Canonul al 30-lea al aceluiași Sfânt Sinod îngăduie, în mod iconomic, Preoților din Bisericile barbarilor [ταῖς βαρβαρικαῖς Ἐκκλησίαις Ἱερέας] să fie celibi[32]. Motivul? Pentru micimea de suflet a gândirii lor și pentru nestatornicia lor[33].

Canonul al 44-lea de la Trullos interzice Monahului să se căsătorească[34]. Iar al 48-lea precizează faptul că candidatul la episcopat, care e căsătorit, trebuie să divorțeze, de comun acord cu soția sa, iar, după ce devine Episcop, fosta soție a Episcopului să devină Monahie într-o Mănăstire aflată la depărtare de reședința sa episcopală, dar să fie îngrijită de el, iar dacă e vrednică, să fie făcută Diaconiță[35].

Al 53-lea canon al aceluiași Sinod interzice căsătoria între nașul de Botez și mama finului său[36]. Pentru că rudenia duhovnicească [τὸ πνεῦμα οἰκειότης] este mai mare decât cea trupească, decât rudenia de sânge[37]. Iar în canonul următor, al 54-lea, sunt interzise căsătoriile nelegiuite [τοὺς παρανόμους γάμους] și anume: a unui bărbat cu verișoara sa, a unui tată și a unui fiu cu o mamă și o fiică, a tatălui și a fiului cu două surori, a mamei și a fiicei cu doi frați sau a doi frați cu două surori[38].

Canonul 72 al Sinodului V-VI Ecumenic resubliniază faptul că ortodocșii nu se pot căsători cu ereticii, iar cei care s-au căsătorit trebuie să se despartă[39]. Dar nu trebuie să se despartă bărbatul credincios de femeia necredincioasă, cu care el s-a căsătorit înainte ca să se convertească la dreapta credință. Sau invers, femeia credincioasă nu trebuie să se despartă de bărbatul necredincios, dacă s-a căsătorit cu el înainte ca ea să devină creștină[40]. Pentru că Sfinții Părinți sinodali considerau la vremea aceea erezia ca fiind mai periculoasă decât păgânismul. În canonul al 87-lea al aceluiași Sinod se stabilește cine e femeia adulteră [μοιχαλίς]: cea care își lasă bărbatul, cu care s-a căsătorit și se duce cu un altul[41]. Adică cea care trăiește în concubinaj cu un alt bărbat sau care se căsătorește cu altul. La fel și bărbatul, care își lasă soția și își ia altă femeie, este un bărbat adulter[42]. Pe când în canonul al 92-lea al aceluiași Sinod se reiterează ideea că femeile nu pot fi răpite pentru căsătorie[43]. În canonul următor, al 93-lea, se precizează faptul că a doua căsătorie nu se poate face decât după moartea unuia dintre soți[44], pe când în canonul al 98-lea se interzice căsătoria cu logodnica altui bărbat[45].

În canonul al 22-lea de la Sinodul al VII-lea Ecumenic se subliniază faptul că cei căsătoriți trebuie să mănânce împreună cu copiii lor, pentru că pot mânca împreună bărbații și femeile, dar ei trebuie să se ferească de desfrânare[46]. În canonul al 10-lea de la Sinodul de la Anghira [Ἀγκυρα][47], din 314, este interzisă căsătoria pentru Diaconul celib [48].

Pe când în al 11-lea canon al aceluiași Sinod se interzice răpirea logodnicelor[49].

Canonul al 20-lea de la Sinodul de la Anghira pedepsește adulterul[50], iar canonul al 25-lea și ultimul al acestui Sinod interzice relația sexuală dintre logodnic și sora logodnicei[51].

Sinodul de la Neochesaria [Νεοκαισαρεία], din 315, în primul lui canon, interzice căsătoria Presbiterului[52]. În al 2-lea canon este interzisă căsătoria  unei femei cu doi frați[53], pe când în al 3-lea canon sunt oprite nunțile multiple[54].

În canonul al 7-lea de la Sinodul de la Neochesaria, Presbiterul este oprit să mănânce la nunțile celor care se căsătoresc pentru a doua oară[55]. Iar motivul e aceasta: pentru că a doua nuntă e însoțită de pocăință[56].

În canonul al 8-lea al aceluiași Sinod ni se spun două lucruri: 1. că laicul, a cărui soție va fi vădită ca adulteră, nu va putea să fie hirotonit și 2. că clericul, a cărui soție devine adulteră, e dator să se despartă de ea, dacă vrea să mai poată sluji, sau poate să trăiască în continuare cu ea, dar fără să mai poată sluji[57].

Sinodul de la Gangra [Γάγγρα], din 340, în primul său canon, condamnă cu anatema [ἀνάθεμα] pe cei care defaimă nunta și pe femeia care se culcă cu bărbatul ei, cu care s-a cununat, și care spun faptul că din cauza nunții nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu[58]. Pe când în al 5-lea canon al aceluiași Sinod este anatematizat cel care spune că nu vrea să fie împărtășit de un Presbiter, pe motivul că acela e căsătorit[59].

În canonul al 9-lea al Sinodului din Gangra este anatematizat cel care trăiește în feciorie și în înfrânare pentru că se scârbește de nuntă[60]. Pe când în al 10-lea canon al aceluiași Sinod este anatematizat cel care trăiește în feciorie pentru Domnul, dar își bate joc de cei căsătoriți[61].

În canonul al 14-lea de la Sinodul din Gangra este anatematizată femeia care, scârbindu-se de căsătorie, își părăsește soțul[62]. Iar ultimul canon al acestui sinod, al 21-lea, cinstește legătura cea cinstită a nunții[63].

La Sinodul din Laodichia [Λαοδίκεια], din 343, în canonul întâi, se admite nunta a doua și se specifică faptul că soții se vor putea împărtăși, după ce trăiesc o perioadă de timp în rugăciune și în post[64]. Pe când în al 10-lea canon[65] și în al 31-lea al acestui Sinod e interzisă căsătoria unui ortodox cu un eretic[66].

Canonul al 53-lea de la Sinodul din Laodichia se ocupă de petrecerea de după nuntă. Și ne spune că creștinii nu trebuie să joace sau să sară la nuntă, ci să mănânce cuviincios. Adică interzice muzica, jocul și dansul la nuntă, dar nu și masa de nuntă[67]. Pe când al 54-lea canon interzice clericilor să participe la spectacolele de la nunți[68].

În canoanele 3, 4[69], 25[70] și 70 de la Sinodul din Cartagheni [Καρθαγένη], din 419, se stabileșteînfrânarea clericilor înainte de a sluji cele sfinte[71]. Înfrânarea de la relațiile sexuale cu soțiile lor.

Iar în canonul al 21-lea al aceluiași Sinod se stabilește ca să nu se căsătorească copiii clericilor cu păgâni și eretici[72].  Pe când canonul 102 de la același Sinod stabilește faptul că despărțirea soților nu e divorț, ci ei pot să se împace[73].

Canonul al 3-lea al Sfântului Dionisios, Patriarhul Alexandriei, stabilește că soții, de comun acord, trebuie să se înfrâneze sexual pentru ca să stăruiască în rugăciune[74].

Pe când canonul 1 al Sfântului Atanasios al Alexandriei vorbește despre Nuntă ca despre prima cale a vieții, care e moderată și proprie vieții[75].

Sfântul Vasilios cel Mare, în canonul al 4-lea al său, consideră a 3-a căsătorie poligamie[πολυγαμίαν] și curvie [πορνείαν][76], pe când în canonul al 6-lea consideră că curvia canonicilor nu este nuntă[77].

În canonul al 9-lea, Sfântul Vasilios subliniază faptul că despărțirea soților, care e urmată de o relație sexuală a ambelor părți, îi face pe amândoi soții să fie adulteri[78]. Pe când în canonul al 12-lea, el stabilește că nu mai pot sluji clericii care s-au căsătorit de două ori[79].

În canonul al 21-lea al Sfântului Vasilios cel Mare, se indică faptul că soția trebuie să îl primească pe bărbatul ei, dacă a desfrânat cu o femeie necăsătorită, dar că soțul se va despărți de femeia lui, dacă ea are o relație sexuală cu un alt bărbat[80].

În canonul următor, al 22-lea, Sfântul Vasilios îl consideră curvar pe cel care și-a răpit soția[81]. În canonul al 23-lea, el vorbește despre căsătoriile nelegiuite: cei căsătoriți cu două surori sau cele care s-au căsătorit cu 2 frați și căsătoria cu cumnata[82]. Pe când în canonul al 24-lea, Sfântul Vasilios o oprește pe văduva de 60 de ani, care se recăsătorește, de la împărtășire[83]. Pentru că în acest canon se subliniază faptul că bătrânețea e vremea cuviinței și nu a relațiilor sexuale.

În canonul al 25-lea al Sfântului Vasilios cel Mare se vorbește despre bărbatul căsătorit cu cea pe care a violat-o[84]. Pe când în canonul al 26-lea, Sfântul Vasilios precizează faptul că curvia nu enuntă. Și el sfătuiește ca cei care trăiesc în curvie să se despartă, dar dacă vor rămâne împreună, ei vor fi canonisiți pentru curvia lor[85].

În canonul al 27-lea, Sfântul Vasilios îl oprește de la slujire pe Presbiterul căsătorit cu nuntă nelegiuită[86]. Pe când în canonul al 30-lea, el îl pedepsește pe cel care își răpește soția[87]. În canonul următor, al 31-lea, Sfântul Vasilios stabilește că femeia e adulteră, dacă se recăsătorește înainte de moartea soțului ei[88].

În canonul al 35-lea, Sfântul Vasilios spune că femeia care își părăsește bărbatul fără motivgreșește[89]. Pe când în canonul al 36-lea, Sfântul Vasilios e îngăduitor cu căsătoriile femeilor cărora le-a plecat soții pe front[90].

În canonul al 37-lea, el vorbește despre bărbatul care s-a căsătorit, după ce a trăit un anumit timp în concubinaj cu o altă femeie[91]. Pe când în canonul al 38-lea, Sfântul Vasilios cel Mare o canonisește cu 3 ani de neîmpărtășire pe fecioara care s-a căsătorit fără voia părinților ei[92].

În canonul al 39-lea, același Sfânt Părinte al Bisericii stabilește faptul că femeia care trăiește cu un bărbat adulter e o adulteră[93], iar în canonul al 40-lea, el stabilește că femeia roabă se poate căsători numai cu voia stăpânului ei[94].

În canonul al 41-lea, Sfântul Vasilios acceptă recăsătorirea văduvelor, conform I Cor. 7, 39[95]. Iar în canonul al 42-lea el consideră curvie căsătoria celor care nu au primit voie de la stăpânii lor[96].

În canonul al 46-lea al Sfântului Vasilios cel Mare se vorbește despre femeia care s-a căsătorit din neștiință cu un bărbat nedivorțat, după care el s-a întors la soția lui. Sfântul Vasilios spune despre această femeie că nu trebuie oprită de la nuntă, dar el o sfătuiește că mai bine este să rămână nemăritată[97].

În canonul al 48-lea, Sfântul Vasilios reafirmă același lucru: soția părăsită să nu se mai recăsătorească[98]. Pe când în canonul al 49-lea, el consideră nevinovată pe cea violată, fie că e femeie liberă, fie că e roabă[99]. În canonul al 50-lea, Sfântul Vasilios cel Mare consideră a 3-a nuntă ca nelegală[100]. Și el spune că a treia nuntă o vede ca pe niște pângăriri [ῥυπάσματα] ale Bisericii. Dar, în finalul canonului, Sfântul Vasilios cel Mare spune că această căsătorie a 3-a estemai bună decât trăirea în curvie[101].

În canonul al 53-lea, Sfântul Vasilios acceptă nunta a doua pentru văduva sclavă care a fost răpită[102]. În canonul al 58-lea, el oprește 15 ani de la împărtășire pe bărbatul adulter[103], pe când în canonul al 62-lea e pedepsit ca și adulterul bărbatul care a arătat nerușinare în cele bărbătești[104]. Adică cel care a avut relații homosexuale. În canonul al 63-lea, Sfântul Vasilios canonisește tot cu 15 ani de oprire de la împărtășire pe cel care a căzut în păcatul zoofiliei, adică al sexului cu animalele[105].

În canonul al 68-lea, Sfântul Vasilios îi pedepsește ca pe adulteri pe cei care se căsătoresc cu rudele lor[106]. Pe când în canonul al 69-lea, Sfântul Vasilios cel Mare îl oprește un an de la împărtășire pe anagnostul care s-a culcat cu logodnica lui înainte de nuntă. Iar dacă are relații sexuale cu o femeie fără a fi logodit cu ea, îl oprește de la slujire. Aceeași pedeapsă îi dă și slujitorului bisericesc, care ar păcătui în acest fel[107].

În canonul al 70-lea, Sfântul Vasilios pedepsește cu caterisirea pe Diaconul și pe Presbiterul care cad în păcatul curviei[108]. Pe când în canonul al 76-lea el canonisește cu 20 de ani oprire de la împărtășire pentru căsătoria între cumnați[109].  În al 77-lea canon al Sfântului Vasilios se pedepsește adulterul[110], în al 78-lea e pedepsit cel căsătorit cu două surori (care a fost căsătorit cu una dintre surori, apoi se căsătorește cu a doua)[111], în al 79-lea cei care au relații sexuale cu mamele lor vitrege[112].

În canonul al 80-lea, Sfântul Vasilios pedepsește poligamia, pe care o caracterizează ca fiind o faptădobitocească [κτηνώδη] și cu totul străină neamului oamenilor [καί παντελῶς ἀλλοτρίαν τοῦ γένους τῶν ἀνθρώπων][113]. Iar în canonul al 87-lea, el oprește căsătoria cu două surori[114], căsătoria dintre ginere și soacră, dintre tată și fiică, dintre fiu și mamă, dintre cumnați, dintre frați[115], dintre soție și rudele bărbatului ei[116].

În canonul al 88-lea, Sfântul Vasilios interzice clericilor să aibă concubine[117].

Iar Sfântul Grigorios al Nissisului, în canonul al 4-lea, osândește adulterul [preacurvia], curvia[118], zoofilia și homosexualitatea[119].

Sfântul Timoteos, Patriarhul Alexandriei, stabilește în canonul al 5-lea înfrânarea soților de la relații sexuale înainte de împărtășirea cu Domnul, potrivit I Cor. 7, 5[120].

Iar în canonul al 11-lea, el interzice căsătoria dintre nepot și mătușă și căsătoria cu cumnata, după ce moare sora ei[121].

În canonul al 13-lea, Sfântul Timoteos stabilește faptul că soții nu pot avea relații sexuale sâmbăta și duminica pentru că în acele zile se slujește Dumnezeiasca Liturghie[122].

Pe când în canonul al 15-lea, el stabilește faptul că demonizarea unuia dintre soți nu e motiv de divorț[123].  Același Sfânt Părinte al Bisericii, în canonul al 16-lea, stabilește că trebuie să postim înainte de împărtășire[124].

Sfântul Teofilos al Alexandriei, în canonul al 3-lea, osândește adulterul Presbiterului[125], pe când, în al 5-lea, pe clericul care e căsătorit cu nepoata sa de frate[126]. În canonul al 9-lea, Sfântul Teofilos osândește pe cleric pentru curvie[127], iar în canonul al 13-lea, el desparte pe cei căsătoriți nelegiuit[128].

Sfântul Ioannis Postitorul, în canonul al 15-lea, vorbește despre bărbatul căsătorit care cade în curvie[129], pe când în canonul al 18-lea despre clericul căzut în curvie[130]. În canonul al 19-lea, Sfântul Ioannis Postitorul stabilește epitimiile pentru căsătoria a 2-a și a 3-a și acceptă căsătoria a 3-a, dacă soții nu au copii din căsătoriile anterioare[131]. Cu alte cuvinte, acceptă căsătoria a 3-a în special pentru nașterea de copii.

În canonul următor, al 20-lea, același Sfânt Părinte osândește adulterul[132], pe când în canonul al 21-lea, el interzice intrarea în preoție a celui care are soție adulteră. Iar dacă a făcut adulter după hirotonia soțului, clericul trebuie să se despartă de soția adulteră, pentru ca să mai poată sluji[133]. În canonul al 22-lea al Sfântului Ioannis Postitorul se stabilește că este adulter căsătoria cu logodnica altuia[134].

În canonul al 23-lea al aceluiași, se oprește căsătoria ortodocșilor cu ereticii[135], în canonul al 25-lea se osândește desfrâul cu logodnica[136], pe când în canonul al 26-lea e osândit cel care are relații sexuale cu soacra sa, în timp ce nu e despărțit de soția sa[137].

În canonul al 49-lea, Sfântul Ioannis Postitorul canonisește relația sexuală cu mama vitregă[138], pe când în canonul al 50-lea relațiile sexuale ale unui bărbat cu mama și cu fiica[139].

În canonul al 52-lea, Sfântul Ioannis Postitorul canonisește relația homosexuală dintre socru și ginere[140], în canonul al 55-lea relația sexuală dintre tată și fiică[141], în canonul al 56-lea relația sexuală dintre fiu și mamă[142], în canonul al 57-lea relația sexuală dintre nașul de Botez și fina sa[143], în canonul al 58-lea relația sexuală dintre fin și nașa sa[144], pe când în canonul al 59-lea, el pedepsește pe soții care fac sex cu animale[145].

În canonul al 61-lea, Sfântul Ioannis Postitorul canonisește pe soții care curvesc cu păgâni și eretici[146], iar în canonul al 62-lea, el vorbește despre despărțirea Presbiterului sau a Diaconului de soția sa care a devenit adulteră[147]. Pentru ca în ultimul canon al său, în canonul al 65-lea, Sfântul Ioannis Postitorul să îl canonisească pe soțul care face sex anal cu soția sa.

Sfântul Nichiforos Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, în canonul al 2-lea, îi canonisește pe cei care se căsătoresc a doua și a 3-a oară[148], iar în canonul al 7-lea îl oprește de la hirotonie pe cel care a trăit în depravare [ἐν ἀσωτείᾳ][149]. Însă, în canonul al 8-lea, Sfântul Nichiforos spune că copiii născuți din concubinaj și din a 2-a și a 3-a căsătorie pot fi hirotoniți, dacă dovedesc că sunt vrednici[150].

În canonul al 29-lea, Sfântul Nichiforos îi pune pe adulteri în rândul zoofililor și al ucigașilor[151], pe când în canonul al 34-lea, el interzice primirea de daruri pentru Biserică de la cei care trăiesc în concubinaj[152]. În canonul al 35-lea, Sfântul Nichiforos dă anatemei pe monahul care se leapădă de monahism și se căsătorește[153], pe când în canonul al 36-lea îl oprește de la hirotonie pe cel care a curvit[154]. În canonul al 37-lea, același Sfânt Părinte interzice credincioșilor să mănânce cu cel curvar și recunoscut de toți ca fiind curvar[155].

Și din toată pledoaria dogmatică a Bisericii referitoare la căsătorie rezultă că Nunta se face între un bărbat și o femeie, care nu sunt în grade de rudenie de sânge și duhovnicească, și că ei trebuie să fie ortodocși și să trăiască în curăție și sfințenie, potrivit învățăturii de credință a Bisericii. Toate păcatele care vizează căsătoria au fost canonisite aspru, pentru că ele distrug relația de intimitate duhovnicească dintre soț și soție. A doua și a treia căsătorie au fost acceptate de către Biserică, dar fiind însoțite de pocăință, pentru că doar prima căsătorie este adevărata Nuntă a soților ortodocși.

---

[1] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 10/ Ἀποστολικοὶ Κανόνες, ed. gr., cf.http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#AC.

[2] Idem, p. 17/ Ibidem. [3] Idem, p. 18/ Ibidem.

[4] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, op. cit., p. 18.

[5] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, op. cit., p. 19/ Ἀποστολικοὶ Κανόνες, ed. gr., cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#AC.

[6] Idem, p. 21/ Ibidem. [7] Idem, p. 30/ Ibidem. [8] Idem, p. 33/ Ibidem. [9] Idem, p. 34/ Ibidem.[10] Ibidem/ Ibidem. [11] Idem, p. 41/ Ibidem.

[12] Idem, p. 52/ Κανόνες τῆς ἐν Νικαίᾳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Α´ Συνόδου, cf.http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS1.

[13] Idem, p. 86/ Κανόνες τῆς ἐν Χαλκηδόνι Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Δ´ Συνόδου, cf.http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS4.

[14] Ibidem/ Ibidem. [15] Ibidem/ Ibidem. [16] Ibidem/ Ibidem. [17] Ibidem/ Ibidem. [18] Ibidem/ Ibidem. [19] Idem, p. 87/ Ibidem. [20] Idem, p. 92/ Ibidem.

[21] Idem, p. 103/ Κανόνες τῆς ἐν Τρούλλῳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Πενθέκτης Συνόδου, cf.http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS5-6.

[22] Idem, p. 105/ Ibidem. [23] Ibidem/ Ibidem. [24] Idem, p. 110/ Ibidem. [25] Ibidem/ Ibidem.[26] Idem, p. 111/ Ibidem. [27] Idem, p. 112/ Ibidem. [28] Ibidem/ Ibidem. [29] Ibidem/ Ibidem.[30] Idem, p. 419/ Ibidem. [31] Idem, p. 120/ Ibidem. [32] Idem, p. 122/ Ibidem. [33] Ibidem/ Ibidem. [34] Idem, p. 133/ Ibidem. [35] Idem, p. 134-135/ Ibidem. [36] Idem, p. 137/ Ibidem. [37]Ibidem/ Ibidem.

[38] Idem, p. 138/ Ibidem. [39] Idem, p. 146/ Ibidem. [40] Ibidem/ Ibidem. [41] Idem, p. 152/ Ibidem. [42] Idem, p. 153/ Ibidem. [43] Idem, p. 155/ Ibidem. [44] Idem, p. 156/ Ibidem. [45]Idem, p. 159/ Ibidem.

[46] Idem, p. 178/ Κανόνες τῆς ἐν Νικαίᾳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Ζ´ Συνόδου, cf.http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS7.

[47] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Άγκυρα.

[48] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 183 și 189/ ΣΥΝΤΑΓΜΑ ΤΩΝ ΘΕΙΩΝ ΚΑΙ ΙΕΡΩΝ ΚΑΝΟΝΩΝ, ed. lui G. A. Ralli și M. Potli, vol. al 3-lea, Ed. Tis Tipografias G. Hartofilacos, Atena, 1853, p. 4o.

[49] Idem, p. 189/ Idem, p. 41. [50] Idem, p. 192/ Idem, p. 62. [51] Idem, p. 194/ Idem, p. 68. [52]Ibidem/ Idem, p. 70. [53] Ibidem/ Idem, p. 71. [54] Idem, p. 195/ Idem, p. 74. [55] Idem, p. 196/ Idem, p. 80. [56] Ibidem/ Ibidem. [57] Ibidem/ Idem, p. 82. [58] Idem, p. 199/ Idem, p. 100. [59]Idem, p. 200/ Idem, p. 103. [60] Idem, p. 201/ Idem, p. 106. [61] Ibidem/ Ibidem. [62] Idem, p. 202/ Idem, p. 110. [63] Idem, p. 204/ Idem, p. 118.

[64] Idem, p. 216/ Idem, p. 171. [65] Idem, p. 218/ Idem, p. 180. [66] Idem, p. 224/ Idem, p. 198.[67] Idem, p. 229/ Idem, p. 219. [68] Ibidem/ Idem, p. 220. [69] Idem, p. 244/ Idem, p. 301-302.[70] Idem, p. 253/ Idem, p. 369-370. [71] Idem, p. 274/ Idem, p. 482. [72] Idem, p. 251/ Idem, p. 364. [73] Idem, p. 288/ Idem, p. 548.

[74] Idem, p. 320/ ΟΙ ΘΕΙΟΙ ΚΑΙ ΙΕΡΟΙ ΚΑΝΟΝΕΣ, Η ΚΑΝΟΝΙΚΑΙ ΕΠΙΣΤΟΛΑΙ ΤΩΝ ΑΓΙΩΝ ΠΑΤΕΡΩΝ, vol. al 4-lea, Ed. Tis Tipografias G. Hartofilacos, Atena, 1854, p. 9.

[75] Idem, p. 334/ Idem, p. 69. [76] Idem, p. 343/ Idem, p. 102. [77] Idem, p. 346/ Idem, p. 108.[78] Idem, p. 349/ Idem, p. 120-121. [79] Idem, p. 353/ Idem, p. 131. [80] Idem, p. 359/ Idem, p. 149. [81] Idem, p. 360/ Idem, p. 151. [82] Idem, p. 361/ Idem, p. 154. [83] Idem, p. 362/ Idem, p. 155. [84] Ibidem/ Idem, p. 157-158. [85] Ibidem/ Idem, p. 159. [86] Idem, p. 364/ Idem, p. 161.

[87] Idem, p. 366/ Idem, p. 169. [88] Idem, p. 367/ Idem, p. 173. [89] Idem, p. 368/ Idem, p. 179.[90] Idem, p. 369/ Idem, p. 180. [91] Ibidem/ Idem, p. 181. [92] Ibidem/ Idem, p. 182. [93] Idem, p. 370/ Idem, p. 184. [94] Ibidem/ Idem, p. 185. [95] Idem, p. 371/ Idem, p. 188. [96] Ibidem/ Idem, p. 189. [97] Idem, p. 373/ Idem, p. 195.

[98] Idem, p. 375/ Idem, p. 199. [99] Ibidem/ Idem, p. 202. [100] Ibidem/ Idem, p. 203. [101]Ibidem/ Ibidem. [102] Idem, p. 377/ Idem, p. 209. [103] Idem, p. 378/ Idem, p. 216. [104] Idem, p. 379/ Idem, p. 220. [105] Idem, p. 380/ Ibidem. [106] Idem, p. 381/ Idem, p. 222. [107] Ibidem/ Idem, p. 225. [108] Idem, p. 382/ Idem, p. 228. [109] Idem, p. 384/ Idem, p. 239.

[110] Ibidem/ Idem, p. 239-240. [111] Ibidem/ Idem, p. 240. [112] Idem, p. 385/ Idem, p. 241.[113] Ibidem/ Idem, p. 242. [114] Idem, p. 388/ Idem, p. 261. [115] Idem, p. 389-390/ Idem, p. 263.[116] Idem, p. 390/ Ibidem. [117] Idem, p. 391/ Idem, p. 269. [118] Idem, p. 408/ Idem, p. 308.[119] Idem, p. 409/ Idem, p. 309. [120] Idem, p. 399/ Idem, p. 334. [121] Idem, p. 401/ Idem, p. 337. [122] Ibidem/ Idem, p. 339.

[123] Idem, p. 402/ Idem, p. 340. [124] Ibidem/ Idem, p. 341. [125] Idem, p. 415/ Idem, p. 344.[126] Idem, p. 416/ Idem, p. 345. [127] Idem, p. 418/ Idem, p. 349. [128] Idem, p. 420/ Idem, p. 352. [129] Idem, p. 438/ Idem, p. 437. [130] Idem, p. 439/ Idem, p. 438. [131] Ibidem/ Ibidem.[132] Ibidem/ Ibidem.

[133] Idem, p. 440/ Idem, p. 439. [134] Ibidem/ Ibidem. [135] Ibidem/ Ibidem. [136] Ibidem/ Ibidem. [137] Idem, p. 441/ Idem, p. 440. [138] Idem, p. 447/ Idem, p. 445, n. 2. [139] Ibidem/ Ibidem. [140] Idem, p. 448/ Ibidem. [141] Ibidem/ Ibidem. [142] Ibidem/ Idem, p. 446, n. 2. [143]Ibidem/ Ibidem. [144] Ibidem/ Ibidem. [145] Idem, p. 449/ Ibidem.

[146] Ibidem/ Ibidem. [147] Ibidem/ Ibidem. [148] Idem, p. 450/ Idem, p. 427. [149] Idem, p. 453/ Ibidem. [150] Ibidem/ Ibidem. [151] Idem, p. 459/ Idem, p. 430. [152] Idem, p. 460/ Ibidem. [153]Ibidem/ Ibidem. [154] Idem, p. 461/ Ibidem. [155] Ibidem/ Idem, p. 430-431.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Întrebări și răspunsuri teologice, (vol. 1)