Sf. Serafim de la Sarov:

Stareţul nu permitea copiilor să vorbească împotriva părinţilor, chiar şi a celor care aveau neajunsuri evidente. Un om a venit la stareţ cu mama sa, care era robită de patima beţiei. Cînd fiul doar a încercat să vorbească despre asta, părintele Serafim i-a astupat gura cu mîna şi nu l-a lăsat să spună nici un cuvînt. Apoi, adresîndu-se mamei, a zis: “Deschide buzele tale” şi, cînd aceasta a deschis gura, a suflat de trei ori peste ea. Dîndu-le drumul, părintele Serafim a zis: “Iată, vă dau testamentul meu: să nu ţineţi în casa voastră nici vin şi nici măcar vase pentru vin, pentru că de acum înainte nu vei mai suferi vinul”.

Sf. Teofan Zăvorîtul:

Vă tînguiţi pentru copii. Dar pentru asta sînteţi mamă, ca să vă tînguiţi pentru copii. Dar adăugaţi la tînguire şi rugăciunea.. Iar Domnul va avea grijă de copii. Amintiţi-vă de mama fericitului Augustin. A plîns cît a plîns, s-a rugat cît s-a rugat! Şi a obţinut ceea după ce a plîns, că Augustin şi-a venit în fire, şi a început să fie cum trebuie.

Nu vă neliniştiţi pentru fiu. Luaţi-i în consideraţie caracterul, dar viaţa mai tîrziu vă va face să vă cruciţi. Că iubeşte averea, asta încă nu-i mare nenorocire. Va fi mai gospodăros. A nu avea nu este cu putinţă, pentru că trebuie să mănînci, să bei, să ai casă şi altele. Numai pe lîngă avere să ai şi nădejde în Dumnezeu, iar o parte să o dai săracilor. Învăţaţi-l să dea cîte o copeică săracului, măcar duminica. Începînd de la asta, va merge şi mai departere.

Iar cu rugăciunea să nu-l sîcîiţi, îl puteţi plictisi. Sfătuiţi-l să se roage măcar puţin dimineaţa şi seara, fără să citească vreo rugăciune, ci, aşa, cu mintea înălţîndu-şi ochii către Dumnezeu. Seara – să mulţumească lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut, dimineaţa – să ceară pentru ziua ce începe – cu cuvintele sale, cum ştie, numai să o facă. Şi asta ajunge. Închinăciuni vreo trei-patru cu aceste gînduri. Şi ziua lasă să se mai adreseze lui Dumnezeu cu o rugăciune scurtă: “Doamne, miluieşte; binecuvîntează, Doamne”. Mai mult decît atît nu trebuie. “E greu asta, să-l întrebaţi, ei, dar adu-mi această mîngîiere…”

Tinerii vor să trăiască pe pămînt şi pămînteşte. Că nici nu se poate fără asta, pentru că noi sîntem pămînteni. Numai că nu trebuie să uităm că pe pămînt sîntem pentru o vreme, şi încă scurtă, deci, chiar dacă sîntem pămînteni, nu pentru pămînt am primit viaţă.

Înstrăinarea copiilor – este neobişnuită. Dar vedeţi, dacă nu cumva dumneavoastră sînteţi pricina. Dacă dumnea-voastră ba citiţi, ba trebăluiţi, iar de copii vă ocupaţi puţin, aşa încît ei nu văd mîngîiere de la dumneavoastră… atunci ce-i de mirare în faptul că se înstrăinează de dumneavoastră? Nu puteţi să vă mîntuiţi singură sufletul. O parte însemnată în aceasta o reprezintă grija de copii, mîngîierea, gingăşia maternă, înţelepţirea fără cuvinte.

Sf. Ioan de la Kronştadt:

Părinţi şi educatori! Păziţi copiii voştri cu toată grija de mofturile în faţa voastră, altfel copiii vor uita degrabă preţul iubirii voastre, îşi vor umple inima de ură, vor pierde de timpuriu sfînta, sincera, aprinsa dragoste a inimii, iar odată cu atingerea maturităţii vă vor reproşa că în copilărie i-aţi dădăcit prea mult, satisfăcîndu-le mofturile inimii. Moftul – este germenele stricăciunii sufletului, rugină inimii, molie a dragostei, sămînţa răutăţii, urîciune înaintea Domnului.

Omul, se spune, este liber, el nu poate fi sau nu trebuie să-şi impună nici credinţa, nici învăţătura. Doamne, miluieşte! Ce părere drăcească! Dacă nu s-ar impune, ce ar mai ieşi după asta din oameni? Ei, ce va ieşi din tine, înghiţitorule de reguli nou gîndite, dacă tu nu te vei impune nici la o fapta bună, ci vei trăi aşa cum îţi dictează dictează să trăieşti inima ta stricată, mintea ta înfumurată şi mioapă, trupul tău păcătos? Spune, ce va ieşi din tine? Oare tu nu te impui la nimic, nu zic bun, dar măcar la ceva folositor şi trebuincios? Cum putem exista fără să ne impunem la ceva? Cum putem să nu-i îndemnăm şi să-i impunem şi pe creştini să îndeplinească prescripţiile credinţei şi cucerniciei? Nu se spune oare în Sfînta Scriptură că “Împărăţia Cerului se ia cu sila”, că “cei cei se silesc o dobîndesc” (Mt. 11, 12)? Dar cum să nu-i impunem mai ales pe băieţi spre învăţătură, rugăciune? Ce va ieşi din ei? Oare nu leneşi? Oare nu ştrengari? Oare nu se vor deprinde ei la tot răul?

Sfantul Ioan Gura de Aur:

Sunt convins ca proasta crestere a copiilor si inrairea lor nu se datoreste altui fapt decat dragostei patimase ce o avem pentru bunurile materiale ale acestei lumi. Grija de cele lumesti si preferinta parintilor numai pentru bunurile pamantului ii silesc sa nu se ingrijeasca de copii si, odata cu aceasta, sa nu se ingrijeasca nici de sufletele lor. Acesti parinti sunt mai rai decat omoratorii de copii.

Pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor noştri. Şi vă voi explica acest lucru în cele ce urmează.

Îndată ce s-a născut un copil, tatăl nu-şi dă toată silinţa ca să-i orânduiască viaţa şi să-i formeze caracterul, ci ca să-l împodobească şi să-l îmbrace cu haine luxoase, cusute cu fire de aur. Pentru ce faci asta, omule? Admit ca tu să te împodobeşti cu astfel de haine. Dar pentru ce îl înveţi cu ele pe copil, care încă n-a gustat din această nebunie? Pentru ce-i atârni în jurul gâtului podoabă? Copilul n-are nevoie de aur, ci de un bun şi priceput pedagog care să-l formeze. Şi mai laşi încă să-i atârne copilului părul pe spate ca unei fete! Prin asta, de la început chiar, slăbănogeşti pe copil şi moleşeşti tăria firii lui. De la început sădeşti în el dragostea zadarnică de bani şi-l convingi că trebuie să poftească lucruri nefolositoare. Pentru ce-i faci încă mai mare ispita? Pentru ce îl creşti în dragostea celor materiale? Scriptura spune: “E o ruşine pentru un bărbat dacă lasă să-i crească părul” (I Cor. 11, 14) Firea n-o vrea. Dumnezeu n-a îngăduit-o, este oprită, este un obicei păgânesc. Mulţi le atârnă cercei de aur la urechi. Ar trebui ca şi fetele să se ferească de asemenea podoabe. Voi însă aduceţi această pierzanie şi peste băieţi.

Poate că mulţi râd de cuvintele mele ca de nişte nimicuri. Nu sunt însă nimicuri, ci idei de foarte mare însemnătate. Dacă o fată este crescută în casa părintească în dragostea şi patima după podoabe femeieşti, când va pleca din casa părinţilor va fi de nesuferit soţului ei şi greu de mulţumit şi mai împovărătoare decât cei care strâng impozitele. V-am mai spus şi altădată că răul nu poate fi îndreptat din lume din pricină că nici un om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbeşte despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăţia trupească şi sufletească, nimeni nu-i învaţă să dispreţuiască averile şi măririle, nimeni nu le vorbeşte despre poruncile vestite în Scripturi.

Ce se va întâmpla cu copiii noştri dacă n-au, chiar din prima vârstă, educatori? Dacă oamenii care au fost educaţi chiar de când s-au născut şi au fost instruiţi până la bătrâneţe nu reuşesc totuşi să ajungă oameni desăvârşiţi, cât rău nu vor săvârşi cei care de la începutul vieţii lor au fost obişnuiţi să audă vorbindu-li-se numai despre lucrurile pământeşti? În vremea noastră fiecare părinte îşi dă toată silinţa să instruiască pe copiii lui în meserii, în arte, în ştiinţă, în oratorie, dar nici unul nu se interesează cât de puţin să educe sufletul lor.

Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia ce i-o dai. De altfel, ai şi răsplată. Ascultă ce spune Pavel: “…dacă vor stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15). Dacă ai nenumărate păcate adunate în conştiinţa ta, atunci născoceşte o iertare a păcatelor tale, şi anume: creşte un atlet pentru Hristos. Prin aceste cuvinte nu-ţi spun: “Nu-i lăsa să se căsătorească. Trimite-l în pustie. Pregăteşte-l să îmbrăţişeze viaţa monahilor”. Nu-ţi spun asta! Aş vrea negreşit şi aş dori ca toţi să îmbrăţişeze viaţa monahală, dar nu silesc pe nimeni, pentru că o astfel de viaţă pare prea greu de purtat. Creşte un atlet pentru Hristos! Invaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume!

Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară. Copilul, când e mic, tremură, se teme şi are respect şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de tot ce faci. Întrebuinţează cum trebuie superioritatea ta. Tu eşti cel dintâi care te vei bucura de bunătăţi dacă ai un copil bun şi apoi, Dumnezeu. Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi.

Se spune că mărgăritarele, îndată după prinderea lor, au înfăţişarea unei picături de apă. Dacă cel care pescuieşte perla este un om iscusit, pune picătura în palmă şi mişcă podul palmei întorcând picătura până ce se rotunjeşte exact şi o face foarte rotundă şi tare; după ce i s-a dat această formă, nu mai este cu putinţă să i se mai dea alta. Ceea ce este fraged şi încă n-a căpătat o formă tare poate lua orice formă, pentru că este uşor de schimbat în altă formă; cui este tare însă şi a primit tăria în natura sa nu-i este uşor să iasă din natura sa şi să se schimbe în altă formă.

După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii -statuile, tot astfel şi fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvârşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare; sculptorii fac la fel: dau jos ce este de prisos şi adaugă ce trebuie. Tot aşa şi voi, ca nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta. Cu multă grijă, în primul rând, alungaţi din sufletul lor desfrânarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales, înainte de a gusta din acest fel de dragoste, învaţă-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruinţă şi să-şi facă semnul crucii când spune sau face ceva.

Închipuie-ţi că eşti un împărat care are sub conducerea sa un oraş: sufletul copilului. Căci, într-adevăr, sufletul este un oraş. După cum în oraş unii fură, alţii fac fapte de dreptate, unii muncesc cum trebuie, iar alţii fac toate de mântuială şi la întâmplare, tot astfel şi în suflet sunt gânduri şi gânduri. Unele se luptă împotriva pornirilor neîndreptăţite ale sufletului, cum sunt soldaţii în oraş; altele se îngrijesc de buna stare a întregii locuinţe a trupului:, cum sunt oamenii de stat dintr-un oraş; altele poruncesc, cum sunt conducătorii oraşului; altele povestesc lucruri de ruşine şi desfrânate, cum sunt destrăbălaţii din oraş; altele povestesc lucruri cuviincioase, cum sunt oamenii cumpătaţi şi înţelepţi din oraş; altele iubesc o viaţă plină de moleşeală, ca femeile de la noi; altele spun prostii, ca şi copiii; unora li se porunceşte ca unor sclavi, cum sunt servitorii în oraş; altele sunt nobile, cum sunt oamenii liberi din oraş. Avem deci nevoie de legi ca să alunge gândurile rele, să le aprobe pe cele bune şi să nu îngăduie ca gândurile rele să pună stăpânire pe cele bune. Dacă într-un oraş n-ar fi legi care să îngrădească libertatea hoţilor, viaţa în oraş ar fi grozav de tulburată; dacă soldaţii n-ar face uz cum trebuie de puterea lor, s-ar distruge totul; dacă fiecare cetăţean şi-ar părăsi starea şi funcţia sa şi ar urmări-o pe a altuia, s-ar nimici buna rânduială din pricina lăcomiei; tot aşa este şi cu sufletul copilului.

Sufletul unui copil este deci un oraş: oraş de curând zidit şi întemeiat, oraş care are cetăţeni străini ce n-au încă experienţa nici unui lucru (astfel de cetăţeni sunt mai cu seamă uşor de format). Cei care au fost crescuţi într-un fel rău de vieţuire, cum sunt bătrânii, sunt greu de schimbat, deşi nu e cu neputinţă, căci, dacă vor, pot şi ei să se schimbe. Cei tineri însă, care n-au încă experienţa vieţii, vor primi cu uşurinţă legile toate. Dă aşadar legi acestui oraş, legi înfricoşătoare şi aspre pentru cetăţenii oraşului. Fii apărătorul legilor ce se calcă. Nu-i de nici un folos să dai legi dacă nu cauţi ca aceste legi să fie puse în aplicare.

Dă deci legi! Ai multă grijă de ele. Legiuirea noastră este pentru bunul mers al întregii lumi. Astăzi construim un oraş. Cele patru simţuri să fie meterezele şi porţile oraşului, iar întreg trupul să fie ca un zid. Porţile lui sunt: ochii, limba, auzul, mirosul şi, dacă vrei, pipăitul. Prin aceste porţi intră şi ies cetăţenii acestui oraş, cu alte cuvinte, prin aceste porţi gândurile corup sau desăvârşesc sufletul copilului.