Dacă iubim Biserica, dacă ea ne este dragă, atunci cum poate fiecare dintre noi să o slujească? Dacă cineva v-ar întreba: „Cum ai slujit-o? Cu ce activităţi te poţi mândri?” Când i s-a pus această întrebare Sfântului Apostol Pavel şi el a trebuit să-şi apere autoritatea în faţa creştinilor din Corint, a răspuns astfel: „Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!” (II Cor. 11,30). Să ne lăudăm cu slăbiciunile noastre? Fără îndoială, smerita înţelegere a slăbiciunilor noastre este benefică pentru fiecare dintre noi, dar cum putem sluji Biserica în acest chip? In acelaşi timp, Sfântul Apostol insistă asupra răspunsului său şi explică: „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12,10). Apoi acesta nu este un paradox, nu este un joc de cuvinte sau o contradicţie.

Apostolul nu arată nici o clipă că ar fi „plin de imaginaţie” sau „glumeţ”. El scrie din plinătatea inimii sale, dintr-o convingere adâncă. Ceea ce spune este tranşant. El vorbeşte de principiul de viaţă creştin. Creştinătatea a răsturnat conceptele obişnuite ce dominau în lume, şi mai ales conceptul de putere. In concepţia creştinătăţii, adevărata putere este ceea ce pare lumii a fi neputinţă, ceea ce-i pare concepţiei sale înguste a fi o slăbiciune ruşinoasă. Forţa creştină este blândeţea. Blândeţea este legea noii vieţi şi acţiuni, sub al cărei stindard Evanghelia a declarat război lumii: „Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plâng. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”.

Săracii cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi – nu este aceasta neputinţă (slăbiciune) după concepţia omenească obişnuită? Da, „în lume”, fără Hristos, fără credinţă, în afara Bisericii şi departe de creştinătate omul nu poate folosi blândeţea şi sărăcia duhovnicească (smerenia) împotriva celor puternici, împotriva a tot ceea ce are putere şi autoritate în lume; nici nu se poate opune forţei trufaşe a voinţei, atât de des brutală, împietrită şi aspră. El nu se poate opune forţei fizice brute, primitive; nici nu se poate confrunta cu forţa unei minţi deştepte şi rafinate sau cu forţa majorităţii simple. Cum poţi ridica armele împotriva întregului arsenal al acestei lumi înarmat doar cu „smerenia şi cumpătarea, curăţia şi fecioria, dragostea de aproapele şi de cei sărmani, răbdarea şi trezvia”, aşa cum auzim, de pildă, în rugăciunea Sfântului Iov din Poceaev, unul dintre luptătorii pentru viaţa, drepturile şi demnitatea Bisericii Ortodoxe din Rusia apuseană împotriva romano- catolicismului.

Dar Cel despre Care prorocul a spus: „Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă El nu o va stinge” (Is. 42, 3), El, Cel Care ţi-a împlinit ascultarea „fiind ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce”; El, Domnul nostru, a afirmat chiar înainte de Pătimirile Sale de pe Cruce: „Bucuraţi-vă, Eu am biruit lumea”.

Smeritele virtuţi creştine reprezintă o mare forţă în lumea lui Dumnezeu – ele sunt o arteră prin care puterea lui Dumnezeu vine în lume. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să scoatem vălul de pe propria concepţie despre lume. De obicei un văl acoperă ochiul minţii, limitându-ne cugetele şi acţiunile la viaţa pământească. Dar atunci când îl dăm jos, înaintea noastră se deschid perspectivele veşniciei, cu credinţă în nemurirea sufletului, cu credinţă în Dumnezeu, cu credinţă în împărăţia strălucitoare a vieţii celei veşnice.

In faţa vieţii veşnice, conceptele sunt complet schimbate: multe dintre cele măreţe devin nesemnificative, iar cele fără importanţă devin măreţe. Cel care crede şi vede împărăţia Iui Dumnezeu cu ochi duhovniceşti este ca un uriaş al cărui cap ajunge la ceruri. Cine are suficientă putere să-l arunce jos? Trupul îi poate fi ucis, dar nu i se poate ucide sufletul şi duhul. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel se pot aplica unor astfel de uriaşi duhovniceşti: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39). Aici aflăm un simţământ veritabil al puterii sale, pe care apostolul îl exprimă în cuvintele: „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră” (Rom. 15,1).

Şi astfel, două legi contradictorii ale vieţii, două împărăţii, se opun una alteia: împărăţia celor smeriţi şi împărăţia celor puternici, împărăţia celor smeriţi este obligată să se războiască cu împărăţia puterii, aflându-se în mijlocul ei, înconjurată din toate părţile de împărăţia puterii şi a forţei. Lupta este continuă. Ii este greu Bisericii. Nu este surprinzător faptul că forţele omeneşti ale Bisericii slăbesc spre sfârşitul luptei.

Dar sfârşitul a fost scris mai dinainte în cer: biruinţa este de partea celor smeriţi. Şi oare n-ar trebui această cale să fie răsturnată de legile logicii? Căci Biserica se tot opune împărăţiei lumii de două milenii. Dacă smerenia n-ar însemna putere, atunci cum ar fi putut ea să supravieţuiască chiar şi o perioadă cât de mică în luptă? Totuşi există momente în istoria Bisericii când forţele ei, expuse maselor, slăbesc în luptă. De ce? Oare din pricină că smeritele arme creştineşti se dovedesc a fi inutile sau insuficiente? Nu! Acest lucru se întâmplă atunci când, din pricina deznădejdii sau a slăbirii credinţei, cei care slujesc Biserica îşi uită adevăratul armament şi adoptă o strategie străină. Lumea cea rea îşi foloseşte propriile arme împotriva ei: puterea lumească, forţa, înşelăciunea. Dacă slujitorii Bisericii cad în momeala lumii, aceştia slăbesc şi îi pricinuiesc şi Bisericii mari suferinţe.

Istoria ne oferă suficiente exemple de acest fel. Lumea se furişează în Biserică printr-o metodă şi mai simplă: prin patimile omeneşti, iubirea de sine, ambiţie, dragoste de întâietate, persuasiuni etc. Lumea celor mândri se furişează cu dorinţa de a supune Biserica propriilor planuri, de a o face un instrument politic, naţional, chiar partizană ei. Ea se furişează prin sublimarea slăbiciunilor trupeşti, prin înlocuirea virtuţilor autentice cu cele aparente; într-un cuvânt, cu ajutorul acelor mijloace otrăvitoare, puternice, care sunt constituite de duhul linguşirii (sau al înşelării).

Prin firea ei, Biserica este smerită şi e uşor s-o batjocoreşti. Dacă citim cu atenţie istoria Bisericii, vedem cât de mulţi au batjocorit-o dinlăuntrul ei, intrând chiar în inima ei şi, astfel, rănind-o şi mai tare. Dar nu este suficient să spunem că au existat răufăcători: este însă foarte dureros faptul că aşa-numita istorie ştiinţifică atribuie acţiunile acelor răufăcători Bisericii şi o blamează şi o osândeşte pentru aceste acţiuni.

Ar trebui să ne amintim cu toţii acest lucru atunci când cugetele noastre sunt îndreptate către Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora. Cineva ar putea cugeta aşa: aceasta reprezintă o mână de ortodocşi împrăştiaţi la capetele îndepărtate ale pământului. Ce fel de forţă socială reprezentăm noi? Dacă, din punct de vedere numeric, material şi moral, ramurile puternice ale creştinătăţii istorice se opuri cu greutate forţelor acestei lumi, atunci ce putem noi crede despre Biserica noastră? Drept răspuns la un astfel de cuget trebuie să ne amintim că puterea Bisericii nu se află în număr, în cantitate. Pentru a-şi păstra însă mai bine forţa duhovnicească lăuntrică, ea trebuie să stea deoparte, şi tocmai aceasta este situaţia Bisericii Ruse din diaspora. Aşadar, dacă noi suntem fii ai Bisericii Ruse din diaspora, dacă îi suntem devotaţi, dacă o iubim şi vrem s-o vedem puternică şi biruitoare lăuntric, atunci cum o putem sluji fiecare dintre noi?

Desigur, cea mai deplină formă de slujire a Bisericii este aceea de a-ţi închina întreaga viaţă ei, ca păstor de suflete, sau prin- tr-un alt mod de slujire, apropiat de cel al pastoraţiei. Dar nu trebuie să simţim că doar slujitorii hirotoniţi ai Bisericii sunt chemaţi să-i fie ostaşi, în vreme ce alţii sunt doar observatori – unii privind-o cu simpatie, alţii în mod critic. Fiecare dintre noi are un loc în rândurile oştenilor Bisericii, iar formele de participare la slujirea Bisericii sunt felurite. Apostolul scrie: „Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână” (I Cor. 7, 20).

Traducând aceste cuvinte în concepte contemporane, putem spune că nu există profesie onestă, constructivă şi poziţie socială din care o persoană bună nu ar putea, într-o perioadă de timp sau alta, să contribuie la lucrarea Bisericii. Priviţi felul în care roadele educaţiei superioare păgâne au fost folosite cu mare succes de marii ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Ce moştenire de preţ au lăsat ei Bisericii!

Biserica este smerită. Din această pricină ea are nevoie de protecţie şi apărare. Doar mijloacele folosite în apărarea ei trebuie să fie bune. In trecut, atât Biserica Bizantină, cât şi cea Rusă aveau apărători externi: sistemul guvernamental, împăraţii, ţarii – deşi trebuie să acceptăm faptul că au existat vremuri când această protecţie mai bine n-ar fi existat. Timpurile s-au schimbat. Acum, grija Bisericii este încredinţată de Domnul oamenilor Bisericii însăşi, şi în acest chip fiecărui creştin ortodox. Din acest punct de vedere, ne reîntoarcem la timpurile celor dintâi creştini.

Vremurile noastre ne cheamă la o „poziţie conştientă, jertfelnică pentru Biserică”, fiecare cu talanţii şi mijloacele sale. Totuşi principala forţă de slujire nu se află în cunoaşterea, capacităţile şi chemările noastre. Principala forţă se află în „neputinţa” în care se sălăşluieşte puterea lui Hristos. Ea se află în viaţa noastră morală, în vieţuirea noastră după legile Evangheliei, după legile Bisericii. Felul în care putem traduce aceasta în practică ne este înfăţişat de pilda desăvârşită a sfinţilor mucenici şi asceţi. Ea este demonstrată şi de mănăstirile ortodoxe ruse, precum Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie, Mănăstirea Optina, Lavra Poceaev şi altele care au existat înainte de revoluţie.

Dar, întrucât toate acestea aparţin trecutului, pentru a afla o pildă în prezent, haideţi să aruncăm o privire măcar asupra modestelor comunităţi monahale ale Bisericii noastre din toate colţurile diasporei ruseşti – la aceste mici grupuri de oameni, atât bărbaţi, cât şi femei, care şi-au închinat viaţa legilor smereniei şi ascultării. In ceea ce-i priveşte pe aceştia, putem spune pe bună dreptate împreună cu Apostolul: „Căci priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (I Cor.
1, 26-28).

Viaţa trudnică, smerită, liniştită a mănăstirii revarsă o influenţă atât de benefică şi felurită mult peste hotarele sale! Şi ce rezultate bune ne sunt oferite tocmai prin contactul cu această lume, lucru mărturisit de atâtea persoane diferite. Desigur, acelaşi lucru se poate spune, de asemenea, şi despre mănăstirile ortodoxe care nu sunt de sorginte rusească.

Cei care cred că rugăciunea, postul, înfrânarea, nevoinţele ascetice şi lupta cu patimile au drept scop doar mântuirea personală – şi, astfel, cei care practică aceste frumoase virtuţi pentru ele însele ascund într-înşii un subtil duh de egoism – greşesc amarnic. Aceasta este o strângere a forţelor Bisericii, o strângere a bogăţiilor Bisericii, care nu constă în numărul persoanelor, şi nici în clădiri bisericeşti mari şi opulente, nici în coruri bine răsunătoare şi nici măcar în statistici impresionante referitoare la filantropie, ci, mai degrabă, în viaţa morală a membrilor ei.

Trebuie să slujim Biserica ca pe unicul trup al lui Hristos, ca pe un singur organism, ca pe o singură substanţă. Personalitatea fiecăruia este bucata de pământ încredinţată lui pentru a o lucra, curăţi şi a o face să rodească. Lucrând cu noi înşine, lucrăm pentru întreg, pentru întreaga Biserică, pentru Capul ei, Mântuitorul Cel Care S-a jertfit. Lăsându-ne însă terenul nelucrat, neglijându-l, osândindu-l, ne vătămăm nu numai pe noi înşine, ci şi Biserica. Atunci când nu adunăm pentru propriul suflet, risipim ceea ce aparţine Bisericii.

Slujirea noastră pentru Biserică constă în aceasta: ca prin propria noastră viaţă creştină duhul valorilor Evangheliei să se răspândească în viaţa lumii, ruşinându-i astfel pe vrăjmaşii Bisericii, în calităţile noastre personale se află chezăşia unităţii lăuntrice a Bisericii, luate în întregul ei, şi a parohiei, în particular; din acest izvor provin înţelegerea reciprocă, ascultarea, unanimitatea în împlinirea ţelurilor propuse, osteneala plină de dragoste spre slava lui Dumnezeu şi slava Bisericii.

Astfel, se stabileşte o atmosferă cu totul aparte în Biserică. Intr-o astfel de atmosferă, omul simte că se află într-o lume aparte, care conferă odihnă şi bucurie sufletului, împrospătându-l şi înnoindu-l. Omul luptă să vină într-însa ca într-un pământ nou, pământul smeriţilor. Într-însa omul simte puterea benefică a Bisericii înăuntrul său. Ii este mai uşor sufletului în astfel de circumstanţe să se deschidă spre a primi suflul harului lui Dumnezeu care sălăşluieşte în Biserică. Dar duhul acesta lipseşte dacă între grupurile ce aparţin Bisericii există disensiuni, dezacorduri, luptă de ambiţii şi iubire de sine. Se poate vorbi într-o atare situaţie de forţa Bisericii?

Prin urmare, la întrebarea cum putem noi sluji Biserica, răspunsul este simplu: printr-o activă ascultare faţă de ea. Ascultarea activă faţă de ea este viaţa dusă după regulile Bisericii, respectarea legilor morale, participarea plină de râvnă la slujbele bisericeşti, rugăciunea de acasă, o temelie creştină şi o direcţie creştină în viaţa casnică, de familie. Putem spune atunci, în general, că pentru noi ea constă în bucuria de a aparţine Bisericii Ruse din diaspora, ca adevărat mărturisitor al credinţei catholice [universale] ortodoxe şi ca vestitor al credincioşiei şi al unei atitudini corespunzătoare în viaţa noastră personală, care reflectă cu vrednicie această apartenenţă.

Pr. Mihail Pomazanski

Fragment din cartea „Totul isi are timpul si locul sau”, Editura Doxologia