TÎLCUIREA PSALMULUI 102
Psalmul lui David.
Se pare că Psalmul acesta e următor celui mai dinainte, avînd aceeaşi pricină. Că întru acela, tînguind primejdiile din Babilon, Îl rugau pe Dumnezeu să le dăruiască întoarcerea; iar aici, dobîndind cele cerute, laudă pe Făcătorul de bine. Iar eu socotesc că tuturor oamenilor li se potriveşte cîntarea aceasta de laudă, fiindcă au fost izbăviţi de o mai amară robie şi învredniciţi de o mai mare slobozenie. Iar înţelegerea graiurilor va arăta că mai vîrtos pricina aceasta e mai adevărată decît cea dintîi.

Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul şi, toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfînt al Lui!
Cei ce se află cu bună cunoştinţă şi cu mulţumită către dumnezeieştile daruri se deşteaptă către cîntarea de laudă, răsplătindu-I Făcătorului de bine cu cele după putere; şi pururea este cu putinţă a-L lăuda şi a purta neuitate întru pomenire facerile de bine. Aceştia curăţă „toate cele din lăuntru” şi tot gîndul îl pornesc spre dumnezeiasca laudă. Că „cele din lăuntru” a numit gîndurile, şi aducerile aminte şi toate mişcările sufletului.

2 Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui!
Sufletul se învaţă iarăşi pe sine a se deştepta, şi a goni norul uitării şi a înnoi pomenirea facerilor de bine, căci, în loc de „răsplătiri”, Simmah a zis: „faceri de bine.” Apoi, le povesteşte pe acestea cu de-amănuntul:

3 Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
Că Acesta ţi-a dăruit lăsarea păcatelor tale, Acesta ţi-a hărăzit vindecarea patimilor tale. Pe acestea le-a dobîndit slăbănogul, că a auzit deodată: „Lasă-ţi-se păcatele tale, şi ridică-ţi patul tău şi te du în casa ta!” Aşa a dobîndit lăsarea păcatelor muierea cea păcătoasă; aşa, tîlharul; aşa, vameşii; aşa, toţi cei ce au crezut.

4 pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta;
Pe cei duşi în Babilon i-a slobozit de robie, dar nu i-a izbăvit de viaţa cea stricăcioasă, iar nouă ne-a dăruit nădejdile învierii, şi ne-a dat arvuna Duhului şi ne-a îmbrăcat cu haina nestricăciunii.

pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
„Cu darul sînteţi mîntuiţi – după cum zice dumnezeiescul Apostol – şi acest lucru nu [Fericitul Teodorit arată încă o dată, împotriva ereticilor monofiziţi, că Mîntuitorul S-a înălţat la cer şi stă pe Scaunul slavei cu trupul Său cel omenesc, dar prefăcut prin Înviere, trup pe care l-a arătat Apostolilor şi pe care Toma chiar l-a atins cu mîna, trup pe care îl aduce ca jertfă la fiecare Sfîntă Liturghie.] de la noi: al lui Dumnezeu este darul, ca să nu se fălească cineva.” Şi iarăşi: „Hristos Iisus a venit în lume ca să-i mîntuiască pe păcătoşi, dintru care cel dintîi sînt eu, şi pentru aceasta m-a miluit, ca întru mine întîi să-Şi arate Hristos Iisus toată îndelungarăbdare a Sa, spre închipuirea celor ce vor vrea să creadă întru Dînsul întru viaţa cea veşnică.” Deci a darului şi a iubirii de oameni este cununa. Aşa strigă şi dumnezeiescul Isaia de către faţa miresei: „Să se bucure sufletul meu de Domnul, că m-a îmbrăcat în haina mîntuirii şi m-a înfăşurat cu veşmîntul veseliei, ca unui mire mi-a pus mie coroană şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă.” Şi, după puţine: „Şi vei fi cunună a frumuseţii în mîna Domnului, şi coroana împărăţiei în mîna Dumnezeului tău.” Şi acestea toate sînt zestre şi daruri ale mirelui, că mireasa a adus numai credinţa [„Mirele” şi „mireasa”: Hristos şi sufletul omului].

Citeşte şi:  Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre Post

5 pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta.
Bine a adăugat pe acest „de bunătăţi”, fiindcă este şi poftă mincinoasă, pe care dumnezeiasca Lege o opreşte, iar poftele cele bune Stăpînul le împlineşte, că zice: „Cereţi, şi se va da vouă; căutaţi, şi veţi afla; bateţi, şi se va deschide vouă! Că tot cel ce cere va lua, şi cel ce caută va afla şi celui ce bate i se va deschide.” Şi: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate cu prisosinţă se vor adăuga vouă.”

Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
Stăpînul ne-a dăruit această înnoire prin Preasfîntul Botez şi, răzuind bătrîneţele păcatului, ne-a făcut iarăşi tineri. Împreună-glăsuiesc cu acestea şi cele zise de Dumnezeu prin Isaia Proorocul: „Iar cei ce Mă aşteaptă pe Mine vor înnoi vîrtutea lor, înaripa-se-vor ca vulturii.” Că – de vreme ce, zidindu-ne, am primit dumnezeieştile şi împărăteştile însuşiri, pe care apoi le-am înnegrit şi le-am stricat cu meşteşugirile de tot felul ale păcatului – proorocescul cuvînt ne făgăduieşte cîştigarea împărăţiei de a doua oară. Că vulturul este pasăre împărătească şi lui îi este încredinţată împărăţia zburătoarelor. Ne învaţă pe noi încă şi chipul dumnezeiescului belşug:

6 Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strîmbătate
Că nu ne-a mîntuit pentru dreptăţile pe care le-am făcut – după cum zice Apostolul – ci după multă mila Lui, prin baia naşterii de a doua oară şi prin înnoirea Duhului Sfînt. Şi, văzîndu-ne pe noi nedreptăţiţi de vrăjmaşul adevărului, ne-a deschis izvoarele milostivirii, iar asupra aceluia a scos hotărîrea cea dreaptă.

7 cunoscute a făcut căile Sale lui Moisi, fiilor lui Israil – voile Sale.
Şi nu a săvîrşit mîntuirea aceasta din căinţă, ci de demult mai-nainte le-a vestit pe acestea prin Prooroci şi, prin dumnezeiescul Moisi, a zugrăvit umbrit mîntuirea nostră: marea a primit închipuirea Preasfîntului Botez, piatra s-a arătat umbră a izvoarelor celor nemuritoare, iar mana era icoană a hranei celei cereşti. Şi celelalte încă, pentru ca să nu le povestesc pe fiecare, este cu putinţă a le afla la aceia.

8 Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
Iar pricina bunătăţilor acestora – zice – este adîncul dumnezeieştii bunătăţi, mila cea nemăsurată, noianul iubirii de oameni.

Citeşte şi:  Pentru a vedea dumnezeiasca Treime într-o Unime, trebuie să ne înţelegem pe noi înşine ca fiind o treime în unime

9 Nu pînă în sfîrşit Se va iuţi, nici în veac Se va mînia.
10 Nu după păcatele noastre ne-a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre ne-a răsplătit nouă,
Nu a răbdat să măsoare pedeapsa cu păcatele noastre, nici să-Şi întindă mînierea asupra noastră mai multă vreme.

11 că după înălţimea cerului de la pămînt a întărit Domnul mila Sa spre cei ce se tem de Dînsul.
12 Pe cît sînt de departe răsăriturile de apusuri depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
De ar fi aflat depărtări încă şi mai lungi decît acestea, le-ar fi adus negreşit şi pe ele în mijloc, sîrguindu-se a arăta nemărginirea dumnezeieştii bunătăţi. Dar gîndul omenesc n-a aflat nici măsură mai înaltă decît cerul, nici depărtare mai lungă decît mijlocul serii şi al răsăritului.

13 În ce chip miluieşte tatăl pe fii a miluit Domnul pe cei ce se tem de Dînsul,
Ziditor şi Făcător fiind, a urmat bunătatea tatălui şi a arătat împrejurul robilor aceeaşi dragoste pe care o are tatăl pentru copii.

14 că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-Şi-a aminte că ţărînă sîntem.
Că Ziditorul ştie neputinţa firii noastre, ştie şi de unde ne-am zidit, şi unde ne vom duce iarăşi.

15 Omul – ca iarba, zilele lui – ca floarea cîmpului, aşa va înflori.
Nu ne-am deosebit cu nimic de iarbă şi de floarea care în vremea verii a înflorit, iar după puţin se veştejeşte şi piere.

16 Că duh a trecut într-însul, şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
Iar Simmah, aşa: „Că duh a trecut printr-însul, apoi n-a mai fost.” „Duh” numeşte sufletul, care, fiind de faţă, trupul viază şi lucrează; iar zburînd sufletul, trupul se  stinge şi se strică, încît nici chipurile mai dinainte nu se cunosc, nici se cunoaşte că acest trup a fost al cutăruia, iar acela al cutăruia. Şi, dacă s-ar pleca în mormînt, cineva ar putea vedea mai cu de-amănuntul acest lucru, că toate asemenea se fac cheltuire a stricăciunii şi nu păzesc chipurile mai dinainte.

17 Iar mila Domnului – din veac şi pînă în veac spre cei ce se tem de Dînsul, şi dreptatea Lui spre fiii fiilor,
18 spre cei ce păzesc aşezămîntul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele.
Deci aşa de stricăcioasă este firea, iar dumnezeiasca iubire de oameni îi dăruieşte să trăiască veacul cel lung, şi păzeşte pînă la strănepoţi răsplătirea dreptăţii datorată strămoşilor. Aşa, lui Iehu [Vezi Cartea a patra a Împăraţilor, capitolul 10:30, 31.] i-a păzit împărăţia pînă la al patrulea neam, măcar că el n-a păzit buna-credinţă desăvîrşită, ci numai întru începutul împărăţiei a arătat rîvna.

Citeşte şi:  Vedeţi puterea Sfintei Cruci? Aşa a fugit de la o sectantă diavolul care o stăpînea!

Aşa, a păzit nestinsă scînteia neamului dumnezeiescului David, şi mai ales cînd odrăslise multe păgînătăţi. Şi – zice – mila aceasta o va dărui celor ce păzesc aşezămîntul Lui, şi nu aşa prost celor ce îşi aduc aminte de poruncile Lui, ci acelora care adaugă lîngă cuvinte şi lucrurile şi îşi îndreptează a loru-şi viaţă împlinindu-le.

19 Domnul în cer a gătit scaunul Său, şi împărăţia Lui pe toţi stăpîneşte.
Acest stih se aseamănă celor zise întru alt Psalm: „Cel ce întru cele înalte locuieşte, şi peste cele smerite priveşte.” Că şi aici cuvîntul proorocesc ne învaţă că Dumnezeul tuturor are scaunul Său în cer, dar priveşte şi ocîrmuieşte zidirea, ca Cel ce este Ziditor, şi Împărat şi Stăpîn al tuturor.

20 Binecuvîntaţi pe Domnul, toţi Îngerii Lui, cei puternici la vîrtute, care faceţi cuvîntul Lui, ca să audă glasul cuvintelor Lui!
După cuviinţă a chemat Puterile nevăzute spre împărtăşirea cîntării de laudă, că firea omenească nu ajunge să Te laude după vrednicie pe Tine, Făcătorul de bine, iar firile cele fără de trupuri şi sfinte, avînd viaţa slobodă de patimi, sînt puternice a împlini dumnezeieştile porunci.

21 Binecuvîntaţi pe Domnul, toate Puterile Lui, slujitorii Lui, care faceţi voia Lui!
Multe şi felurite sînt cetele şi rînduielile celor cereşti: că sînt Începătorii, şi Stăpînii, şi Scaune, şi Domnii, şi Serafimi, şi Heruvimi şi alte nume nouă necunoscute, după cum zice dumnezeiescul Apostol. Însă proorocescul cuvînt le-a cuprins pe toate prin aceste două nume: că „Îngeri” i-a numit ca pe cei ce slujesc dumnezeieştilor porunci şi petrec dumnezeieştile cuvinte către oameni, iar „Puteri” – ca pe cele ce sînt puternice să facă lucrul poruncit, luîndu-şi vîrtutea în fire de la Cel ce le-a făcut.

22 Binecuvîntaţi pe Domnul, toate lucrurile Lui, în tot locul stăpînirii Lui,
Nici acest stih nu se potriveşte Iudeilor: că aceia, poruncindu-li-se de către cei ce-i luaseră în robie a cînta din cîntările Sionului, au zis, după Lege: „Cum vom cînta cîntarea Domnului în pămînt străin?”; iar nouă, dumnezeiescul Apostol ne porunceşte să ridicăm mîini cuvioase rugîndu-ne în tot locul. Aceasta a zis şi Stăpînul Hristos către Samarineanca: „Amin. Amin. Zic ţie – o, muiere! – că vine ceasul, şi acum este, cînd nici în locul acesta, nici în Ierusalim nu se vor închina Tatălui, că duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui se cuvine să se închine cu duhul şi cu adevărul.”

binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul!
Sfîrşitul împreună-glăsuieşte cu începutul: că, după ce a chemat spre împărtăşirea cîntării de laudă fiinţele cele gîndite, ne învaţă şi pe noi că e cu putinţă a-L cinsti pe Făcătorul şi a-I aduce lauda de mulţumită deopotrivă măsurată cu puterea noastră.

(Tâlcuirea Psalmilor Împăratului David, Fericitul Teodorit, Episcopul Kirului)