O trăsătură caracteristică a societăţii secularizate este aceea că omul se simte mult mai singur decât în societatea de ieri, în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu.

Credinciosul simte, astăzi, nevoia de a se ruga, poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că, prin rugăciune, se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi, în dialog cu el, prin toate lucrurile, şi el însuşi îl vede şi îl înţelege pe Dumnezeu, prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită, a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit.

Citeşte şi:  Nu te lenevi să pomeneşti cu osârdie, în orice rugăciune, pe toţi părinţii şi fraţii noştri plecaţi de la noi

Dar, cel care se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile fragile şi superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. În fond, toţi oamenii doresc astăzi, mai mult ca niciodată, astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi, pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri.

Citeşte şi:  Nimeni neispitit nu va putea să intre în Împărăţia Cerurilor

Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995