A lucra rugăciunea minții înseamnă a te sili pe tine însuți să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenția concentrată numai asupra cuvintelor: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă„.

După mult timp, mintea se obișnuiește și o spune de la sine. Și te îndulcești de ea ca și când ai avea miere în gură. Și dorești să o spui mereu (să o tot spui). Dacă o lași, îți pare foarte rău.

Citeşte şi:  Sfântul Teofan Zăvorâtul: Dacă dai dovadă de răbdare, îl dezarmezi şi-l potoleşti pe potrivnic

Când mintea ajunge să se obișnuiască și să se umple – să o învețe bine -, atunci o trimite și în inimă. Pentru că mintea este cea care hrănește sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii spirituale și trupești a omului, este tronul minții.

Citeşte şi:  Pocăința care nu are lacrimi, zdrobire de inimă și durere nu este de valoarea care trebuie

Deci, când cel care se roagă își păzește mintea să nu-și imagineze nimic și să fie atent numai la cerințele rugăciunii. Atunci, respirând ușor, cu oarecare efort și voință, o coboară în inimă și o ține înlăuntru și spune cu ritm rugăciunea: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă„.

La început spune de câteva ori rugăciunea și respiră o dată. După aceea, când mintea se obișnuiește să stea în inimă, spune rugăciunea o dată la fiecare respirație: ,,Doamne Iisuse Hristoase” inspirând și „miluiește-mă” expirând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri și va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplație (vedere duhovnicească).

 

Citeşte şi:  Sfântul Inochentie al Moscovei: Scopul postirii este să se smerească și să se ușureze trupul, făcându-l astfel mai ascultător față de suflet

Sfântul Iosif Isihastul; Marturii din viața monahală