Diavolul, ne arată Sfântul Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite: prin cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă facem binele, să nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mândria noastră.

Iar, dacă nu a reușit prin aceste două curse, ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârșirea lui, pentru a ne duce pe culmile mândriei. Sufletul nostru are împotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintâi-sârguința și gândul la moarte; pentru cea de-a doua –supunerea și ocara; iar pentru cea din urmă- defăimarea de sine”.(Sfântul Ioan Scărarul).

Diavolul declanșează asupra minții în scopul atragerii noastre la păcat două mecanisme: cel al închipuirii sau imaginației și cel al amintirii. Prin închipuire, diavolul caută să născocească tot felul de idei și reprezentări păcătoase și pătimașe, iar când nu reușește, ne aduce aminte de păcatele trecute, prin declanșarea mecanismelor amintirii.

Citeşte şi:  Rugăciuni către Maica Domnului, Izvorul Tămăduirii la vreme de prigoană a Bisericii și a comunității creștine

Diavolul adoptă o dublă strategie: până la săvârșirea faptei rele diavolul dă curaj și îndrăzneală ca să primim ispita, să o însoțim cu gânduri proprii, să consimțim la lucrarea ei și să o facem, iar după săvârșirea păcatului, caută să ne strecoare în suflet întristarea și deznădejdea, îngrozindu-ne cu spaimele Judecății. (Sfântul Ioan Scărarul)

Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie vorbește despre diavolul care face ca sufletul împătimit să devină nesimțitor. ,,Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-a mai socotește fărădelege și la osânda și munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atenția la nenorocirile, bolile și suferințele altora care ne sensibilizează și care, pun pe fugă pe acest diavol întrucât sufletul este străpuns puțin câte puțin și trezit la milă fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon.”

Citeşte şi:  Mai avem urechi de auzit plansul, rugaciunea si strigatul dureros al Sfantului Siluan pentru noi?

Cel mai tare ne luptă vrăjmașii diavoli în timpul rugăciunii. Scopul lor este ,să ne fure rugăciunea cea de ceas de la noi. Evagrie Ponticul ne spune că ,,tot războiul ce se aprinde între noi și vrăjmașii diavoli nu se poartă pentru nimic altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. În timpul rugăciunii, lupta și năvălirea vrăjmașului diavol are amploarea  și răutatea fiarelor sălbatice. Ei se reped asupra rugătorilor ,,în cârduri”, luând forme și consistențe materiale dintre cele mai ciudate și periculoase și încercând să-i îngreuneze prin moleșeala somnului, vedenii, lumini, amăgiri, năluciri, tulburări chiar și hormonale”.

Citeşte şi:  Sfinții lui Dumnezeu alegeau moartea silnică și de batjocură decât să accepte smerenia drăcească

Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol spun că aceste ispite au rostul de a face mintea să nu se mândreacă de binele ce l-a aflat ci, dimpotrivă, războită, certată și umilită, să sporească în smerita cugetare.

În legătură cu aceste momente, Părinții filocalici vorbesc despre îngăduința lui Dumnezeu sau despre ascunderea harului de la noi. Dar chiar în această ascundere, harul ajută în chip tainic sufletul, ca să arate vrăjmașilor lui că biruința este numai a sufletului.

Părintele Daniel de la Rarău, Gândurile bune în viața creștinului ortodox. Viața ca o prăznuire duhovnicească