„(…)Foarte atenţi trebuie să fim  cu aparatele electronice. Acestea din aşa-zişi prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre aceasta cu oameni competenţi. Aceasta priveşte îndeosebi televizorul, această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E vorba, cred, nu atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui.

Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce cauză: comunicarea, ca, de altfel, totul ce face omul zilelor noastre, se produce în fugă. Comunicarea are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e într-o dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera necesară pentru o comunicare liniştită.

Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus, nu greşesc, anume în plus, pentru că „liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate, în ceea ce ţine de hrană, de haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet. Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ în viaţa de zi cu zi. Pe contul a ce apare timpul liber? Pe contul lucrului? Nu, orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea.

Deci, pentru omul societăţii contemporane lucrul se află pe primul loc. Mai mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală. Înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente, suferă din cauza lipsei de timp.

Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e foarte mult, însă de unde se ia? Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti, fie rugăciune, fie lecturi duhovniceşti şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii. Aşa l-a învăţat satan pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de gândire a celor ce s-au întâmplat peste zi , pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de distracţii. Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare, privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber anume el o „înghite”, acest idol al civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran straşnic şi un despot care deţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit, căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o robie benevolă şi, la prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran(n.n.- Starețul face referire la antena televizorului care era alcatuită din două elemente așezate în „V”).

De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist, televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util, sau, în orice caz, nedăunător. Numai că propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se inducă consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa este clar. De aceea, sub acţiunea psihotropă a programelor TV, omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au loc şi, în sfârşit, să-şi creeze concepţia sa despre lume.

Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni. Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi a (lipsei-n.n.) deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelație cu modul propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e nicidecum o îndreptăţire pentru căutările „individului” actual, nu.

Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara, după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli. Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie, considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, dânsul şi-a schimbat părerea. Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre evenimente, fapte din viaţă, ai căror martori fuseseră ei înşişi sau despre care auziseră din gura oamenilor care au fost de faţă. În toate acele întâmplări căutam partea moralizatoare, ceea ce s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume. Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să asculte , dar şi să audă şi, în general, le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit.

Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci vedeau că se apropie dezastrul. Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan din Kronştadt, ci şi ca o urmare a deprinderii de a observa cele ce se întâmplă şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în baza păstrarii duhovniciei în societate. Împuţinarea credinţei îi aducea pe aceşti oameni la gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc despre viaţa noastră.

Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa – nu este Dumnezeu!”. Însăşi negarea existenţei lui Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu e nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinătăţii. Despre păgânii de astăzi Apostolul a spus că „nu vor primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede basmelor”. Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?! Oamenilor le place să vorbească nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu, după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit – cu atât mai mult!

Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul. Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi diabolic-vicleană e în toate, în batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al comediei „iadul atot-râzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce este Dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va apare acela(antihrist-n.n.) care va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi moment în toate casele. Cum, cum poate intra un om dintr-o dată în toate casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu – omniprezenţa, căci până şi îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-o dată în toate casele şi aici parcă am avea de a face cu o contradicţie.Dar nu, Biserica, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca este vasul adevărului, al adevărului Divin. Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu i-i pe plac – se plictiseşte de uscăciune, şi mai ales încă în pustie!

„Părinte Antonie, dar unde-i acum pustia?!” – nu rezist eu şi-l întreb.

„Dar ţie, sfinte părinte, mintea parcă ţi-e limpede , dar se vede că tencuirea bisericii îţi ia mai mult timp decât trebuie, presupun, altfel nu mi-ai fi pus o asemenea întrebare, ei, iartă-mă, pe mine bătrânul! Vă interesează cele dinafară, iar de cele dinăuntru puţin vă pasă. Biserica nezidită de mâini omeneşti din sufletul omului face cât zece biserici de piatră! Din păcate, catolicismul a luat-o razna pe vremea blestematului de Petru, iar odată cu alipirea uniaţilor încă şi mai mult, că am ajuns să luăm măsuri pentru toate cele exterioare, după ele se fac şi mitrele şi crucile. Ia scrierile sfântului mucenic Ilarion Troiţki, înţelept a fost sfântul. Am păstrat decupaje şi însemnări din cuvântările lui.

Principalul în pustie este omogenitatea, monotonia, pe orice s-ar opri ochiul, toate-s la fel. Diavolul produce miraje – fie verdeaţă, fie apă, fie aur, în sfârşit, dar e de ajuns să-ţi aminteşti de Hristos, cum zic sfinţii pustnici, să faci rugăciunea şi să-ţi faci cruce, totul dispare. Iată şi astăzi trebuie să tindem spre o asemenea stare a sufletului, ca privirea să nu se lipească de nimic, ca totul ce te înconjoară să fie un pustiu, iar dacă te ispiteşte ceva – roagă-te, fă-ţi cruce, mărturiseşte-te. Osândeşte-te singur pe tine, pentru că ai dat de o ispită în pustiu, înseamnă că ai vrut să vezi, mai exact, ai fost predispus spre aceasta.

Eşti mirat? Iată ce exemplu am să-ţi aduc: merge un om prin pădure şi caută ciuperci. Vede în jurul lui atâtea ciuperci rele, dar privirea nu i se opreşte asupra lor. Dar dacă se apropie de o ciupercă bună, o observă imediat, de departe o vede. El cunoaşte ciupercile şi coşul lui va fi plin. Iar celui care nu le cunoaşte, numai ciupercile cele rele i se aruncă în ochi, unde să mai vadă el mânătarca ceea uriaşă! Iar în coşul lui nici n-ai ce vedea. A văzut cunoscătorul de ciuperci ciupercile otrăvitoare? Le-a văzut, dar nu le-a băgat în seamă, nu şi-a oprit privirile pe ele. Iată că va povesti, deci, şi-şi va aminti de cele bune şi i se va încălzi sufletul.

Aşa e şi cu păcatul, vede omul în jurul său numai păcate şi păcătoşi şi bagă aceasta în seamă. Aşa ori altfel, el lasă să treacă ceea ce vede prin mintea sa şi devine un complice al răului. Dar dacă nu dădea atenţie acestor fărădelegi, dacă-şi prefăcea în scrum neajunsurile, dacă se lupta cu ele şi se supăra pe ele – nu avea să se întineze. Poftim şi pustiul. Iar, dacă prima dată, văzând astea te revolţi, iar a doua oară începe să te intereseze ce mai fac, oare, oamenii pe-acolo, a treia oară vei vrea să încerci şi tu! Aşa şi este, de-aceea se spune şi despre fuga în pustie. Dar, pe de altă parte, trebuie de înţeles aceasta şi în sens direct, pentru că în părţile noastre antihristului nu-i va reuşi un control absolut şi deplin; chiar şi în Occident am văzut oameni ascunşi de slugile lui cornorate – Dumnezeu nu va îngădui. Desigur, cine doreşte mântuirea şi, în numele ei va părăsi confortul şi comodităţile oraşului plecând într-un loc pustiu, va fi într-o siguranţă mai mare. Dar oamenii se vor mângâia cu gândul că se vor putea salva pretutindeni până la a Doua Venire.

Iată că în curând toţi vor fi numerotaţi, ca să fie toţi număraţi până vine antihristul, apoi vor introduce cartele-paşapoarte deosebite, aceasta e ceva mai serios, se va putea determina astfel unde se află fiecare om. Se poate fără toate astea? Da, numai că nu se va putea cumpăra, nici vinde, nici să ai locuinţă, nici toate celelalte. Şi se vor duce după buletinele acestea chiar şi cei care se consideră ortodocşi, vor sta în rând după ele. Dar parcă Sfânta Scriptură şi Tradiţia vorbesc despre altceva?! Iată pustia ta, îşi puneau oamenii nădejdea în Dumnezeu, de la îngeri primeau hrană, sau se mulţumeau cu atât de puţin, că mulţi consideră acum că toate astea sunt poveşti – doar ele sfidează raţiunea!”

Și „(…)iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe oameni cu chipurile dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin, din toate părţile la oameni se uită monştri! Îi numesc acum extratereştri sau nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi atunci de luptat cu ei!”

Sursa – „Stareții despre vremurile din urmă. Lumea înaintea celei de a Doua Veniri a lui Hristos” – Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Petru Vodă, 2007, pag.413 – 419 și 424