Mi-aduc aminte că odată, în anii copilăriei, pe când mă găseam în părţile Thebaidei, unde locuia Fericitul Antonie, bătrânii se adunaseră la el să le vorbească despre desăvârşire.

Convorbirea a durat de seara până dimineaţa, aproape tot timpul nopţii fiind consumat cu această chestiune. S-a discutat foarte mult ce virtute şi ce fapte ar putea ajuta pe monah nu numai să se ferească întotdeauna de cursele şi ispitele diavolului, dar chiar să meargă cu paşi siguri şi fără greşeală spre culmile desăvârşirii.

Fiecare îşi dădea cu părerea după puterea minţii sale. Unii socoteau că se poate ajunge la aceasta prin post şi veghere, fiindcă mintea limpezită prin ele aduce curăţia inimii şi a corpului, putân- du-se astfel mai uşor uni cu Dumnezeu.

Alţii spuneau că desăvârşirea constă in dispreţuirea tuturor celor pământeşti, căci, iaca mintea ar fi complet despovărată de acestea, ar ajunge mai uşor la Dumnezeu, nemaifiind reţinută de nicio piedică. Alţii considerau necesară anahoreza, adică retragerea in singurătăţile pustiului, unde rămânând cineva, poate să vorbească mai familiar cu Dumnezeu şi să I se devoteze mai de-aproape. Unii propuneau să fie îndeplinite cu sfinţenie îndatoririle milosteniei, adică ale dragostei faţă de oameni, fiindcă prin aceasta Domnul promite în Evanghelie împărăţia cerurilor, când spune: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau (Matei 25, 34-35). S-au mai spus şi alte păreri, şi în acest mod prin diferite virtuţi credeau ei că se poate pregăti apropierea mai uşoară de Dumnezeu.

După ce s-a consumat astfel în schimburi de păreri cea mai mare parte din timpul nopţii, a luat cuvântul Fericitul Antonie: „Toate, pe care le-aţi spus, sunt necesare celor însetaţi de Dumnezeu şi dornici să ajungă la El. Dar experienţa şi insuccesul multora în practicarea acestora nu ne permite să le considerăm ca mijloace principale. Căci am văzut prea adesea că aceia care se aştern cu străşnicie pe post şi veghe, ori se retrag într-o desăvârşită singurătate, căutând să se lipsească în aşa măsură de cele mai mărunte lucruri trebuitoare, încât n-au nevoie nici măcar de un dinar pentru trai, ori s-au dedicat în întregime actelor de milostenie, toţi aceştia au rămas deodată atât de dezamăgiţi, încât totul a fost pentru ei zadarnic, fiindcă n-au putut să-şi încheie viaţa cum era de aşteptat, ci dimpotrivă, după atâtea renunţări şi osteneli, au ajuns la un sfârşit demn de dispreţ. De aceea, vom putea cunoaşte limpede drumul principal, care ne conduce la Dumnezeu, numai după ce vom stabili cu precizie cauza prăbuşirii şi a dezamăgirii lor.

Chiar dacă există din belşug virtuţile arătate mai sus, este destul să lipsească dreapta judecată, pentru a le slăbi puterea celorlalte. Singura cauză a nereuşitei lor este faptul că, neformaţi îndeajuns de către cei mai bătrâni decât ei, nu şi-au putut însuşi spiritul dreptei judecăţi care, ferindu-1 de extremităţi, îl învaţă pe monah să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească, şi nu-i permite nici să se urce la dreapta virtuţilor, adică din exces de zei şi din trufie deşartă să depăşească măsura dreptei credinţe, dar nici să alunece la stânga viciilor prin delăsare şi neglijenţă, adică sub pretextul ocrotirii trupului să ajungă la situaţia contrară, aceea a lenevirii sufletului.

Dreapta judecată este ochiul şi luminătorul trupului, după cum spune Mântuitorul în Evanghelie: Luminătorul trupului este ochiul, de va fi ochiul tău curat,, tot trupul tău va fi luminai. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întuncoit (Matei 6, 22-23), prin aceea că, deosebind intre ele toate gândurile şi faptele omului, vede şi luminează tot ceea ce trebuie făcut. Dacă acesta a fost rău în om, adică neîntărit cu adevărata judecată şi ştiinţă, ori a fost amăgit de vreo rătăcire sau deşertăciune, va întuneca tot trupul nostru, adică va face fără lumină tot ascuţişul minţii noastre şi toate faptele noastre, învăluindu-le desigur în orbirea viciilor şi în întunericul rătăcirilor. „Dacă lumina care e în tine – zice EI – este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult?” Fără îndoială că, dacă judecata inimii noastre rătăceşte în noaptea ignoranţei, atunci şi gândurile si faptele noastre, cărora le lipseşte cântarul dreptei judecăţi, sunt învăluite în marele întuneric al păcatelor.

Şi, pentru ca un exemplu petrecut de curând să întărească, precum v-am promis, acea definiţie dată de Sfântul Antonie şi de ceilalţi părinţi, amintiţi-vă ceea ce s-a petrecut sub ochii voştri, cum Iron numai cu câteva zile înainte, prin uneltirea diavolului, s-a prăbuşit în prăpastie, după ce a locuit cincizeci de ani in acest pustiu, respectând cu o rigoare unică şi din toată inima regulile ascetismului şi singurătatea pustiului mai presus de toţi ceilalţi care zăbovesc aci. Aşadar, cum şi în ce chip acesta, după osteneli atât de mari fiind înşelat de diavolul, a căzut atât de greu, străpungând de durere şi jale pe toţi cei din acest deşert? Oare nu fiindcă, posedând mai puţin decât alţii virtutea dreptei judecăţi, a găsit cu cale mai degrabă să se conducă după propria sa socoteală, decât să se supună sfaturilor fraţilor şi hotărârilor celor mai mari? Intr-adevăr, a păzit întotdeauna toate îndatoririle postului şi a respectat în aşa măsură retragerea în singurătate şi în chilia sa, încât nici măcar în Sfânta zi de Paşte n-a mers să ia masa împreună cu ceilalţi fraţi.

In această sărbătoare anuală, când toti fraţii veneau în biserică, numai el nu lua parte la adunarea lor, ca nu cumva, servind o legumă cât de mică, să pară câ şi-a călcat în vreun fel regimul său de înfrânare. înşelat de această exagerare, el a luat pe îngerul Satanei drept înger al luminii şi, supunându-se cu cea mai mare veneraţie învăţăturilor acestuia s-a aruncat într-un puţ, a cărui adâncime n-a putut-o măsura cu ochii, fără să se îndoiască de asigurarea îngerului celui rău că, faţă de virtuţile şi ostenelile sale, nu i se va întâmpla nimic rău. Ca să-şi dovedească încrederea în acesta, punându-şi la încercare propria sa existenţă, înşelat de întunericul nopţii, s-a aruncat în puţ, cum am spus, socotind că-şi va proba meritul virtuţii sale după ce va ieşi nevătămat. Dar, scos cu mare trudă de către fraţi aproape mort, deşi a treia zi a decedat, a rămas, ceea ce este mai râu, atât de prins în mrejele amăgirii, încât nici pe pragul morţii n-a putut fi convins că a fost înşelat de viclenia demonilor. De aceea, pentru meritele atâtor chinuiri de bunăvoie şi pentru numărul anilor pe care i-a trăit în pustie, cei care au rămas impresionaţi de sfârşitul lui abia au putut obţine, din milă şi mare omenie, aprobarea Sfântului Părinte Pafnutie, ca să nu fie trecut în rândul sinucigaşilor, şi să nu fie socotit nedemn de a fi pomenit în rugăciunile pentru cei morţi.

Ce să mai vorbesc despre acei doi fraţi care, pe când locuiau în desertul Thebaidei, unde fusese odinioară Fericitul Antonie, mergând prin nesfârşitele întinderi ale pustiului, din lipsă de suficientă dreaptă judecată s-au hotărât să nu ia cu ei nicio fărâmă de mâncare, socotind că Domnul va avea grijă de ei să ie dea cele necesare. Pe când ei rătăceau istoviţi de foame prin deşert, i-au văzut nişte mazici (acest neam este mai înfiorător şi mai crud aproape decât toate celelalte triburi: căci nu-i împinge la vărsare de sânge dorinţa de pradă, ca pe celelalte neamuri, ci numai ferocitatea firii lor). Aceştia, contrar sălbăticiei lor din naştere, au ieşit cu pâine în întâmpinarea lor.

Unul dintre ei, ajutat de dreapta judecată, ca de Domnul, a primit cu bucurie şi cu multe mulţumiri pâinea, care i-a fost întinsă, socotind că hrana aceasta îi este dată de către Dumnezeu, fiindcă numai aşa se înţelege cum nişte oameni setoşi de sânge ofereau celor în primejdie să moară de slăbiciune şi istovire acum substanţa
vieţii. Celălalt însă, refuzând hrana, fiindcă-i fusese oferită de un om, a murit de foame.

Deşi la început amândoi săvârşiseră aceeaşi greşeală, de a nu fi luat hrană cu ei, totuşi primul, ajutat de dreapta judecată, şi-a îndreptat nesăbuinţa şi neprevederea, pe când cel de-al doilea, rămânând mai departe intr-o prostească socoteală şi lipsit total de dreapta judecată, şi-a pricinuit singur moartea, de care Domnul a voit să-l scape, refuzând să creadă că Dumnezeu a făcut ca nişte barbari înapoiaţi, uitându-şi de propria lor sălbăticie, ar putea să-i întâmpine cu pâine şi nu cu săbii.

Ca să vă mai amintesc despre altul, al cărui nume nu-l spun, fiindcă trăieşte încă, acela care multă vreme l-a luat pe demon drept înger al luminii şi, înşelat de multe ori de nenumăratele arătări ale acestuia, l-a crezut vestitor al dreptăţii? în afară de arătări, diavolul în toate nootiîe îi lumina chilia, fără vreo lumânare sau altceva. Până ia urmă, demonul i-a poruncit să-şi dăruiască lui Dumnezeu fiul care locuia cu el în mănăstire, pentru ca, prin astfel de gest să aibă şi el acelaşi merit ca Avraam. A fost atât de amăgit de stăruinţa acestuia, încât cu siguranţă că şi-ar fi ucis copilul, care însă văzându-l că-şi ascute cuţitul mai mult decât de obicei şi că se pregătea să-l pună în lanţuri pentru a-l jertfi, a luat-o la fugă, îngrozit de gândul crimei, care ar fi urmat să se petreacă.

Este lungă povestea despre amăgirea acelui monah mesopotamian, care, păzind in acea provincie o înfrânare ca puţini alţii, timp de mai mulţi ani închis în chilia sa, a fost înşelat în aşa măsură de arătările diavolului în somn sau în stare de veghe, încât după atâta trudă şi virtuţi, prin care întrecuse pe toţi monahii de acolo, a trecut la Iudaism, primind circumciziunea. Căci diavolul, având să-l atragă prin vedenii să creadă în amăgirile de mai târziu, i-a arătat mult timp lucruri foarte adevărate ca şi un vestitor al adevărului. Până la urmă, însă, i-a înfăţişat poporul creştin împreună cu capii religiei şi credinţei noastre, cu apostolii adică şi cu martirii, în culori întunecate şi care inspiră tristeţe şi spaimă, pe când dimpotrivă pe iudei, cu Moise, patriarhii şi profeţii, i-a prezentat într-o lumină strălucitoare, răspândind voia bună şi mulţumirea. Apoi l-a sfătuit ca, dacă vrea sa aibă şi el parte de meritele şi fericirea iudeilor, să se supună în grabă circumciziunii. Desigur că niciunul dintre cei despre care am povestit, n-ar fi fost amăgit în chip atât de jalnic, dacă s-ar fi ostenit să-şi însuşească virtutea dreptei judecăţi. Sunt multe cazuri şi exemple din care se vede cât de mare este pentru cinev a primejdia dacă n-are harul dreptei judecăţi.

La acestea Gherman a răspuns: „Şi din exemple mai noi şi din definiţiile celor vechi reiese limpede şi cu prisosinţă că dreapta judecată este într-un fel izvorul şi rădăcina tuturor virtuţilor.

Dar dorim să ştim în ce chip şi prin ce mijloace se poate recunoaşte dacă o învăţătură este adevărată, venind de la Dumnezeu, sau dacă este falsă şi diabolică, pentru ca, potrivit parabolei evanghelice spuse mai înainte, să fim ca acei zarafi pricepuţi, care recunosc faţa adevăratului rege întipărită pe monedă, să putem deosebi ce este şi ce nu este reprezentat după lege pe o monedă, pentru ca, aşa cum ai spus în cuvântarea de ieri, printr-o expresie populară, s-o respingem pe cea care este o simplă imitaţie, înarmaţi cu acea pricepere pe care, cercetând-o şi descriind-o din toate punctele de vedere, ai spus că trebuie s-o aibă un zaraf duhovnicesc şi evanghelic. Ce foloseşte să cunoaştem meritele acelui har al dreptei judecăţi, dacă nu ştim cum s-o căutăm şi s-o dobândim?”.

Atunci Moise a zis: „Dreapta judecată nu se dobândeşte decât printr-o adevărată umilinţă. Prima dovadă de umilinţă este aceea de a supune la examenul celor bătrâni toate gândurile şi faptele noastre. Să nu ne încredem în judecata noastră, ci să le încadrăm pe toate în definiţiile lor, după tradiţia lor judecând ce e rău şi ce e
bine. Această orientare nu numai că-l va învăţa pe tânăr să meargă pe calea adevărată a dreptei judecăţi, având un îndrumător sigur, dar chiar îl va păzi neatins de tot felul de înşelăciuni şi curse ale duşmanului. Cine trăieşte nu după socoteala lui, ci după exemplul celor mai mari, nu va putea fi amăgit de nimic, căci duşmanul cel viclean nu va fi în stare să-i folosească ignoranţa celui ce din cauza unei ruşini nelalocul ei nu ştie cum să- şi acopere toate gândurile care i se nasc în minte, dar le poate reproba sau admite cu ajutorul examenului matur al bătrânilor.

Gândul rău se risipeşte dacă este dat pe faţă cu puterea mărturisirii şi, chiar înainte ca dreapta judecată să se pronunţe, şarpele cel necurat, ca şi cum ar fi fost scos la lumină din vizuina lui subterană şi întunecoasă, se îndepărtează învins şi ruşinat. înrâuririle lui vătămătoare stăpânesc în noi numai cât timp ele sunt ascunse în inimi. Şi, pentru ca să înţelegeţi mai bine lucrarea acestei învăţături, vă voi aminti de o faptă a Părintelui Serapion, pe care el o povesteşte foarte adesea tinerilor pentru a-i îndruma.

Pe când eram copil, zicea Serapion, şi locuiam împreună cu Părintele Theon, din ispita diavolului mă deprinsesem ca, după ce luam masa cu bătrânul în ceasul al nouălea, să ascund zilnic în sân un pesmet, pe care apoi îl mâneam mai târziu pe ascuns. Deşi săvârşeam acest furt fără încetare oarecum cu voia mea, din neînfrânarea unei dorinţe înrădăcinate, totuşi, după îndeplinirea poftei nemărturisite gândindu-mă ce am făcut, simţeam mai puternică remuşcarea pentru fapta rea decât plăcerea pe care mi-o produsese săvârşirea ei. Eram nevoit să fac această treabă urâtă fără durere în inimă, ca şi cum aş fi suferit o pedeapsă corporală.

Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a întâmplat, însă, să mă smulg din această captivitate voită, când nişte fraţi călugări au venit în chilie să-i ceară bătrânului nişte sfaturi ziditoare de suflet. După ce am luat toţi masa de prânz, a urmat convorbirea duhovnicească, şi Părintele Theon, răspunzând la întrebările lor, a început să vorbească despre lăcomia la mâncare, despre puterea gândurilor ascunse asupra noastră, despre natura lor şi despre robia groaznică în care ne ţin câtă vreme rămân nemărturisite. Zguduit de conţinutul acestei convorbiri şi mustrat de conştiinţă, mi se părea că fapta mea s-a aflat şi am crezut că Domnul a descoperit bătrânului secretele inimii mele. Am început mai întâi să oftez pe ascuns, dar remuşcările mi-au copleşit inima repede şi am izbucnit pe faţă în lacrimi şi sughiţuri. Am scos din sânul complice şi primitor al furtului meu pesmetul, pe care dintr-o deprindere vinovată îl sustrăsesem să-l mănânc pe ascuns, şi l-am arătat, mărturisind cum îl mâneam zilnic pe furiş şi aşternându-mă la pământ cu rugăminţi de iertare. Am vărsat lacrimi multe şi i-am implorat pe toţi să se roage lui Dumnezeu să mă scoată din robia în care căzusem.

Atunci bătrânul a zis: „Ai încredere, copile! Te scoate din această robie mărturisirea ta, chiar dacă eu tac. Astăzi ai triumfat victorios asupra duşmanului tău, punându-l la pământ prin Spovedanie mai mult decât te înlănţuise el prin tăcerea ta. Necombătându-l până acum nici prin cuvântul tău, nici prin al altuia, tu-i permiseseşi să te domine, potrivit acelei învăţături a lui Solomon: Din pricină că hotărârea pentru pedepsirea răutăţii nu este îndeplinită de îndată, pentru aceasta se umple de rău tate inima oamenilor ca să facă rău (Ecclesiastul 8, 11). De aceea duhul cel ticălos, după această demascare a sa, nu va mai putea să te neliniştească, şarpele cel negru nu te va mai ţine în ascunziş, fiindcă l-ai scos din întuneric la lumină prin mărturisirea ta mântuitoare”.

Nu terminase încă bătrânul de vorbit, şi iată că o flacără aprinsă ieşind din sânul meu, a umplut în aşa măsură cu miros de sulf chilia, încât abia mai puteam sta în ea din cauza mirosului puternic. Reluând cuvântul, bătrânul a zis: „Iată, Domnul a încuviinţat pe faţă adevărul cuvintelor mele pentru tine. Ai văzut cu ochii tăi cum prin mărturisirea salvatoare a fost alungat din inima ta aţâţătorul la acea nesăbuinţă, şi ai înţeles că duşmanul dat pe faţă nu va mai locui în tine. Astfel, potrivit învăţăturii bătrânului – a zis Serapion – prin puterea mărturisirii s-a stins în mine şi a dispărut pentru totdeauna dominaţia acelei tiranii diabolice. Nici prin amintirea acelei deprinderi duşmanul n-a reuşit după aceea să mă ispitească şi n-am mai simţit niciodată dorinţa de a fura.

Atât este de plăcută lui Dumnezeu şi potrivită voinţei Sale această învăţătură, încât o găsim menţionată, nu fără folos, şi în Sfânta Scriptură. Astfel, Domnul n-a voit să-i împărtăşească tânărului Samuel prin convorbire directă învăţăturile dumnezeieşti şi a recurs la îndrumarea unui bătrân, care, deşi nu spunea întotdeauna lucruri plăcute lui Dumnezeu, era totuşi un bătrân, şi de la acesta a socotit că trebuie să primească tânărul învăţătură, pentru ca acela care era chemat la o îndatorire divină, deprinzându-se cu ascultarea faţă de bătrâni, să înveţe umilinţa, şi să dea el însuşi celor mai tineri exemplu de supunere.

Hristos, chemând pe Pavel şi vorbindu-i El însuşi, deşi putea să-i arate pe dată calea desăvârşirii, a socotit că e mai bine să-l trimită la Anania şi i-a poruncit să afle de la acesta calea adevărului, zicând: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci (Faptele Apostolilor 9, 6). L-a trimis astfel Ia un bătrân, socotind că se poate forma mai mult prin învăţătura acestuia decât prin a Sa, ca nu cumva ceea ce s-ar fi făcut bine cu Pavel să fie dat urmaşilor exemplu rău de înţelegere greşită, ca fiecare adică să fie convins că trebuie să primească învăţătura mai bine direct de la Dumnezeu, decât să se formeze sub îndrumarea celor bătrâni. Despre această judecată greşită însuşi Apostolul ne învaţă în toate felurile nu numai în scris, dar şi prin exemplu. El o condamnă ca demnă de dispreţ, căci de aceea s-a urcat la Ierusalim, pentru ca Evanghelia, pe care o predica, însoţit de harul Sfântului Duh şi cu puterea semnelor şi a minunilor, s-o supună şi unei examinări oarecum particulare a celorlalţi Apostoli şi înaintaşi. M-am suit, potrivit unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar (Galateni 2, 2).

Cine este aşadar atât de mărginit şi de orb, încât să se încreadă numai în judecata şi în chibzuinţă sa, când Vasul cel ales mărturiseşte că s-a sfătuit cu tovarăşii săi de apostolat? De aici se înţelege foarte limpede că nu arată calea desăvârşirii niciunuia dintre cei ce dispreţuiesc învăţătura şi aşezămintele bătrânilor «de la care au ce învăţa», nesocotind aceste cuvinte pe care ar trebui să le respecte cu sfinţenie: întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune (Deuteronomul 32, 7)”.

Cuviosul Ioan Casian Romanul

Carte de căpătâi pentru călugări şi mireni, Editura Egumenita