Şi El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El. Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Şi spunea acest cuvânt pe faţă. Şi luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Marcu 8, 30-34

Ne surprinde faptul că Domnul Iisus Hristos a fost foarte explicit când a vorbit uceni­cilor Săi despre pătimirile Sale. Nu S-a mai folosit de parabole sau cuvinte mai greu de înţeles. Cu siguranţă, nici unul dintre Apostoli nu s-a gândit că Bunul lor Învăţător ar putea fi răstignit. De ce să răstigneşti pe cineva care a vindecat, a mângâiat şi a adus speranţa în multe inimi? Chiar Petru, mai în vârstă fiind, a avut cuvinte de dojană la adresa Sa. Buna sa intenţie s-a izbit de voia lui Dumnezeu. Nu întotdeauna bunele intenţii sunt o puternică temelie pe care se pot zidi faptele bune. Când Mântuitorul l-a mustrat pe Petru, de fapt ne-a îndreptat atenţia spre cruce şi jertfa crucii. Pe Fiul lui Dumnezeu nu-L putem urma doar declarativ, doar cu intenţii de conjunctură. Vrei să-L urmezi, trebuie să te înarmezi cu Sfânta Cruce. Ea ne smereşte, însă ne şi înalţă; ea ne ocroteşte, însă ne şi pune la încercare. Sfântul Teodor Studitul ne învaţă aşa: „Cine fuge de Cruce, fuge de Dumnezeu.”

Atunci când iubim Crucea lui Hristos ajungem să ne iubim şi propria noastră cruce. Şi suntem atât de bucurosi atunci când ieşim la limanul cel neînviforat în comunităţile noastre, în misiunea pe care o îndeplinim!  Şi simţim în toataă vremea că nu suntem singuri. Suntem împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, suntem încredinţaţi că suntem împreună cu El, fiindcă n-am avea putere să depăsim toate încercarile dacă nu am primi din puterea Lui. Hristos ne dăruieşte putere şi ajutor să ne purtăm crucea.

Când simţim că ne părăsesc puterile, în pragul deznădejdii, să cerem cu stăruinţă ajutorul Domnului Iisus Hristos, Care a depăşit această ispită subtilă, pe Golgota umilinţei şi suferinţei, sub povara Crucii. A dorit să fie ajutat atunci când a simţit că puterile sale omeneşti sunt limitate. Mai întâi de toate, şi-a ridicat ochii către Părintele Său ceresc şi, apoi, S-a uitat în preajmă, având nevoie de ajutorul concret al unui om. Deoarece în situaţiile grele, dramatice, Dumnezeu lucrează prin oamenii Săi. Dumnezeu a lucrat atunci, în momentele de incercare si suferinta ale Domnului nostru si Mantuitorului nostru, prin Simon Cirineanul, care se intorcea de la ţarină şi a avut marele privilegiu să-L ajute pe Dumnezeu-Omul să-şi poarte Crucea. N-a cazut prada suferintei Mantuitorul Iisus Hristos, ci, prin ajutorul unui om, a iesit la limanul cel inviforat. Si aceasta ne invata ca atunci cand ne este foarte greu, cand simtim ca nu mai avem puterea de a merge mai departe, atunci cand simtim ca suntem slabiti, epuizati, sub povara crucii, sa ne ridicam ochii spre ceruri si sa-L rugam pe Dumnezeu-Omul sa ne trimita un om. În chip nevăzut, Hristos ne ajută să ne purtăm crucea, însă, şi în chip văzut, poate împrumuta mâinile şi umerii unuia dintre cei care ne pot fi aproape, pot deveni aproapele nostru.

Citeşte şi:  Stareții de la Optina: Cei ce rabdă se înaripează și se înalță ca vulturii

Într-adevar, Hristos este la capătul drumului. Şi suntem conştienţi că drumul Crucii se desăvârşeşte în bucuria şi biruinţa Învierii, deoarece cel care ne asteapta la Capăt este Hristos Cel răstignit şi înviat. Însă Domnul, totodată, ne însoţeşte pe calea mântuirii noastre, care nu este lină, nu poate să fie lină, este cu suişuri şi coborâşuri. Însă important este să nu ne lăsăm sub povara crucii ci, să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi chiar în oamenii buni pe care ni-i trimite Dumnezeu şi să ne ridicăm în toată vremea.

Domnul, aşa cum v-am spus, ne insoţeste şi uneori chiar ne poartă povara Crucii noastre. Aceasta Cruce ne-a fost pusa pe umeri in pedagogia divină, în purtarea de grijă dumnezeiască, în dragostea nemarginită faţă de noi. De aceea, Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina [de fapt, se pare ca este un cuvant care apartine Parintelui Galeriu, n.n.] ne invata ca,

“Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa cea dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa cea neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi, după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi duce!”. Daca Hristos ţi-a măsurat curajul şi ai primit binecuvântarea sa, “Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!”

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, care s-a nevoit in pustia Hozevei la inceputul sec. al XX-lea, ne spune că un creştin cârtea înaintea lui Dumnezeu pentru crucea vietii, fiind ispitit sa se uite la crucile altora. Si permanent cârtea inaintea Domnului, reproşându-I ca i-a dat o cruce prea grea, permanent nemulţumit de crucea pe care o purta pe umerii săi. In cele din urma Domnul l-a trimis pe ingerul sau. I s-a aratat in vis si l-a chemat pe un deal cu felurite cruci sa-si aleaga crucea pe care o doreste. Ar fi dorit sa ridice crucile cele frumoase, insa erau foarte grele, nu le-a putut clinti din loc. A vazut si cruci mai simple si, in cele din urma, s-a apropiat de o cruce de lemn mai usoara, a pus-o pe umar si a coborat la vale. Ingerul Domnului l-a intampinat intrebandu-l: “esti multumit acum de crucea pe care ti-ai ales-o?”. “Da, sunt foarte multumit!”, “Bine, dar aceasta cruce sa stii ca ai purtat-o mereu. Este crucea pe care ti-a pus-o dintru inceput Domnul pe umar. Pentru aceasta cruce ai cartit tu. Dumnezeu ti-a oferit posibilitatea sa ti-o alegi, iar puterile tale n-au putut sa ridice crucile sfintilor, ale martirilor, ale marturisitorilor, ale pusnicilor, ale celor cu viata sfanta. Pana la urma ai ales crucea pe care ti-a dat-o Domnul dintru inceput, crucea vietii tale. Deci, nu mai carti de acum inainte”.

De multe ori in viata noastra cartim pentru crucea vietii. Credem ca e foarte grea si nu o putem duce. Intr-adevar, e grea, fiindca ne strivesc puterile noastre duhovnicesti, dar atunci cand este grea sa strigam din toata inima catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care ni s-a facut pilda in purtarea crucii. Si sa iubim Crucea Sa, fiindca Crucea lui Iisus ne invata sa ne iubim si propria noastra cruce. Daca privim adanc la Crucea lui Iisus, trebuie sa intelegem prin ceea ce ne spun spinii, piroanele si sangele varsat pe ea.

Citeşte şi:  Acesta este drumul prin care fiecare poate deveni mai tare ca moartea!

Mai intai de toate, coroana lui Iisus de spini, coroana suferintei a devenit coroana imparateasca. In icoana ortodoxa, niciodata nu-L vedem pe Hristos in agonie, ci este asezat pe cruce ca pe un tron. De altfel, in icoana nu este trecuta vina pe care i-au pus-o contemporanii, in frunte cu Pontiu Pilat: “Iisus Hristos Nazarineanul, Regele iudeilor“, ci este preamarit ca Imparat prin cuvintele: “Imparatul Slavei”. Hristos pe Cruce este asezat ca pe un tron, pe un tron al slavei, al biruintei, iar fruntea Sa nu este incununata de spini, ci este luminoasa, este blanda, este bucuroasa. Crucea, intotdeauna, ne arata bucurie. Nu este un semn al suferintei. Nu trebuie sa intelegem prin cruce suferinta, ci trebuie sa intelegem ca este semn al biruintei si al bucuriei. Este semnul biruintei, este bucurie nemarginita. Iar coroana de spini este transfigurata in coroana Imparateasca.Noi, arhiereii slujitori, purtam aceasta coroana, mitra, care simbolizeaza coroana de spini a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. La fiecare liturghie purtam coroana sau mitra arhiereasca care simbolizeaza coroana de spini, devenita coroana imparateasca, coroana stralucitoare, care transmite lumina harului lui Dumnezeu. De aceea, pe mitra episcopului sunt infatisati cei patru evanghelisti, aratându-se că episcopul propovaduieste cuvantul adevarului, cu timp si fara timp, conform invataturii primite de la cei patru evanghelisti, in Sfintele Evanghelii, deci Il propovaduieste pe Cuvantul cel intrupat, pe Hristos, Cel care S-a nascut, S-a rastignit si a inviat pentru mantuirea noastra, de dragul nostru si spre folosul nostru.

 

Mâinile Mântuitorului Iisus Hristos sunt întinse pe cruce. El a dorit să moară cu mâinile întinse, fiindcă numai aşa putea îmbrăţişa întreaga lume.Numai pe cruce se moare cu mâinile intinse. Iar mâinile au fost ţintuite în piroane, dar nu piroanele L-au ţintuit pe Hristos pe cruce, ci iubirea Sa nemărginita faţă de făptura umană, nu piroanele l-au ţinut acolo, ci iubirea Sa adânca faţă de om. Sfântul Ioan Gura de Aur ne invaţă că dacă oceanul are margini – cât de mare ar fi oceanul, are margini-, iubirea lui Dumnezeu nu are margini, este nemărginita. Iar iubirea Sa s-a aratat fata de noi si prin grija fata de un talhar, cel de-a dreapta sa – caruia Sfantul Ioan Gura de Aur ii dedica o omilie -, si a fost si el intins pe cruce pentru faradelegile care le facuse si a obtinut mantuirea in ultima clipa. Va aduceti aminte din Evanghelii ca talharul de-a dreapta, spre deosebire de cel din partea stanga, care n-a putut sa se impartaseasca din lumina si bucuria lui Hristos, cel din partea dreapta si-a cerut iertare, rugandu-L pe Hristos sa-l pomeneasca: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“. “Adevarat zic tie – i-a raspuns Domnul -, astazi vei fi cu mine in Rai”. Si, Sfântul Ioan Gura de Aur spune: daca esti talhar, nu deznadajdui, poti fura, asemenea talharului de-a dreapta, Raiul. Deci, in ultima clipa a vietii noastre, in ultima secunda, nu trebuie sa deznadajduim, ci sa ne impartasim din iubirea milostiva a lui Dumnezeu, cerandu-I iertare pentru toate neputintele noastre. Adica, asemenea talharului de-a dreapta, sa ne vedem si noi cat de neputinciosi suntem in faradelegile noastre,sa ne vedem pe noi asa cum suntem. Nu ne cere Hristos altceva decat sa fim sinceri, asa cum este si El, si sa ne vedem asa cum suntem. Si, in taina pocaintei, in taina spovedaniei, si in comuniunea de rugaciune, si in toata viata noastra, sa fim inaintea Domnului deschisi, sa fim inaintea Lui nu cum am crede noi ca suntem, ci cum suntem in realitate. Iar cand ajungem in Taina Spovedaniei suntem inaintea Lui, suntem inaintea tronului Sau, inaintea scaunului Sau. De aceea, Taina Spovedaniei mai este numita si Scaunul Spovedaniei, iar spovedania nu mai este o lucrare in doi, adica intre savarsitorul vazut, care este slujitor al altarului, si penitent, ci este o lcurare care apartine doar unei singure persoane: penitentul, fiindca penitentul este inaintea lui Hristos sub obladuirea Lui, si se vede asa cum este el. Desigur, duhovnicul este randuit de marele Duhovnic, de marele Arhiereu, Iisus Hristos, sa ofere un diagnostic si sa ajute la vindecare, sa ofere o alternativa penitentului. Dar, Hristos Insusi imprumuta mainile duhovnicului, asa cum imprumuta mainile fiecarui om care poate sa lucreze binele in numele Sau. Iar, atunci cand Il regasim pe Hristos in inima noastra, Il regasim si in cel de langa noi.

Citeşte şi:  Un adevărat miracol: cum trăiau pustnicii fără să mănânce aproape nimic
Fragment selectat din Conferinţa de la Ploieşti a Preasfinţitului Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Europei de Nord –  4 aprilie 2016

Surse: www.ziarullumina.ro, www. cuvantul-ortodox.ro