„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29)

În prezent, zi şi noapte umblăm prin mijlocul focului. Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârtejeşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educaţia ateistă: „Hristos este un mort”, „Hristos n-a existat”, „Hristos este o înşelăciune”. Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă hulă, pe care gura omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare, mai iubitoare Fiinţe omeneşti de sub Cer, Care a păşit pe planeta denumită Pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta – cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume, nu numai cei ce uneltesc în patria noastră.

Colaborarea între ateiştii făţişi, blestemaţii luptători împotriva lui Hristos şi Biserica dreptmăritoare a lui Hristos este cu desăvârşire ilogică!

Colaborarea între ateiştii făţişi, blestemaţii luptători împotriva lui Hristos şi Biserica dreptmăritoare a lui Hristos este cu desăvârşire ilogică!

Dictatura ateiştilor luptători contra lui Hristos şi a iudeilor trădători de Hristos – iată cine-i vinovat de viaţa noastră mucenicească. Dictatura Iudelor! Există oare ceva mai respingător pentru Biserica lui Hristos şi pentru creştinism?… Cea mai rudimentară şi mai elementară logică dezvăluie şi dovedeşte: colaborarea între ateiştii făţişi, blestemaţii luptători împotriva lui Hristos şi Biserica dreptmăritoare a lui Hristos este cu desăvârşire ilogică şi antilogică. Cei ce stăruie în a căuta o astfel de colaborare, sau deja colaborează, sau – e îngrozitor s-o spunem! -silesc pe alţii la aşa ceva, îi întrebăm prin cuvintele Apostolului: „Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este oare între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6, 14-15).

Citeşte şi:  Pentru cinci pricini se zice că ne lăsăm de către Dumnezeu ca să ni se dea război de la diavoli

Creștinii sunt purtători de Hristos și, în consecință, purtători și posesori ai vieții veșnice; aceasta pe măsura credinței lor și pe măsura sfințeniei lor, care este roada credinței. Sfinții sunt creștinii cei mai desăvârșiți, care s-au sfințit în gradul cel mai înalt cu putință prin exercitarea credinței în Domnul Iisus Cel înviat și veșnic viu. Ei sunt singurii adevărați nemuritori din neamul omenesc, pentru că trăiesc cu toată ființa lor în Cel înviat și nici o moarte nu are stăpânire asupra lor. Întreaga lor viață este din Hristos. Ceea ce este al lor este mai întâi al lui Hristos și apoi al lor.

Citeşte şi:  Cum au fost ucisi de papistasi cei 26 de mucenici de la Zografu

Creștinul e un om care trăiește prin Hristos și în Hristos. „Viețuiți în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos!“ (Filipeni 1, 27). Viața după Evanghelie, viața sfântă, viața dumnezeiască – aceasta este viața naturală și normală pentru creștini. Prin vocația lor, creștinii sunt sfinți. Această veste bună și poruncă se aude din toată Evanghelia Noului Testament. Chemarea noastră este aceea de a ne sfinți în întregime, sufletul și trupul. Și acest lucru nu constituie o minune, ci natura și logica credinței evanghelice.[…]

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când „cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare. Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii, care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz Biserica şi statul se despart, se separă fiecare cu ale sale. Nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile lăuntrice ale Bisericii, să nu se atingă de sfintele şi veşnicele ei îndatoriri şi drepturi evanghelice.

Citeşte şi:  Ritual condamnat de Biserica Ortodoxă: „Părinte, deschide-mi Evanghelia şi zi-mi viitorul!”

Este limpede că Biserica sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui (modus vivendi), dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire: „cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, şi asta sub controlul suprem al Atot-Evangheliei: „să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”.

Dacă însă acest lucru este cu neputinţă, nu-i rămâne Bisericii ca „modus vivendi”, decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale credinţei conştiinţei şi ale sufletului“.

Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica şi statul – Adevărul despre Biserica Sârbă în Yugoslavia comunistă, editată de Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1999