În vremea în care abia îmi terminasem doctoratul, psihologii și alți experți în sănătatea mintală au început să recomande adulților ca în momentele în care stau de vorbă cu un copil, să se aplece pentru a fi la nivelul vizual al copilului. Se presupune că această postură docilă reprezintă un mijloc de a-i arăta respect copilului, fără ca acesta să simtă că ar trebui să fie atent și să se supună deoarece adultul este mai mare.
Era această recomandare bazată pe vreo dovadă conform căreia copiii se simt nerespectați, umiliți și intimidați când adulții vorbesc din poziția verticală? Bineînțeles că nu! A fost făcută o cercetare în privința asta? Bineînțeles că nu! După cum este cazul multor recomandări profesioniste de parenting, și aceasta a fost scoasă din joben. Continuă experții în sănătate mintală să recomande vorbitul de la egal la egal? Bineînțeles!
Cam în aceeași perioadă, cei mai influenți specialiști în parenting din industria sănătății mintale promovau familia democratică. Adică, o familie în care nu există practic nicio distincție efectivă între părinți și copii, nicio sursă clară de autoritate. În această familie utopică, copiii au o voce la fel de importantă ca părinții, când vine vorba de deciziile familiei (restaurante, vacanțe, setările de căldură șamd) iar dezacordurile dintre părinte și copil se negociază până când se ajunge la o situație în care toată lumea iese câștigătoare. Minunat! Singura problemă cu acest aranjament postmodern, pe care nimeni nu pare să o observe, este că persoana care determină când se termină negocierea este copilul. Dacă părinții termină discuția, rezultatul nu este democratic.
Familia democratică nu se poate spune că a funcționat. Poate că ați observat că în multe familii unde părinții vorbesc de la egal la egal și negociază cu copiii, rezultatul este tirania. Mai e nevoie să identific tiranul? În familiile amintite, părinților le e frică să-i supere pe tirani deoarece își doresc să fie plăcuți de tirani. Se poate identifica rapid cine este părintele care caută aprobarea copilului. Cu alte cuvinte, cel care nu îi spune copilului să facă nimic.
Ei doar sugerează, lucru demonstrat și de faptul că fiecare „comandă” pe care o transmit se încheie cu semnul de întrebare „ok?”
Revenind la presupusa nevoie ca părinții să-și respecte copii, întrebarea care persistă este: „ce dovezi avem că există o nevoie a copilului de a fi respectat de adult?” Răspunsul: nici măcar una. În urmă cu șaizeci de ani, înainte ca părinții să-i asculte pe experții în sănătate mintală despre cum să-și crească bine copiii, părinții nu pretindeau că-și respectă copiii. Și cu toate acestea, sănătatea mintală a copiilor era mult mai bună decât este astăzi.
Copiii au nevoie de dragoste necondiționată și autoritate clară. Nu au nevoie și nici nu au de câștigat respect. Aceasta este o idee nouă și cum este cazul cu majoritatea noilor idei în privința copiilor, care au fost furnizate în ultimii 50 de ani de breasla psihiatrilor, este încă o nouă idee greșită și lipsită de valoare.
Dar ideile, bune sau rele, au consecințe. În cazul ideilor greșite și lipsite de valoare despre educația copiilor, consecința o reprezintă mulțimea de părinți confuzi, neliniștiți, stresați și măcinați de vină. Îngenunchează, negociază, fac doar sugestii care se termină cu „ok?” și fac tot ce le stă în putință să demonstreze respectul pentru copii.
Din nefericire, copiii lor nu întorc gestul.
Traducere de pe rosemond.com, http://www.anacronic.ro/
