«Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul. Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate.»

Înţelepciunea lui Solomon 4, 10-12

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, pentru ca vorba mea, cea potrivită cu acest timp şi de folos, să nu treacă fără urme! Când cineva suferă de o boală mai grea, atunci mai mult are trebuinţă de doctorie, şi când ochiul suferă o durere mare, atunci i se aplică alifii. Iar dacă cineva în acest moment este sănătos, totuşi să voiască a asculta, căci este de folos pentru viitor a cunoaşte doctoria cea vindecătoare.

Dimpotrivă, cel al cărui ochi sufletesc este bolnav şi suferă durere prin plângere pentru moartea unui prieten, acela, zic, trebuie să fie cu atâta mai luător aminte, a deschide ochiul său la alifia cea vindecătoare a cuvântului celui Dumnezeiesc. Cine nu face aceasta, durerile lui pururea se vor mări, şi la el se împlineşte cuvântul Sfintei Scripturi: „că întristarea lumii moarte lucrează” (II Cor. 7, 10).

Sfântul Apostol Pavel, acest dascăl al credincioşilor, acest doctor ales, ne învaţă, că sunt două feluri de întristare. Una este bună, alta rea, una folositoare, alta nefolositoare, una aduce mântuire, alta pieire. El zice anume: „întristarea, care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire aduce” (II Cor. 7, 10). Aceasta este întristarea cea bună. După aceea adaugă el: „întristarea lumii moarte aduce”.

Să socotim acum, fraţilor, dacă întristarea, ce arătăm noi pentru moartea celor de aproape ai noştri, este folositoare sau nefolositoare, mântuitoare sau vătămătoare. Iată trupul unui prieten zace acum fără suflare; zace acolo un om, fără a mai fi om; sunt numai mădularele fără duh. Îl strigă, şi el nu răspunde, i se vorbeşte, şi el nu aude. Zace acolo o figură palidă cu chipul schimbat: este chiar icoana morţii. Vă amintiţi bucuriile ce vă făcea odinioară răposatul; gândiţi la foloasele ce el vi le-a adus sau încă vă aducea; vă amintiţi legăturile voastre   prieteneşti; vă aduceţi aminte de graiurile cele plăcute ce le aveaţi cu dânsul şi doriţi să se întoarcă petrecerea cea de mulţi ani pe care ati avut-o cu cel răposat. Toate acestea stârnesc lacrimile voastre, vă pricinuiesc tânguiri şi cufundă tot sufletul vostru întru o adâncă întristare.

La toate aceste puternice arme ale durerilor, ca cea dintâi apărare, noi punem graiurile acestea: „Tot ce se naşte în lumea aceasta, trebuie să moară”. Aceasta este legea lui Dumnezeu şi hotărârea Sa neschimbată, pe care El a dat-o după păcatul cel dintâi asupra strămoşului neamului omenesc, prin cuvintele: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Ce este dar de mirare, când un om, care cu această condiţie s-a născut, face împlinirea legii şi hotărârii dumnezeieşti? Ce este de mirare când un născut din părinţi muritori merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobişnuit; ceea ce se face în toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se întâmplă cu toţi, nu este o raritate. Dacă moşii şi strămoşii tăi au mers pe această cale a morţii, dacă încă de la Adam, toţi patriarhii şi proorocii au trebuit să se despartă de lumea aceasta, să înălţăm sufletul nostru dintru adâncul întristării. Acest om şi-a plătit datoria sa şi cum poate cineva să fie trist, când plăteşte datoria, ce avea? Dar aceasta este o datorie, care nu se poate achita cu bani şi de care nu ne poate slobozi nici fapta bună, nici înţelepciunea, şi nici puterea; o datorie, pe care şi împăraţii trebuie să o plătească.

Fiindcă hotărârea şi legea lui Dumnezeu sunt neschimbate, întristarea noastră este zadarnică; zadarnică şi întrebarea: „Pentru ce a murit acest frate?”. Dimpotrivă, dacă noi socotim condiţia cea obştească pentru toți cei ce vieţuiesc pe pământ, atunci ochiul nostru duhovnicesc, prin aplicarea acestei dintâi doctorii, va simţi uşurinţă.

Dar tu poate că zici: „Eu ştiu, că moartea este soarta tuturor; eu ştiu că cine moare îşi plăteşte datoria, dar eu îmi aduc aminte de bucuria ce-mi făcea răposatul, de legătura noastră prietenească, de petrecerea noastră cea înviorătoare, şi de aici purced lacrimile mele”. Vezi, tu eşti interesat, socoteşti numai folosul tău propriu, dar trebuie să gândeşti şi la folosul răposatului, şi poate că pentru dânsul moartea era tocmai de folos, precum este scris: „Răpitu-sa, ca să nu schimbe răutatea inima lui. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceea s-a grăbit a-l scoate din lumea aceasta păcătoasă”(Înţelelepciunea lui Solomon 4, 11, 14).

Ce trebuie să zic eu despre faptul că pricina întristării se pune în lipsirea pe viitor de petrecerea cea obişnuită? Incă şi timpul vindecă mult aceasta, dar cu cât mai vârtos, pot ajuta mintea şi înţelepciunea! Aici mai ales aduceţi-vă aminte de cuvântul Apostolului: „întristarea lumii lucrează moarte” (II Corinteni 7, 10). Însă pentru ce lucrează ea moarte? Pentru că o astfel de întristare, peste măsură, duce sau la îndoială, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu.

Dar poate îmi va zice cineva: „Cum poţi tu să opreşti de a jeli morţii, când aceasta au făcut-o încă şi Patriarhii, şi acel mare slujitor al lui Dumnezeu, Moise, şi mulţi prooroci şi, înainte de toţi, Iov cel drept, care pentru moartea fiilor săi şi-a rupt haina ?”

Dar eu te întreb: Când tu îţi măriţi fata ta după un mire, cu care ea se duce într-o ţară depărtată, când ei acolo îi merge bine, tu nu socoteşti ducerea aceea ca ceva rău şi îngrozitor, ci ştirea despre traiul ei bun depărtează supărarea pentru lipsa ei. Nu ar fi, oare, nebunie în cazul de faţă a te jeli şi a te tângui, când nu un om, ci Însuşi Domnul a luat pe fiica ta, sau pe fiul tău la sine întru un loc străin [ție]?

Dar zici tu: „Cum se poate, ca să nu mă întristez, când eu sunt om?” Eu nu cer aceasta de la tine, ci opreşte covârşirea întristării. Că noi ne întristăm, aceasta are temeiul în firea omenească, dar când facem aceasta peste măsură, pricina este în nebunia noastră, în lipsa de cugetare, şi în moliciune. Jeleşte şi plângi, dar nu cârti; nu fii posomorât şi îndarătnic. Mai vârtos laudă pe Cel ce l-a luat. Cu aceasta, tu cinsteşti pe cel răposat şi trimiţi după dânsul această cinste. Căci dacă cârteşti, jigneşti pe cel mort, mânii pe Dumnezeu, şi te vatămi pe tine însuţi. Iar dimpotrivă, dacă mulţumeşti lui Dumnezeu, atunci cinsteşti pe cel mort, lauzi şi slăveşti pe Cel ce l-a luat şi îți foloseşti ţie însuţi. Plângi, cum a plâns pe Lazăr Hristos, Domnul tău, Care prin aceasta ne-a însemnat măsura, scopul şi marginile întristării, pe nimeni nu trebuie să le depăşească.

Tu aminteşti de patriarhi si de prooroci, dar adu-ţi aminte că la aceasta tu ai mai puţin drept decât dânşii. Ei cu dreptate se tânguiau, căci Hristos nu venise încă din cer, pentru cǎ El, prin învierea Sa, a secat izvorul lacrimilor pentru cei morţi. Ei se tânguiau cu dreptate, căci atunci nu se ridicase încă osânda morţii deasupra omenirii. Ei se văietau cu dreptate, căci învierea morţilor încă nu se vestise. Toţi sfinţii din Vechiul Testament nădăjduiau întru venirea Domnului, și de aceea tânguiau pe morţi, căci ei nu puteau vedea pe Acela întru Care au nădăjduit.

Însă, de când Cuvântul trup S-a făcut, şi a locuit între noi, de când Noul Adam a ridicat hotărârea cea rostită asupra lui Adam cel dintâi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa şi a înviat a treia zi din morţi, de atunci moartea nu mai este înfricoşată credincioşilor şi ei nu se mai tem de apusul soarelui vieţii lor, căci răsăritul lor se arată iarăşi întru înălţime. Însuşi Domnul, Care nu poate minţi, zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacǎ va muri, viu va fi. Şi tot cel ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac. [Crezi tu aceasta?]” (Ioan 11, 25-26).

Acest glas al lui Dumnezeu, iubiţilor, este lămurit. Cine crede în Hristos şi păzeşte poruncile lui va trăi, deşi a murit. Aceste cuvinte încă şi Sf.Apostol Pavel le-a avut întru sine, le-a ţinut tare, cu toată puterea credinţei şi aşa a învăţat: „Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4, 13). El numeşte adormiţi pe cei răposaţi, pentru ca prin acest grai să arate siguranţa învierii.

De fapt, moartea nu este altceva decât un somn lung. Să nu-mi zici mie că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simţi, căci toate acestea nu le face nici cel ce doarme. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucâtva și sufletul, dar la cel mort nu este aşa, căci aici sufletul priveghează.

„Dar, zici tu, cel mort putrezeşte, trece, şi se preface în pulbere şi cenuşă”. Ce se dovedeşte cu aceasta, iubiţilor? Nimic altceva decât că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Când cineva voieşte a reînnoi o casă povârnită şi veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, şi zideşte în locul ei una mai frumoasă. Cei care trebuie să iasă din casǎ nu se întristează pentru aceasta, ci mai vârtos se bucură, căci ei nu se uită la dărâmarea casei ce o au înaintea lor, ci gândesc la zidirea cea nouă, pe care încă nu o văd. Aşa face si Dumnezeu: El desface trupul nostru si porunceşte sufletului ce locuieşte întrânsul să iasă afară, ca dintr-o casă, pentru ca pe aceasta să o rezidească iarăşi mai măreaţă, si apoi să-l facǎ sǎ intre iarăşi în ea cu o mai mare slavă. De aceea, noi să nu ne uităm la sfărâmarea cea de acum, ci la slăvita refacere din viitor.

Voi mai aduce încă o altă asemănare. Închipuiţi-vă că cineva are o icoană de metal, care s-a ros de rugină şi de timp şi în multe locuri s-a deteriorat. Aşa stricată cum e, o aruncă în topitorie, spre a o topi cu totul, şi prin aceasta o face din nou mai frumoasă. Deci, precum desfacerea icoanei în cuptor nu este nimicirea, ci mai vârtos înnoirea ei, aşa şi moartea trupului nostru nu este o nimicire, ci o înnoire. De acea, când vezi trupul nostru topindu-se ca metalul în cuptor, nu te opri la această privire, ci aşteaptă înnoirea.

Dar încă nu este de ajuns această asemănare? Topitorul de metal, care topeşte în cuptor un trup de aramă, nu scoate în locul lui unul de aur, viu, ci unul tot de aramă. La Dumnezeu însă aceasta este altminteri, căci El nimiceşte un trup trecător, din pământ, şi-ţi dă în locul lui un trup nemuritor, mai slăvit, ca de aur. Se pune în mormânt un trup muritor şi trecător şi se scoate altul nemuritor şi netrecător.

Aşadar, uitaţi-vă nu la acela, ai cărui ochi sunt închişi şi care zace fără grai, ci la acela, care iarăşi va învia şi va dobândi o slavă negrăită, înaltă şi vrednică de mirare. Întoarce gândurile tale de la privirea cea de faţă la nădejdea viitorului.

Când Apostolul Pavel, în cuvintele aduse mai sus, zice: „Nu voi să nu ştiţi, fraţilor, de cei ce au adormit”, adaugă îndată: „ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi ce n-au nădejde”. Întristează-te, zice el, însă nu ca un necredincios, care nu ştie nimic despre înviere şi se îndoieşte de viaţa cea veșnicǎ.

Noi ne ruşinăm când adeseori vedem la creştini cele mai puternice izbucniri de o întristare fără de minte. Ce vor zice necredincioşii văzând aceasta? Ei vor zice: „Aceştia, oare, sunt aceia care ştiu a vorbi aşa de frumos despre înviere? Cu adevărat, purtarea lor nu se potriveşte cu vorbele lor. Prin cuvinte, ei grăiesc cu multă înţelepciune despre înviere, iar prin faptă, se arată ca şi cum nu ar crede întru aceea. De ar fi convinşi că este o înviere, ei nu s-ar purta astfel. Dacă ar crede că starea morţilor este mai bună, ei nu s-ar boci”. Acestea şi încă şi mai multe zic cei necredincioşi, când observă la creştini o întristare peste măsură pentru cei morţi. Pentru aceea, să ne măsurăm întru aceasta şi să nu ruşinăm credinţa creştinească despre înviere. Moartea este repaosul şi slobozirea de trudele şi de grijile vieţii.

Aşadar, când vezi pe unul dintre ai tăi, despărţindu-se de aici, nu trebuie să cârteşti, ci să-ţi frângi inima, să te întorci înlăuntrul tău, să cercetezi conştiinţa ta, şi să gândeşti că şi pe tine, în curând, te aşteaptă aceeaşi soartă. Fii mai înţelept, şi la moartea altuia învaţă-te a tremura pentru tine însuţi; depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndreaptă toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine.

Gândeşte mai departe, la cine s-a dus răposatul, şi vei afla mângâiere! El s-a dus acolo unde se află Petru şi Pavel şi toată ceata Sfinţilor. Gândeşte cum el va învia, cu ce strălucire şi cu ce slavă! Gândeşte că tu, cu întristarea şi cu bocetul tău, nu vei putea schimba ceea ce s-a făcut, ci numai te vei vătăma pe tine însuţi. Gândeşte cui te vei asemăna prin această întristare peste măsură şi fugi de acea asemănare, căci tu vei fi asemenea cu cei necredincioşi, care nu au nădejde, precum a zis Pavel.

Dimpotrivă, creştinul, fiindcă crede în înviere, ştie că nu trebuie a se jeli şi a se tângui pentru cei ce au murit întru fapte bune, ci pentru acei ce vieţuiesc întru păcate. Dacă cel lipsit de minte merită lacrimile noastre, cu cât mai vârtos cel lipsit de dreptate şi de nădejdea la Dumnezeu?

Pentru aceştia, iubiţilor, să ne întristăm, şi o astfel de mâhnire este folositoare; căci mulţi păcătoşi s-au îndreptat prin lacrimile celor apropiați lor. Dimpotrivă, tânguirea pentru cei morţi este nefolositoare. De aceea, noi să nu stricăm rânduiala, ci numai pentru păcate să ne mâhnim, iar toate celelalte să le purtăm cu tărie de suflet, fie sărăcie, sau boală, sau moarte timpurie, fie pagubă, sau pâră, sau orice altă patimă omenească ne-ar lovi. Căci, când noi suntem cu luare-aminte, toate aceste pǎtimiri ne aduc pe atât mai multe cununi de biruinţă.

Vorba mea se potriveşte şi la cei care, în timpul de faţă, nu suferă şi nu jelesc vreo rudă. Aceștia, atunci când vor veni asupra lor suferințe, să-şi aducă aminte de cele ce s-au zis, şi prin aceasta să poată dobândi mângâiere îndeajuns.

Ostaşii, când este pace, gândesc la război şi se pregătesc pentru dânsul, pentru ca atunci când acela va izbucni, să fie înarmaţi şi să poată arăta iscusinţele ce le-au câştigat în timpul păcii. Tot aşa, şi noi să gătim în timpul păcii arme şi doctorii, pentru ca atunci când ne vor împresura patimile cele fără de minte, sau întristarea, sau durerea, sau altceva, noi, fiind bine înarmaţi şi apăraţi, să putem respinge din toate părţile năvălirile răutăţii.

Aşa vom putea săvârşi cu suflet vesel viaţa aceasta de faţă şi ne vom face părtaşi Împărăţiei Cereşti, prin Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.

Sursa: Sf. Ioan Gurǎ de Aur, Predici la Duminici și Sǎrbǎtori, Editura Bunavestire, Bacǎu, pp. 184-192