Curajul este fundația pe care se clădesc toate celelalte virtuți și valori personale și doar curajul poate face ca acestea să fie reale.

Curajul înseamnă de fapt să știi de cine să îți fie frică. Este obligatoriu ca în orice situație să ne temem de Dumnezeu, și nu de oameni. Mântuitorul ne avertizează să nu ne temem de cei ce pot ucide trupul. Atunci când lumea ne urăște nu trebuie să ne fie frică.

Unii creștini fac voia lumii de teamă sau poate de rușine. Dar creștinul autentic este acela care nu se rușinează de Numele Lui Hristos și chiar în vreme de prigoană Îl mărturisește pe El, iar CURAJUL DE A MĂRTURISI UN ADEVĂR VINE DIN CREDINȚĂ PUTERNICĂ.

Care este legătura dintre curaj și credință?

„Domnul nostru atrage atenţia că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi diavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere.

Citeşte şi:  Sfântul Ierarh Antim Ivireanul: „Când mergem la biserică, să facem precum ariciul”

Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o considerăm îndatorire.

Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un „avocat”: „Iată! Eşti călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”

Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa „avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.”

Citeşte şi:  După aceasta vom şti cât de mult ne iubeşte Domnul: dacă El ne dă încercări grele şi avem multe necazuri în viaţă!

********

„Cine este curat de intinaciune, chiar daca viata lui pe pamant ar fi de o singura zi?” (Iov 14,4-5).

Cine poate sa descrie intinderea iubirii de oameni si a atotbunatatii lui Dumnezeu fata de om, din moment ce il primeste daca se intoarce cu pocainta, oricat de mare ar fi tradarea si faradelegea lui? Cine va descrie nenorocirea si intunecarea omului inselat, atunci cand calca in picioare si respinge acest dar, care il recheama pe apostat si pe tradator in sanurile iubirii parintesti si il elibereaza de vesnica si groaznica osanda?

Cu adevarat, daca iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu ne-ar fi ingaduit pocainta, nu ne-ar putea oferi nimic, nici chiar insasi iconomia Mantuitorului nostru, de vreme ce transformabilitatea si pervertirea din viata noastra pacatoasa si atotvinovata o pot nimici. Nici un descendent din radacina adamica sa nu neglijeze sa puna in lucrare in viata sa marele dar al pocaintei, ca sa nu planga zadarnic in vesnicia viitoare. Plansul si lacrimile sunt uneltele principale si aducatoare de castig ale pocaintei autentice, iar cei ce se pocaiesc in chip drept sa nu se desparta de ele.„

Citeşte şi:  O, cum vom căuta vreme de pocăinţă pe care acum o irosim, şi nu o vom afla!

Gheron Iosif Vatopedinul, „Dialoguri la Athos”