TÎLCUIREA EPISTOLEI ÎNTÂI CĂTRE TIMOTEI (fragment, I, 3-17)

3. Pe cînd mă duceam în Machidonia, te-am rugat să rămîi în Efes,
O,cititorule! — vezi blîndeţea şi bunătatea fericitului Pavel,căci nu vorbeşte către Timotei ca un învăţător, ci ca un prieten rugător, zicînd: „te-am rugat”, iar nu: „ţi-am poruncit”. Căci învăţătorii se cuvine a folosi un asemenea dulce cuvînt către adevăraţii şi iubiţii lor ucenici, iar către ucenicii răi şi neadevăraţi, se cuvine a folosi alte cuvinte,înfruntătoare şi aspre. Şi Pavel îl rugase pe Timotei să rămînă în Efes fiindcă epistola trimisă Efesenilor nu era de ajuns ca să-i îndrepteze, oamenii obişnuind a se arăta defăimători către scrisorile neînsufleţite. Sau poate că l-a rugat pe Timotei să rămînă în Efes încă mai înainte de a trimite epistola către Efeseni. însă este nedumerire şi întrebare dacă, rugîndu-l să rămînă în Efes, Pavel l-a aşezat pe Timotei în scaun ca episcop al Efesului. Şi se vede că aşa a fost, căci zice mai departe:

ca să porunceşti unora să nu înveţe învăţături străine,

Pavel nu i-a zis lui Timotei: „să-i rogi”, ci: „să le porunceşti”, cuvînt care este mai aspru. Şi nu i-a arătat anume pe cei ce învăţau lucruri străine, ca, prin vădire, să nu-i facă mai fără de ruşine. Iar a învăţa lucruri străine  este a aduce învăţături mincinoase şi plăsmuite în lăuntrul dreptei şi adevăratei învăţături a evangheliei. Căci erau oarecari apostoli mincinoşi dintre Iudei care învăţau cele ale Legii pentru iubirea de slavă, voind a fi numiţi învăţători.

4. nici a lua aminte la basme
Aici, Apostolul nu numeşte „basme” Legea cea Veche — să nu fie! ci păzirile iudaice şi dogmele mincinoase şi de rea socotinţă.[ Şi Teodorit zice aşa: „însă «basme» nu a numit învăţătura Legii, ci tîlcuirea ei iudaică”]

la genealogii nesfirşite,

Apostolii cei mincinoşi din Iudei numărau înşirînd strămoşii şi răs-strămoşii neamului lor, ca să capete slavă şi cinste. Şi a numit numărătoarea neamurilor acestora „nesfîrşite genealogii” fie pentru că neamurile lor se suie pînă la multe vremi vechi, fie pentru că acestea nu aveau nici o margine şi sfîrşit lesne de cuprins cu mintea.[Acelaşi Teodorit zice că cei ce crezuseră din Iudei, mîndrindu-se pentru cunoştinţa  Testamentului Vechi, fi întrebau pe Creştinii din „neamuri”, înfrunţindu-i ca pe nişte neînvăţaţi întru cuvintele dumnezeieşti şi apucîndu-se să-i înduplece a păzi petrecerea vieţii după Lege. Şi ei numărau neamurile lui Avraam şi ale lui David, cercetînd dacă Hristos S-a născut cu adevărat din aceştia după trup. (n. aut.)]. E de înţeles însă că Pavel îi arată aici în chip ghicitoiesc şi pe Elini, căci basmele şi genealogiile zeilor şi ale eroilor lor mincinoşi erau însuşiri ale Elinilor, care cercetau genealogiile Pelopidelor de la „Pelops” şi ale Checropidelor de la „Checrops” şi altele ale altora.[ Şi Coresi zice că Evreii cercetau genealogiile, cum se vede în cartea lui Ezdra şi a lui  Neemia, căutînd să afle din care neam are să Se nască Mesia, adică Hristos, iar acum nu se mai îngrijesc pentru ele, pentru că Hristos a venit. (N. aut.)].

care dau mai mult întrebări decît iconomia lui Dumnezeu cea întru
credinţă.

Adică: Dumnezeu a iconomisit să-i primească pe toţi oamenii – şi pe Iudei, şi pe „neamuri” — prin credinţă. Iar cei mai sus zişi pun întrebări care dezleagă iconomia aceasta a lui Dumnezeu. Sau, zice că Dumnezeu a voit a ne face daruri mari şi mai presus de fire, arătînd întru noi o iconomie minunată şi nepovestită. Şi credinţa primeşte această iconomie a bunătăţii lui Dumnezeu, iar genealogiile de mai sus nu o primesc, ci pricinuiesc numai întrebări, prigoniri şi nedumeriri de vorbe, de pildă: Dar cum este cu putinţă a se face aceasta? Şi: Cum putem să credem bunătăţile ce au să fie? – şi altele asemenea. Deci întrebările prigonitoare în cuvînt şi nedumeririle de acest fel gonesc credinţa, care este „o învoire fără îndoială a inimii”, cum o hotărăşte marele Vasilie.[Aşa zice marele Vasilie „Credinţa este o învoire fără îndoială a celor auzite întru încredinţarea adevărului celor propovăduite cu darul lui Dumnezeu” (Cuvînt despre credinţă, în cele postniceşti). Pentru aceasta zice şi dumnezeiescul Hrisostom: Să nu luăm dar aminte la întrebări, fiindcă de aceea ne numim «credincioşi», pentru a crede fără îndoială cele ce se zic. Căci, dacă cele ce se zic ar fi omeneşti, ar trebui să le iscodim cu de-adinsul; dar, de vreme ce sînt ale lui Dumnezeu, trebuie numai a le cinsti şi a le crede. Iar de nu vom crede, nu ne vom îndupleca nici că este Dumnezeu, căci cum ştii că este Dumnezeu dacă îi ceri dare de seamă? Aceasta este cea dintfi dovadă a cunoaşterii lui Dumnezeu, a crede întru cele ce se zic fără dovadă şi arătări. Aceasta o ştiau şi Elinii, căci credeau în zei cu toate că nu aveau dovezi. Şi ce zic de zei? Făceau aceasta faţă de un om vrăjitor şi fermecător, Pitagora, care spunea: «Eu am zis!», ţinîndu-şi gura cu degetul peste buzele strînse, şi tuturor celor ce treceau le poruncea să tacă, la capişte fiind scrisă deasupra tăcerea” (Cuvîntul Întîi la aceasta). Căci Egiptenii [de la care învăţase Pitagora eresurile sale drăceşti, n. m.] aveau deasupra uşii capiştilor un idol ce se chema „Arpocrat”, care-şi ţinea mîna la gură, arătînd cu aceasta că cei ce intrau acolo trebuie să tacă şi să nu întrebe, nici să facă cunoscute tainele religiei lor. Despre aceasta, potrivit a zis şi dumnezeiescul Diadoh: „Cercetîndu-l, adîncul credinţei se învăluie, iar privindu-se cu aşezare simplă, se limpezeşte. Căci, fiind adîncul credinţei, apa uitării relelor nu suferă a fi privită de înţelegerile cele iscoditoare, iar cu simplitatea minţii înotăm prin apele ei, ca astfel să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu” (capitolul 22). (n. aut.)]. Însă poate cineva ar zice: Atunci, de ce a zis Domnul: „Căutaţi, şi veţi afla!” (Matei 7:7) şi: „Cercetaţi Scripturile!” (loan 5:39)? La care răspundem că Domnul a zis: „căutaţi!” ca să cerem de la Dumnezeu cererile noastre cu dor fierbinte, nu ca să căutăm răspuns la întrebări prigonitoare şi la nedumeriri nebuneşti. La fel, a zis „cercetaţi Scripturile!”, ca să învăţăm şi să ştim amărunţimea [cele mărunte] Scripturilor, şi astfel să încetăm nedumeririle şi întrebările prigonitoare.

5. Iar scopul poruncii este dragostea din inimă curată,

Zice: O, fiul meu Timotei! – dacă tu le porunceşti celor păstoriţi de tine să nu predea alte învăţături, vei sădi întru dînşii dragostea. Şi iarăşi, dacă vei sădi în inimile lor dragostea, negreşit va pieri dintre dînşii orice dogmă rău-slăvitoare şi stricată. Căci, mai înainte, se afla între dînşii zavistie, neaflîndu-se dragostea; iar apoi, din zavistie, se năştea între dînşii iubirea de stăpînire şi de slavă; şi, din iubirea de stăpînire, se năştea a voi să înveţe cuvinte răzvrătite şi strîmbe şi din aceasta se pricinuiau eresuri. Ci acum, dimpotrivă, sădindu-se între dînşii dragostea, toate acestea se strică. Vezi însă – o, cititorule! – că Pavel cere ca îndatorire a Creştinilor să aibă dragoste curată şi adevărată nu numai în cuvinte, ci şi cu inima, anume cu inimă curată, nevicieană, neumbrită de făţărnicie, ci alcătuită cu o astfel de aşezare,încît să împreună-pătimească relele întîmplări ale aproapelui.

din conştiinţă bună şi din credinţă nefăţamică,

De vreme ce dragostea se întinde şi între oamenii cei răi, căci şi furii îi  iubesc pe furi şi curvarii pe curvari – dragoste care nu se face din conştiinţă bună, ci rea şi vicleană; nici din credinţă nefăţamică şi adevărată, ci făţarnică şi mincinoasă Pavel zice aici că dragostea Creştinilor trebuie a se naşte din conştiinţă bună şi din credinţa nefăţamică întru Dumnezeu. Căci cel ce crede în Dumnezeu cu adevărat, fără făţărnicie, acela niciodată nu rabdă a ieşi din adevărata dragoste, care îi iubeşte şi-i îmbrăţişează pe toţi – şi buni, şi răi. Iar dragostea celor răi este mincinoasă şi de aceea ei nu-i iubesc pe toţi, ci chiar îi urăsc şi le fac rău celor mai mulţi. Aceasta e pricina pentru care furii şi ucigaşii ucid şi răpesc lucrurile aproapelui lor. Şi, din această zicere a Apostolului, trebuie a încheia că cine nu are dragostea aceasta nu este Creştin.[De aceea zice Coresi că dragostea de acest fel, care se naşte din inimă curată şi din conştiinţă bună, defaimă moartea ca pe un lucru de nimic. Pentru aceasta, murind, Avva Ilarion zicea (după leronim): „O, suflete! – nu te teme a ieşi din trup, căci, iată, şaptezeci de ani ai slujit lui Dumnezeu.” Şi Pavel zicea: „Nevoinţa cea bună m-am nevoit, calea am săvîrşit-o, deci mi se păstrează cununa dreptăţii” (2 Timotei 4:7). Şi mucenicii socoteau moartea o desfătare, (n. aut.)]

6. de la care greşind, unii s-au abătut în vorbe deşarte,

„A greşi”, adică a nu nimeri, se zice despre aceia ce nu nimeresc cînd dau cu arcul, aruncînd săgeţi la ţintă. Aşadar, Apostolul zice că şi aici, la vieţuirea după Hristos, fiecare Creştin trebuie să nimerească de-a dreptul la semnul şi ţinta creştinismului. Şi care este aceasta? Credinţa cea curată şi dragostea! însă unii Creştini – zice – n-au nimerit şi, greşind ţinta aceasta a credinţei şi a dragostei, s-au povîrnit şi au căzut în cuvinte zadarnice [Iar Icumenie zice că ceea ce numea mai sus „întrebări şi genealogii”, acum numeşte  „cuvinte zadarnice”, (n. aut.)]. Dar cum au căzut? O spune mai departe:

7. vrînd a fi învăţători ai Legii,

Adică: Au căzut în cuvinte zadarnice pentru că bolesc din iubire de stăpînire şi au în inimă îndrăgire de slavă, dar nu ar fi fost aşa dacă ar fi avut dragoste şi credinţă în sufletul lor.[Iar Teodorit zice că aceştia erau din Iudei şi nu erau Învederat potrivnici ai credinţe, ci credeau in Domnul, dar stricau învăţătura evanghelică şi socoteau cugetările lor a fi mai înţelepte decît dumnezeieştile cuvinte ale Scripturilor. (n. aut.)]

neînţelegînd nici cele ce zic, nici cele despre care adeverează.

Aici, dumnezeiescul Apostolul îi defaimă pe învăţătorii de cele străine, zicînd că nu ştiau scopul Legii Vechi, nici vremea pîna la care stăpînea şi domnea Legea. Atunci, dacă ei greşeau din neştiinţă, de ce îi osîndeşti – o, fericite Pavele? îi judec – zice – fiindcă neştiinţa lor este de voie şi e pricinuită din iubirea lor de stăpînire şi dintru a nu voi să aibă dragoste către fraţii lor. Şi, fiindcă voiesc – zice – să fie puitori şi învăţători de Lege, se orbesc de patima iubirii de slavă şi nu cunosc care este scopul Legii. Prin urmare, ei înşişi sînt pricinuitorii neştiinţei lor şi pentru aceasta sînt vrednici de osîndă. Dar pentru care lucruri adeverează? Poate pentru curăţările, spălările şi celelalte luări-aminte pe care le rînduia Legea.

Zice: Ştim că Legea cea Veche a lui Dumnezeu este bună şi sfîntă,însă dacă e folosită legiuit, anume dacă cineva nu doar îi tălmăceşte cuvintele, ci o împlineşte şi cu faptele. Căci cel ce învaţă cele ale Legii, dar nu le face, acela foloseşte Legea în chip nelegiuit. Sau, după altă tălmăcire, cineva foloseşte Legea în chip legiuit atunci cînd se povăţuieşte prin Lege către Dătătorul şi împlinitorul Legii, Hristos. Fiindcă Legea, neavînd putere să-i îndrepte pe oameni,îi trimitea şi îi povăţuia pe cei ce o păzeau la Hristos, Cel care îndreptează. Şi acesta a fost tot scopul şi sfîrşitul Legii, să-i povăţuiască pe oameni la Hristos, căci zice: „Sfîrşitul Legii este Hristos”(Romani 10:4). Deci acela foloseşte Legea în chip legiuit (adică aşa cum porunceşte însăşi Legea), care-L alege mai bine pe Hristos decît Legea.

9. ştiind că Legea nu-i este pusă dreptului,

Zice: Nu omului cel drept i s-a pus Legea, fiindcă dreptul nu aşteaptă să înveţe de la Lege că se cuvine a face binele, ci ştie aceasta din conştiinţa sa cea bună din lăuntru şi din darul Duhului ce locuieşte în inima sa, şi de aceea nici nu se teme de pedeapsă. Şi să înţelegi că aici Apostolul îl numeşte „drept” pe omul ce a săvîrşit fapta bună, şi care urăşte răutatea şi iubeşte bunătatea nu pentru frica şi pedeapsa Legii, ci pentru binele şi fapta bună însăşi. Pe acela care face fapte bune mai mari decît cel învăţat de Lege, fiindcă acesta nu primeşte a avea ca pedepsitor şi învăţător Legea cea Veche, care îngrozeşte [„ameninţă”, n. m.] să-i schingiuiască pe cei ce o calcă. Nu! -ci are o cugetare vitează şi mărime de suflet întru sine, cu care covîrşeşte Legea cea copilărească, adică potrivită copiilor şi începătorilor. Căci, de pildă, doctorul nu s-a făcut ca să-i vindece pe cei sănătoşi, ci pe cei bolnavi şi răniţi; nici zăbala nu s-a făcut pentru calul cel blînd şi supus, căci acela merge drept şi fără zăbală, ci pentru cel sălbatic şi nesupus.[Iar Coresi mai zice cum Hrisostom tîlcuieşte că dreptul nu este sub Lege, ci deasupra Legii. […] (n. aut.)] La fel, nici Legea nu s-a făcut pentru cei sănătoşi şi drepţi.

ci pentru păcătoşii cei nesupuşi şi neputincioşi, ci celor nelegiuiţi, şi nesupuşilor, şi necinstitorilor, şi păcătoşilor, şi ocărîtorilor de părinţi, şi ocărîtorilor de mame şi ucigătorilor de oameni;

10. curvarilor, sodomiţilor, tîlharilor, mincinoşilor şi călcătorilor de
Jurămînt

Aici, Apostolul înşiră păcatele după fel, ca să-i înduplece să se ruşineze pe cei din ludei. Căci Legea avea putere asupra răilor de acest fel, şi Iudeii ce urmau Legea aveau toate aceste păcate. Căci cum nu erau necinstitori de Dumnezeu Iudeii, care adeseori se închinau idolilor şi-i jertfeau pe fiii lor demonilor? Căci zice:”Au jertfit pe fiii şi pe fiicele lor dracilor” (Psalm 105:35). Sau cum nu erau ucigaşi aceia care îi împroşcau cu pietre pe Moisi, pe Aaron, pe Iisus al lui Navi şi pe Halelo? – căci zice: „Toată adunarea a zis să-i ucidă pe aceştia” (Numeri 14:10). Şi cei ce îi ucideau pe Prooroci (Cartea a 3-a a împăraţilor 19:10)? Şi cei ce îşi aveau mîinile pline de sîngiuri? – căci zice: „Mîinile voastre sînt pline de sîngiuri” (Isaia 1:15). La fel, Iudeii erau încă şi ocărîtori de părinţi, cum mai ales Avesalom a stat asupra tatălui său David. Şi erau nesupuşi şi fără de lege şi aveau toate celelalte rele pe care le numără aici Apostolul una după alta, cum va înţelege aceasta cineva dacă va citi istoria Sfintei Scripturi. Aşadar pentru această pricină s-a dat Legea Iudeilor celor păcătoşi, ca să oprească răutatea lor, lucru pe care Pavel îl însemna şi în altă parte, zicînd: „Deci ce e Legea? Ea s-a adăugat pentru călcare” (Galateni 3:19). Iar drepţii nu au nevoie de Legea cea Veche, fiindcă ei nu se abat să calce poruncile şi nu fac păcatele cele zise.

şi a tot ce se împotriveşte învăţăturii celei sănătoase

Cu toate că patimile şi răutăţile zise mai sus erau de ajuns, totuşi Apostolul nu s-a mulţumit numai cu acelea, ci a zis şi cuprinzător îndeobşte că Legea s-a rînduit asupra oricărei alte patimi care este împotriva sănătoasei învăţături a evangheliei. Şi, din zicerea aceasta a Apostolului, se arată că toate patimile zise mai sus îşi au intrarea şi începutul din dogme rele şi stricate, fiindcă acestea sînt potrivnice dreptelor şi sănătoaselor dogme ale evangheliei.

11. după evanghelia slavei fericitului Dumnezeu

Zicerea aceasta se uneşte cu cea de mai sus, aşa: „şi a tot ce se împotriveşte învăţăturii celei sănătoase care este după evanghelie”. Dar de ce numeşte Pavel evanghelia „evanghelie a slavei”? El zice aşa pentru aceia ce se ruşinau şi socoteau a fi necinste goanele pentru evanghelie şi patimile pentru Hristos. Deci Pavel arată prin acest cuvînt că a pătimi cineva şi a fi gonit pentru Hristos este slavă. Sau, zice „evanghelie a slavei” şi pentru că aceasta pricinuieşte slava ce va să fie în ceruri, zicînd: Deşi patimile au ruşine în viaţa aceasta, totuşi au slavă şi cinste întru cea viitoare, iar slava aceasta ne-o binevesteşte şi ne-o arată evanghelia [buna-vestire a lui Hristos, n.m.], căci orice bună-vestire e o veste pricinuitoare de bucurie a bunătăţilor viitoare, nu a celor de faţă. Sau, numeşte „slavă a lui Dumnezeu” slujba şi credinţa întru Dumnezeu, şi dogma şi cugetarea cea bine-cinstitoare de Dumnezeu pe care le învaţă propovăduirea evanghelică.[Tîlcuind aceasta, Teodorit zice: „A arătat că cele de nevoie ale Legii sini unite şi învoite cu evanghelia, iar acestea sînt: «Să nu prea-curveşti!», «Să nu ucizi!», «Să nu furi!» şi cele ca acestea. Iar de prisos ale Legii sînt cele despre jertfe, şi zile, şi morţi, şi leproşi.Şi cele asemenea, a căror împlinire a însoţit-o cu locul cei afierosit, adică cu Ierusalimul. Căci acolo a zis să se adune [Iudeii şi să facă acele trei mari praznice – Paştele, Cincizecimea şi înfigerea corturilor – şi celelalte obiceiuri ale Legii, ca, desființându-se acela (Ierusalimul cu Biserica lui Solomon, n. m.), să se arate şi desfiinţarea acestora.’ (n. aut.)]

care mi s-a încredinţat mie.

Zice: Mie mi s-a încredinţat propovăduirea evangheliei, iar nu apostolilor mincinoşi, căci „evanghelia” lor este evanghelie de ruşine, nu de slavă.

12. Şi har cunosc lui Hristos Iisus Domnul nostru, Cel ce m-a împuternicit,

Fiindcă a zis mai sus: „evanghelia care mi s-a încredinţat mie”, ca să nu pară că se mîndreşte şi se făleşte, Apostolul pune aici totul în seama lui Dumnezeu, zicînd: Lui Hristos lisus să-i fie har. Celui care mi-a dat pu­tere să iau asupră-mi sarcina evangheliei. Căci a sta cineva să se lupte în toate zilele cu primejdii aducătoare de moarte nu este însuşire a neputinţei omeneşti, ci a puterii dumnezeieşti. Acest cuvînt smerit al lui Pavel este cu adevărat smerită-cugetare, iar smerenia noastră e numai cuvîntare de smerenie, adică noi nu avem smerenie în cugetul nostru, ci numai în cuvinte.[ Pentru aceasta scria şi dumnezeiescul Isidor Pelusiotul, zicînd: „Fii smerit cugetător,nu smerit cuvîntător!” (în epistole). Se cuvine însă a se smeri cineva şi cu cuvîntul, şi cu chipul, căci din aceasta vine şi la smerenia cugetării. Căci cugetarea şi sufletul se smeresc şi se înnoiesc dinlăuntru după chipul şi mişcările din afară ale trupului şi cu mult mai vîrtos după cuvinte, precum zice loan al Scării. Iar Teodorit zice că, spunînd mai sus că i s-a încredinţat evanghelia Iui Dumnezeu, Pavel şi-a adus aminte de goanele sale de mai înainte împotriva Bisericii şi de aceea I-a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Har cunosc lui Hristos, Celui ce m-a întărit.” (n. aut.)]

Poate că cineva ar fi zis: Dacă totul este al lui Dumnezeu şi noi nu aducem nimic, atunci de ce Dumnezeu I-a făcut pe Pavel atît de mare şi de minunat, iar pe Iuda nu? Ca să surpe împotrivirea aceasta, dumnezeiescul Apostol zice: Hristos nu m-a împuternicit la întîmplare, adică fără judecată, ci pentru că m-a aflat credincios, adică vrednic de a mi se încredinţa această bună-vestire. Şi a zis: „Hristos m-a socotit credincios”, cu aceasta umbrind iarăşi fapta sa bună, zicînd: Nu spun că am fost credincios, ci că Hristos m-a judecat că sînt astfel. De unde este arătată aceasta? Pentru că m-a pus, adică m-a rînduit în slujbă; căci cum m-ar fi rînduit, dacă nu ar fi cunoscut că sînt vrednic pentru aceasta? Aşa fac şi iconomii caselor mari ale stăpînitorilor, fiindcă şi aceia cunosc har stăpînilor lor pentru că le-au încredinţat iconomia şi ocîrmuirea averilor. Iar semnul iconomiei acesteia este a se arăta ei mai credincioşi şi mai iscusiţi decît toţi ceilalţi casnici. De aceea i-a zis Dumnezeu lui Anania despre Pavel: „Mergi, căci vas al alegerii îmi este acesta, a purta numele Meu înaintea «neamurilor», şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israil” (F a p te 4:15). Deci Pavel era iscusit spre a purta numele lui Hristos, dar a luat şi putere de la Hristos spre a săvîrşi aceasta. Căci cel ce voieşte a purta numele cel mare al lui Hristos trebuie să aibă multă şi mare putere, încît să poată sădi acest sfînt nume în sufletele oamenilor. Şi acela poartă numele Iui Hristos, care înţelege, zice şi face toate înţelegerile, cuvintele şi faptele lui după vrednicia numelui lui Hristos, adică
cel ce foloseşte toate lucrurile sale cu sfinţenie, precum sfînt este şi numele lui Hristos pe care îl poartă. Iar cel ce nu face aşa nu poartă numele lui Hristos, căci cum ar purta numele Iui Hristos acela care nu-L are pe Hristos  întru sine?[ Pentru aceasta zice şi Hrisostom: „Aşa cum ostaşii ce poartă semnul împărătesc, numit de obicei «steag», au nevoie de multă tărie şi iscusinţă pentru a nu-l da vrăjmaşilor,tot astfel, cei ce poartă numele lui Hristos nu numai în război, ci şi în vreme de pace, au trebuinţă de multă putere ca să nu-l dea defăimătorilor, ci să-l poarte bine şi să ţină crucea. Căci , cu adevărat, e nevoie de multă tărie pentru a purta numele lui Hristos, fiindcă cel ce zice, sau face sau cugetă ceva nevrednic nu l-a purtat şi nu-L are pe Hristos întru sine. Iar cel ce îl poartă îl face cinstit nu prin tîrg, ci prin ceruri, şi toţi îngerii se înfricoşează cinstindu-l şi lăudîndu-l.” Cuvîntul al 3-lea la epistola aceasta), (n. aut.)].

Deci Pavel era credincios şi întru toate, căci nu-şi însuşea nici  un dar al Stăpînului său Dumnezeu, ba chiar isprăvile sale le afierosea lui Dumnezeu. Pentru aceasta zicea: „Mai mult decît toţi m-am ostenit, însă nu eu, ci darul lui Dumnezeu cel împreună cu mine” (Corinteni 15:10); şi alte asemenea cuvinte zice în multe părţi ale epistolelor sale, punîndu-le pe toate în seama lui Dumnezeu.

13. pe cel ce mai înainte eram hulitor, gonaci şi ocărîtor.

O, cititorule! – vezi că şi aici prea-fericitul Pavel măreşte mila făcută de Dumnezeu cu dînsul, tălmăcind viaţa ce o avea mai înainte de a crede în Hristos, şi cu aceasta arătînd desăvîrşita smerită-cugetare. Căci, cînd îi mustră pe ceilalţi Evrei, care erau vrednici de toată mustrarea, nu zice împotriva lor vreun asemenea cuvînt, nu-i numeşte „hulitori, gonaci şi ocărîtori”. Iar cînd vorbeşte despre sine, se numeşte singur cu aceste numiri ocăritoare, zicînd: Nu numai că eram hulitor şi necredincios întru Hristos, dar şi pe cei ce erau bine-cinstitori de Dumnezeu şi credincioşi în Hristos îi goneam, neîngrădindu-mi păcatul doar pînă la mine însumi. Şi nu doar că îi goneam pe cei ce credeau în Hristos, dar o făceam cu ocară şi cu asprime, bătîndu-i pe Creştini, legîndu-i,închizîndu-i, şi necinstindu-i şi binevoind întru omorîrea lor. El însuşi o zicea către Domnul: „Doamne, ei ştiu că eu duceam la închisoare şi băteam prin sinagogi pe cei care credeau
în Tine. Şi, cînd se vărsa sîngele mucenicul Tău Ştefan, eram şi eu de faţă, şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau” (Fapte 22:19,20). Şi în altă parte zice: „Eu am prigonit pînă la moarte această cale, legînd şi dînd la închisoare bărbaţi şi femei” (la fel, stih 4).

Dar am fost miluit, căci neştiind am lucrat întru necredinţă.

Cu aceste cuvinte, Pavel arată că era vrednic de pedeapsă, dar a fost miluit de Dumnezeu. Dar pentru ce nu s-au miluit de Dumnezeu şi ceilalţi Evrei? Fiindcă nu păcătuiau întru neştiinţă, ci întru multă cunoştinţă, căci zice Evanghelistul loan: „Totuşi şi dintre boieri au crezut mulţi în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă. Căci au iubit slava oamenilor mai mult decît slava lui Dumnezeu” (12:42,43). Şi încă Domnul a zis către dînşii: „Cum puteţi voi să credeţi, cînd primiţi slavă unii de la alţii, iar slava care vine de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi?” (loan 5:44). Chiar şi Iudeii ziceau: „Vedeţi că nimic nu folosiţi? Iată, lumea s-a dus în urma Lui” (loan 12:19). Şi în toate părţile Evangheliilor se vede că Iudeii erau ispitiţi de patima iubirii de stăpînire şi a iubirii de slavă, şi aceasta nu îi lăsa să creadă în Hristos. Şi socoteşte aceasta din cele întîmplate. Căci Hristos a iertat păcatele slăbănogului, zicîndu-i: „lartă-ţi-se păcatele tale!” (Luca 5:20), iar Iudeii mărturiseau că aceasta nu o poate face decît Dumnezeu: „Cine poate ierta păcatele – ziceau ei – decît singur Dumnezeu?” (la fel, stih 21). Şi, cu toate că singuri au mărturisit aşa, totuşi nu au crezut într-Insul. Deci de ce nu au crezut? Din necunoştinţă? Ba, ci din patimile şi din răutatea lor! însă poate ar întreba cineva: Unde era Pavel mai înainte de a crede? Răspundem că – după dumnezeiescul Hrisostom şi după Sfinţitul Teofilact – el era lîngă Gamaliil, acel prea-ştiutor al Legii, şi nu era amestecat cu norodul cel mult. Fiindcă Gamaliil era om liniştit şi petrecea osebit, astfel încît şi Pavel, ucenicul lui, era la fel. Aceasta o mărturiseşte către Iudei însuşi Pavel, zicînd: „Eu sînt bărbat Iudeu născut în Tarsul Chilichiei, crescut şi hrănit în cetatea aceasta lîngă picioarele lui Gamaliil, învăţat după amărunţimea Legii părinteşti” (Fapte 22:3). Atunci de ce-i închidea Pavel pe Creştini? Pentru că vedea crescînd propovăduirea lui Hristos şi de aceea rîvnea după Lege, cum singur zice către Iudei: „rîvnitor fiind al lui Dumnezeu, precum şi voi sînteţi astăzi” (la fel). Drept aceea – ca să încheiem totul – Pavel nu credea în Hristos din rîvna neştiutoare către Dumnezeu, iar Iudeii nu credeau din pricina patimii iubirii de stăpînire şi de slavă. Dar cum se face că Pavel nu-L cunoştea pe Hristos, el fiind învăţat cu amărunţime întru ştiinţa Scripturilor şi a Legii, precum a mărturisit mai sus? Răspundem că pentru aceasta se şi mustră fericitul pe sine aici că avea necunoştinţa pe care i-o născuse necredinţa; de aceea zice că s-a miluit de Dumnezeu, căci întru neştiinţă a lucrat.

14. Şi a prea-prisosit darul lui Dumnezeu împreună cu credinţa şi cu dragostea cea în Hristos Iisus.

După ce a zis mai sus multe şi mari cuvinte despre iubirea de oameni a lui Hristos – că l-a miluit, în vreme ce el era vrednic de cea mai cumplită şi mai covîrşitoare pedeapsă -.Apostolul zice aici că Hristos nu numai l-a miluit şi I-a izbăvit de pedeapsă, ci l-a şi învrednicit a-l face fiu, şi frate, şi prieten al Său şi împreună-moştenitor al împărăţiei Sale, atît de mult şi de covîrşitor a prisosit darul iubirii de oameni al lui Hristos asupra fericitului Pavel. Dar, pentru a nu zice cineva că darul lui Dumnezeu lucrează totul şi astfel se surpă alegerea şi stăpînirea de sine a omului [„libertatea”, n. m.], Apostolul adaugă: „împreună cu credinţa şi cu dragostea”, ca şi cum ar zice: Cu adevărat, darul lui Hristos a prisosit întru mine, însă şi eu am adus credinţă şi dragoste. Credinţă, pentru că am crezut că Hristos mă poate mîntui; iar dragoste, pentru că L-am iubit pe Hristos din toate puterile mele. Şi Hristos – zice – mi S-a făcut pricinuitor al dragostei către Dumnezeu, iar nu Legea. Cu cuvintele acestea, Apostolul arată că fiecare Creştin se cuvine a-l aduce lui Hristos credinţă şi dragoste, pentru că din dragostea pentru Hristos se nasc lucrarea şi păzirea poruncilor Lui, precum El însuşi a zis: „Dacă Mă iubiţi, poruncile Mele păziţi-le!” (loan 14:15). Şi cel ce nu-L iubeşte pe Hristos, acela nici nu păzeşte poruncile Lui: „Cel ce nu Mă iubeşte, acela nu ţine nici cuvintele Mele” (la fel, stih 24). [Zice şi dumnezeiescul Hrisostom: „Căci e nevoie nu numai de credinţă, ci şi de dragoste. Fiindcă şi acum sînt mulţi care cred că Hristos este Dumnezeu, dar, neiubindu-L,nu fac poruncile Lui. Căci cum (le-ar face], cînd cinstesc mai mult banii, naşterea, norocul, luările-aminte, menirile? Şi spune-mi:de vreme ce vieţuim spre ocara Lui, ce dragoste este? Măcar aşa să-L iubească cineva pe Hristos, ca pe un prieten fierbinte şi înfocat. (…) Dumnezeu nu ne-a lepădat pe noi, care-I eram vrăjmaşi (deşi ne făcuse nenumărate faceri de bine şi purtări de grijă), ci L-a dat pe Fiul Său chiar atunci cînd mai mult L-am nedreptăţit. Iar noi, după ce ne-am învrednicit de atîtea, şi ne-am făcut prieteni ai Săi şi printr-însul am dobîndit toate bunătăţile, nici aşa nu L-am iubit ca pe un prieten. Şi atunci, ce nădejdi mai avem?” (Cuvîntul al 3-lea la aceasta către Timotei). (n. aut.)]

15. Vrednic de credinţă şi de toată primirea este cuvîntul că Iisus Hristos a venit în lume ca să-i mîntuiască pe păcătoşi,

De vreme ce mai sus a zis că Dumnezeu l-a miluit deşi era gonaci, şi hulitor şi ocăritor, Apostolul zice aici aşa: Să nu vă miraţi, nici să nu credeţi mărimea aceasta a Domnului ce mi s-a făcut mie, căci pentru aceasta a venit în lume Iisus Hristos, ca să-i mîntuiască pe toţi păcătoşii. Deci credincios este cuvîntul acesta al propovăduirii şi vrednic a fi primit de toţi. Căci nu se cade a ne îndoi de propovăduirea iconomiei întrupării, fiindcă mari şi slăvite sînt bunătăţile ce ni s-au dăruit prin aceasta; ci se cuvine a se crede şi a se primi de fiecare, pentru că bunătatea Celui ce dă darurile acestea este nemărginită. Acest cuvînt al lui Pavel îi priveşte şi pe Iudeii care iau aminte şi de Legea cea Veche, arătîndu-le că, fără credinţa lui Hristos, este cu neputinţă a se mîntui.

dintre care cel dintîi sînt eu.

Pentru ce zice Apostolul, în alt loc, că a fost fără prihană după dreptatea Legii (Filipeni 3:2), iar aici se numeşte pe sine „cel dintîi dintre păcătoşi”? Pentru că, asemănîndu-se cu dreptatea întru Hristos, dreptatea în Lege este păcat, iar nu dreptate, căci a rămas nelucrătoare şi nu mai are vreme a lucra acum. Căci aceea a fost dreptate cît a avut vreme, şi lucra la fel cum şi luna sau făclia luminează pînă ce e vreme de noapte; iar cînd s-a arătat şi a strălucit Hristos, s-a făcut ziuă şi a ascuns dreptatea Legii, precum soarele ascunde luna şi făclia. Prin urmare – aşa cum greşeşte şi este fără socoteală cel ce întrebuinţează făclia ziua, cînd soarele străluceşte – tot astfel greşeşte şi cel ce întrebuinţează Legea Veche după ce Hristos a venit în lume. Şi într-alt loc arată acest înţeles, zicînd despre Lege: „Şi nici măcar nu este slăvit ceea ce era slăvit în această privinţă (adică Legea Veche), din pricina slavei celei covîrşitoare (a lui Hristos adică)” (2 Corinleni 3:10). Şi vezi tîlcuirea acesteia.

16. Ci pentru aceasta m-am miluit, ca mai întîi întru mine să arate lisus Hristos toată îndelunga Sa răbdare, spre închipuirea celor ce vor crede întru Dînsul, spre viaţa veşnică.

Iubitule, vezi aici marea smerită-cugetare a fericitului Pavel, pentru care zice: Eu am fost miluit de Dumnezeu pentru a nu se deznădăjdui nici un păcătos, care ar avea bune nădejdi văzînd că m-am mîntuit eu, cel mai păcătos dintre toţi oamenii. Şi, cu aceste cuvinte, se arată pe sine că nu era vrednic de iertare, ci că a dobîndit iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru niîntuirea celorlalţi. Şi nu a spus doar: „ca Hristos să arate întru mine îndelungă-răbdare”, ci: „toată îndelunga-răbdare”, ca şi cum ar fi zis: Eu, nemărginit păcătuind, aveam nevoie de toată nemărginita milă a lui Dumnezeu şi de toată iubirea Lui de oameni pentru a fi iertat, nu doar de o parte, precum ceilalţi păcătoşi. Şi zice: „spre închipuire”,însemnînd: „spre pilda
şi îndemnarea celorlalţi necredincioşi ce ar voi să creadă în Hristos”, adică: Hristos m-a miluit şi m-a mîntuit, ca, avîndu-mă pildă pentru ceilalţi necredincioşi, aceia să creadă şi ei într-Insul şi să se mîntuiască.[ Frumoasă este şi pilda ce o aduce la aceasta înţeleptul Teodorit, zicînd: „Dacă într-un spital cu mulţi bolnavi deznădăjduiţi că îşi vor mai dobîndi sănătatea, un doctor l-ar lua pe unul din bolnavii aceia care ar fi în primejdie de moarte, şi i-ar da doctorii şi l-ar face sănătos, el dă tuturor celorlalţi bolnavi nădejdea că şi ei au să dobîndească dorita sănătate. Tot astfel – zice fericitul Pavel – şi Stăpînul Hristos, doctorul sufletelor, făcîndu-Se om pentru mîntuirea oamenilor, m-a luat pe mine, cel mai fără de lege decît toţi, şi, aducîndu-mă în mijloc, nu numai că m-a curăţat de păcatele şi de fărădelegile mele dinainte, dar m-a şi îmbogăţit cu mari daruri. Şi aşa, prin mine, a arătat tuturor oamenilor îndelunga Sa răbdare cea nemăsurată, ca nici unul dintre cei ce au nelegiuit foarte, privind la pilda mea, să nu se deznădăjduiască de mîntuirea sa. (n. aut.)]

17. Iar împăratului veacurilor – nestricatului, nevăzutului, singur înţeleptului Dumnezeu – cinste şi slavă în veacurile veacurilor! Amin!

Fiindcă mai sus a zis multe şi mari cuvinte şi noime despre Fiul şi că Acesta îi mîntuieşte pe cei deznădăjduiţi, precum fusese el însuşi, ca să nu socotească cineva că Tatăl este lipsit de acestea, dumnezeiescul Apostol arată aici slavă şi mulţumire către Tatăl, numindu-L „împărat al veacurilor, nestricat, nevăzut şi înţelept”, numiri cuvenite lui Dumnezeu-Părintele, care sînt şi ale Fiului, pentru că şi Fiul este împărat în veacuri nesfîrşite. Căci, dacă El este făcător şi ziditor al veacurilor („fiindcă printr-însul – zice – a făcut veacurile”, Evrei 1:2), cum nu va fi El şi împărat nestricat al veacurilor, şi nevăzut după dumnezeire şi singur înţelept, căci El este înţelepciunea Tatălui? Şi acestea sînt totodată şi ale Sfîntului Duh, căci Pavel a zis că Tatăl e „singur înţelept” nu spre osebire de Fiul şi de Sfîntul Duh, de Cei de o fiinţă cu El – să nu fie o astfel de hulă! – , ci spre osebirea făpturilor celor cuvîntătoare ale îngerilor şi ale oamenilor. Fiindcă şi îngerii şi oamenii au înţelepciune, însă Pavel arată că doar Dumnezeu este chiar înţelept, ca izvor şi pricină a înţelepciunii, iar cîte făpturi au înţelepciune o au după împărtăşire de la Dumnezeu. Şi se cuvine a da lui Dumnezeu cinste şi slavă nu numai prin cuvinte, ci şi prin lucruri şi prin fapte bune. Căci slava şi cinstea ce se dă lui Dumnezeu prin cuvinte arată doar că sîntem bine-cunoscători şi mulţumitori lui Dumnezeu, iar slava şi cinstea ce se aduce lui Dumnezeu prin faptele noastre cele bune arată că, pe lîngă acestea, sîntem şi următori lui Dumnezeu, lucru care este mult mai mare decît cel dintîi. Şi Dumnezeu cere de la noi această slavă prin cuvinte ca să-L iubim, să luăm aminte de El şi să ascultăm poruncile Lui cu supunere, urmîndu-I şi prin fapte, din toate acestea folosindu-ne noi înşine, cei care îl slavoslovim. Tot aşa, cel ce se minunează şi cunoaşte slava soarelui, tot el se foloseşte, pentru că se bucură văzînd lumina lui şi o dobîndeşte spre a umbla şi a lucra felurite meşteşuguri. Precum, dimpotrivă, cel ce nu cunoaşte slava soarelui se păgubeşte el însuşi mai întîi, fiindcă nu vede lumina şi nu o întrebuinţează întru lucrare.

Fragment din ” Tâlcuirea Epistolei Întâi către Timotei a Slăvitului și Prea-lăudatului Apostol Pavel ” de Sf. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă  și împodobită cu însemnări de Sf. Nicodim Aghioriotul, p.123-136.