Vrei să știi cum lucrează Dumnezeu? Ai încredere în El. Atunci va fi ca la Noii Mucenici: închisoarea va deveni un amvon și cabina de duș va deveni un vas de botez.

În timp ce se afla în închisoare, apostolul Pavel a fost primul care a confirmat această experiență misionară: „Vreau să știți, fraților, că împrejurările în care mă aflu au făcut ca propovăduirea mea să aibă mai mult succes, astfel încât legăturile mele despre Hristos au ajuns să fie cunoscute de tot pretoriul și de toți ceilalți” (Fil. 1:12).

Cum mărturiseau credinţa şi propovăduiau Noii Mucenici în închisori

În lucrarea „Amintirile unui „condamnat la moarte” despre experiențele sale”, noul mucenic Mihail Celiţov a scris: „Bolșevicii ne-au expulzat din închisori pe o ușă și ne-au lăsat să intrăm pe alta. Această ușă să fie ușa închisorii, iar preotul a intrat în ea în poziția de prizonier. Era chiar mai bine așa: nu era separat de ceilalți, ci era la fel de arestat; era acolo lipsit de putere, persecutat și prigonit; el, suferind alături de alții, putea cu adevărat să simpatizeze mai bine cu ceilalți. De mai multe ori și în mai multe închisori – și peste tot am fost întâmpinat tocmai cu bucurie, ca o persoană necesară și utilă; peste tot m-am bucurat de atenție, de favoruri.”

Acolo unde Dumnezeu hotărăște să fie, există un loc pentru cuvânt și faptă. Acesta este modul în care Noii Mucenici și-au abordat viața. Noul mucenic Onufrie (Gagalyuk) a scris într-una din scrisorile sale: „Este necesar să lucrez pentru Dumnezeu și pentru oameni în acele condiții în care Domnul m-a determinat să trăiesc. Un slujitor al lui Hristos trebuie să răspândească lumina lui Hristos chiar și în închisoare, așa cum au făcut apostolii. A spune un cuvânt de credință unui interlocutor întâmplător, a dărui un animal de companie unui copil, a mărturisi deschis și a apăra credința proprie în ciuda batjocurii și a persecuției necredincioșilor – toate acestea înseamnă a aduce lumina lui Hristos în viața din jur. Sfântul din Odessa în închisoare a dobândit o turmă care a avut încredere în el. Oamenii care își așteptau executarea pedepsei, adesea cu un comportament departe de a fi ideal, treceau sau aruncau cumva bilețele scurte prin fereastra celulei sale: „Dragă batiușka, roagă-te pentru noi!”. Și, în timp ce se auzeau focuri de armă, episcopul se ruga pentru odihna celor cu care era unit prin suferință: „Adu-ți aminte, Doamne, de sufletele tovarășilor mei uciși în Împărăția Ta”.

Locul lacrimilor, locul amărăciunii, locul deznădejdii este închisoarea. A convinge că există voia lui Dumnezeu în închisoare, dacă închisoarea este nedreaptă, este foarte greu. După spusele unuia dintre mărturisitori, nu se poate convinge decât prin contagiunea veseliei divine, a bucuriei în credință.

Perseverența este întotdeauna admirabilă. Cu atât mai admirabilă este perseverența în credință și în încrederea în Dumnezeu. Călugărul-mucenic Teodor (Bogoyavlensky), când a intrat în lagărul de muncă, nu a avut nici o intenție de a se informa despre locul întemnițării sale și de a le scrie rudelor sale. A vrut ca pe durata detenției sale, care pentru el a fost o faptă supremă, să trăiască bazându-se doar pe Dumnezeu, fără să se bazeze nici pe ajutorul material al celor apropiați, nici pe cuvântul încălzitor de suflet al susținerii lor.

Desigur, astfel de sclipiri luminoase de credință și speranță în Dumnezeu nu puteau trece neobservate. În Povestiri din Kolyma, V. Șalamov oferă o mărturie uluitoare a triumfului credinței asupra iluziei și ateismului. El descrie situația: „Sunt șapte exilați acolo. Doi anarhiști Komsomol, soț și soție – adepți ai lui Petru Kropotkin, doi sioniști – soț și soție, doi SR de dreapta – soț și soție. Al șaptelea este un teolog ortodox, episcop, profesor la Academia Teologică, care a ținut cândva cursuri la Oxford. Un grup pestriț. Toți în dușmănie unii cu alții. Discuții interminabile. Și toți – fiecare în felul său – gânditori, cititori, cinstiți, oameni buni. Am plecat pentru doi ani întregi în pustietatea taigalei. Doi ani mai târziu, mă întorc la fel. Toți exilații sunt aici – nimeni nu a fost eliberat. Dar – am văzut acolo mai mult decât eliberare. Erau trei cupluri căsătorite: sioniști, membri Komsomol, SR. Și un profesor de teologie. Deci – toți șase s-au convertit la ortodoxie. Episcopul i-a convins pe toți, pe profesor. Acum se roagă împreună la Dumnezeu, trăiesc într-o comună evanghelică.

Iar spiritul misionar a fost caracterizat nu numai de savanții teologi, ci și de laicii credincioși. Din dosarul martirului din Odessa, Leonid Salkov, aflăm că, în timp ce își ispășea pedeapsa în Karlag, a efectuat ritualuri religioase, a distribuit printre deținuți rugăciuni scrise de el.

Ar fi trebuit să lucrăm și să slujim acolo unde Dumnezeu ne-a așezat. „Eparhia noastră este aici, acum! – a spus odată noul mucenic Kirill (Smirnov)” și, cu un gest larg, a arătat spre două sau trei persoane apropiate de el, care stăteau în sală. – Acum trebuie să ne realizăm sarcinile într-un mod complet diferit. Destul am călătorit în trăsuri și nu știam nimic”.

Se spune că în Biserica străveche a existat un episcop care a convertit întregul sat la Ortodoxie fără să spună un singur cuvânt. Viața însăși era o misiune. Mulți dintre noii martiri au trăit astfel.

Când au început arestările de preoţi în eparhia noului mucenic Lavrentii din Balakhna, Vladyka i-a vizitat în închisoare. În 1918, cecenii l-au arestat și pe el. În celula sa de închisoare s-a rugat neîncetat, ignorând batjocurile colegilor săi de celulă. Curând, aceștia, văzând puterea spiritului lui Vladyka, au început să se străduiască să-l imite. Fericita Matrona Anamnenskaia Belyakova, oarbă și paralizată din copilărie, a fost întemnițată în închisoarea Butyr pentru autoritatea ei printre credincioși. Dar ea nu a rămas acolo mult timp, pentru că a devenit un obiect de venerație pentru toți deținuții, fără excepție, care au început să cânte akathiste și să se roage. Trebuia să fie dusă undeva. Le era frică să nu o omoare, iar trimiterea ei într-un lagăr nu era permisă de exemplul de urcuș de rugăciune din închisoare al deținuților.

Noul mucenic Petru (Zverev) a fost arestat și trimis la Lubyanka, dar nici acolo Vladyka nu s-a oprit din predică: nu au avut timp să-i trimită cruci: convertind oamenii la credință, Sfântul Părinte își scotea crucea și o punea pe cel convertit: „Aș vrea să le deschid și să le arăt inima mea, cum suferința se curăţă sufletul. Încă dinainte de revoluție a fost misionar eparhial, iar în 1916 a părăsit stăreția mănăstirii și a plecat pe front ca predicator.

Povestea a ceea ce i s-a întâmplat noului mucenic Leontii (Stasevich) este povestită: „Batiușka a fost pus într-o celulă cu un hoț recidivist; intrând în celulă, a făcut o plecăciune pământească, iar când superiorii au venit să-l inspecteze, au văzut că hoțul era îngenuncheat și plângea, iar Batiușka îl consola”. Când cineva îl întâlnea pe noul muncenic Grigorii Averin, era clar pentru toată lumea că era preot. În cazarmă se ruga deschis, vorbea cu prizonierii, le citea cu voce tare rugăciuni, Evanghelia, îi convingea să nu-și abandoneze credința în Dumnezeu. Interesant este că în 1937, în lagăr, pr. Grigorii a fost arestat sub acuzația de „muncă religioasă printre prizonieri”.

Dumnezeu a dat crucea mărturiei victoriei asupra necazului, a dat ocazia de a converti păcătosul de la păcat. S. I. Fudel povestește că, odată, un preot pe care îl cunoștea a botezat un tătar în închisoare, sub un duș.

Marea minune a convertirii la Hristos este numită în Apocalipsă Prima Înviere. Asupra unui astfel de om moartea a doua nu va avea nicio putere (Apoc. 20:6).

Cine crede în Dumnezeu și își încredințează viața lui Dumnezeu nu va mai străluci prin propria lumină, ci prin puterea încrederii, prin puterea Celui Atotputernic. Noii mucenici rămân pentru noi, generațiile vii, o mărturie a credinței și a încrederii. Ei sunt cetatea care stă în vârful muntelui și candela care strălucește pentru toți cei care doresc să găsească lumina în mijlocul întunericului întristărilor (Luca 8, 16).

Preot Andrei Gavrilenko