Întîmplător ascultînd fetiţa mea de cl. VI cum se pregătea la istorie la tema „Formarea statului independent Ţara Moldovei”, aud următoarea afirmaţie: „Localnicii erau numiţi vlahi, volohi, schismatici (ortodocşi). Afirmaţie scrisă în manual exact aşa, tot cu virgulă şi cu punct. Rămânând eu trăsnită de un aşa „adevăr” istoric, mă împinge curiozitatea să văd de unde a răsărit nerozia „ştiinţifică” turnată în capul copiilor noştri chiar la cl. VI, cînd ei încă nici pe de parte nu au o gîndire critică obiectivă.

La o căutare simplă pe internet, găsesc eu un Discurs de recepţie despre Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia scris de Acad. Ioan-Aurel Pop, care ne oferă un citat luat dintr-o „ descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr-un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), care spune că, în jurul anului 1314, în „provincia”1 numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii: „In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.2 Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau „creştini”, mai exact nu erau „creştini adevăraţi” sau catolici. Cu alte cuvinte, erau „schismatici”.3 Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar „schismatici”, ci şi „eretici” sau „păgâni”, nefiind plasaţi între „creştini”.4”

Cum vedem din citatul dat în original, despre Români se spune că sunt „paghani” adică păgîni. Academicianul „are grijă” să ne explice că asta înseamnă că eram noi româniii la vremea aceea numiţi „schismatici”, şi că franciscanii în general numeau pe credincioşii bizantini „eretici si schismatici”. Sursa fiind din cartea lui Ş. Papacostea: Between the Crusade and the Mongol Empire. The Romanians în the 13-th Century. Cluj-Napoca 1998, p. 13-136.

Citeşte şi:  Ispitele gândurilor, ale celor ce vor trăi în vremurile de pe urmă vor fi echivalente încercărilor fizice ale martirilor

La notele de la subsol, autorul explică că: „Plasarea ortodocşilor („schismaticilor”) între „păgâni” se mai întâlneşte în epocă, în anumite medii exclusiviste occidentale (catolice).”

Prin urmare ceea ce se afirma in anumite medii exclusiviste, este luat de bune şi ni se pune eticheta că toţi ne numeau schismatici pe lângă vlahi şi volohi. Fiindcă asta se înţelege în manualul de istorie. Chiar daca eu personal consider ca dnul Aurel Pop face un fel de interpretare a cuvîntului „păgîn”, totuşi măcar dă citatul în original şi explică ca acest termen de „păgîn” circula doar în anumite cercuri restrînse.

Totuşi eu nu înţeleg cum într-un manual de istorie un popor singular este numit cu o judecată de valoare care era atribuită tuturor ortodocşilor din partea unor catolici singulari sau exclusivişti?! (Ţin să precizez, că ortodocşii nu au ars pe rug, nu au făcut cruciade şi nu a avut poliţie ideologică (inchiziţie) aşa cum au făcut-o catolicii. )

Prin urmare pe acelaşi considerent şi grecii, bulgarii, slavii ar trebui să scrie în manualele lor că străinii îi numeau pe ei „schismatici”.

Dragi autori, care vă consideraţi oameni deştepţi, aţi putea să îmi spuneţi cum o judecată de valoare este atribuită ca nume cuiva?

Să presupunem că în citatul de mai sus nu era scris „pagîni” ci „harnici” sau „graşi”. Să înţeleg că era să introduceţi în manuale „Localnicii erau numiţi vlahi, volohi, harnici şi/sau graşi”?! Desigur că nu.

Dacă ţineţi atît de mult să introduceţi părerea unor străini din medii exclusiviste, era cazul să scrieţi exact aşa cum afirmă ei, că iată unii catolici scriau/afirmau că românii/vlahii pe lîngă alte popoare ortodoxe erau consideraţi „păgâni”. Mai ales astăzi cînd facem apel la atîta corectitudine politică. Spre exemplu, cum aş fi considerată eu, dacă aş striga pe o femeie care o cheamă Maria, „fa, schismatico vină încoa” pe o stradă unde găseşti o singură Marie, dar sunt mai multe persoane care ar fi considerate de către cineva schismatice şi ele însele nici nu ştiu?!

Citeşte şi:  Interviu cu Părintele Justin: Controlul total şi închisoarea invizibilă

Cu modestele mele cunoştinţe, totuşi cred că este tendenţios să foloseşti o caracteristică ca nume. Deci numele este Maria, Elena, Dumitru, care un străin o va numi Helena sau Dimitrios, şi nicidecum nu o va numi după o caracteristică care este comună, spre exemplu „neîndemînatica/ul”.

Pe lîngă toate cele expuse mai sus, totuşi să luăm în calcul alt aspect: copilului, tam nisam fără nici o explicaţie i se afirmă că românii erau numiţi schismatici, fiindcă erau ortodocşi, adică nu erau catolici. Prin urmare el se gîndeşte prin asociere că şi el este ortodox, adică un schismatic. Dacă mai face legătură cu ce a învăţat o lună mai devreme că, referitor la Biserica creştină în manual se vorbeşte exclusiv despre „războiul drept şi sfînt”, despre papa, apoi despre schisma, un paragraf despre inchiziţie şi un capitol mare cât toate temele de mai sus despre cruciade, iar la laborator se vorbeşte numai despre cruciade, atunci ce amalgam (caşă) de informaţii are în capul lui?!

Iată aşa avem şi imaginea de ansamblu cu care am fost crescută şi eu, că ortodocşii îs nu ştiu ce sectă, că Biserica este reprezentată de Papa, că ea a făcut rău prin inchiziţii, cruciade şi in general Biserica nu şi-a bătut capul cu Hristos. Dacă e să fim corecţi, consider că ar fi trebuit descrisă şi Biserica Ortodoxă şi practicile ei duhovniceşti şi sociale din acea perioadă. Da mă rog, se mai uita cineva la corectitudine şi etică profesională ce ţine de localnici?! Ia să încerci să afirmi un adevăr critic despre vreo confesiune religioasă, americani sau mai ales despre evrei… nuuu, da în mod special să zici vreun adevăr critic despre minorităţile sexuale.

Citeşte şi:  Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Praznicul Sfântului Apostol Andrei

Ar fi mai multe de spus cu privire la manualele de istorie, dar nu mai este nici timp şi nici resurse să le expun şi să le facem o analiză. Oricum, în urma răsfoirii mai atente observi tendinţe ideologice de tip „political correctness” şi părinţilor le recomand ca copiii să pregătească tema la istorie împreună cu părinţii sau un adult de încredere şi să caute diferite surse de informare, cel puţin pentru Istoria Românilor ar putea să îl citească pe N. Iorga şi Xenopol. Vreau să menţionez, deşi sunt lucrări ştiinţifice sunt cu mult mai uşor de citit decît chiar manualul de a VI-a.

Eu vă mai dau un citat pentru reflecţie de la Capitolul Istoria Medievala a Românilor, tema 9 „Biserica în Ţările Române” unde se dă aşa un exerciţiu „Exprimă-ţi atitudinea: Ce înseamnă să manifeşti toleranţă religioasă? Înseamnă oare aceasta dezicerea de canoanele propriei religii? Există astăzi toleranţă religioasă la noi în ţară?” În cazul că vreţi să discutaţi acest exerciţiu, vă recomand strict să citiţi şi capitolul respectiv.

Ah da, pe tot parcursul manualului găseşti noţiunea de „sfînt militar”.

Mult spor la studiu. Cu drag, Ala Stîrcu, un părinte incorect politic.

1 Termenul de provincia se referă probabil la împărţirea lumii creştine (catolice) în „provincii ecleziastice” de către curia papală.

2 Ş. Turcuş: Prima mărturie străină despre etnonimul „român” (1314), în „Cele trei Crişuri” (Oradea), seria a III-a, an I (2000), nr. 7-9 (iulie-septembrie), p. 6.

3 Plasarea ortodocşilor („schismaticilor”) între „păgâni” se mai întâlneşte în epocă, în anumite medii exclusiviste occidentale (catolice).

4 Ş. Papacostea: Between the Crusade and the Mongol Empire. The Romanians în the 13-th Century. Cluj-Napoca 1998, p. 13-136.