Cum propovăduiau noii martiri în închisori

Vrei să cunoşti cum lucrează Dumnezeu? Atunci puneți încrederea în El. Atunci va fi ca la Noii Martiri: închisoarea va deveni un amvon, iar cabina de duș un vas de botez.

Cum propovăduiau noii martiri în închisori

În timp ce se afla în închisoare, apostolul Pavel a fost primul care a afirmat această experiență misionară: „Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei” (Filipeni 1:12).

Arhiepiscopul Mihail Cheltsov, în „Memoriile unui „muritor” despre cele trăite”, scria: „Bolșevicii ne-au scos din închisori pe o ușă și ne-au lăsat să intrăm pe alta. Chiar dacă ușa aceasta era ușa închisorii, iar preotul intra ca şi prizonier. Acest lucru se adeverea a fi chiar mai benefic: el nu era separat de ceilalți, ci era la fel ca şi alţi prizonieri; era acolo lipsit de drepturi, persecutat și prigonit; el, suferind alături de ceilalți, putea cu adevărat să fie mai milostiv cu ceilalți. Nu o dată şi nu numai într-o închisoare am stat – și peste tot am fost primit cu bucurie, ca o persoană necesară și utilă; peste tot am primit atenție.”

Acolo unde Dumnezeu alege să se afle, acolo există loc şi pentru cuvânt și faptă. Acesta este modul în care noii martiri și-au abordat viața.

Sfântul Nou Mucenic Onufrie (Gagalyuk) scria într-una din scrisorile sale: „Trebuie să slujeşti Lui Dumnezeu și oamenilor în condițiile în care Domnul ţi-a dat să trăieşti. Un slujitor al lui Hristos trebuie să poarte lumina lui Hristos chiar și în închisoare, așa cum au făcut apostolii. A spune un cuvânt despre credință unui interlocutor întâmplător, a mângâia un copil, a mărturisi deschis și a apăra propria credință în ciuda batjocurii și a persecuției necredincioșilor – toate acestea înseamnă a purta lumina lui Hristos în viața din jur”. În închisoare, sfântul din Odessa a câștigat o turmă care a avut încredere în el. Oamenii care își așteptau executarea sentinţei, adesea fiind departe de un comportament ideal, treceau sau aruncau cumva bilețele scurte prin fereastra celulei sale: „Dragă părinte, roagă-te pentru noi!”. Și în timp ce ecourile împușcăturilor ajungeau la el, episcopul se ruga pentru odihna celor cu care era unit în suferință: „Adu-ți aminte, Doamne, de sufletele tovarășilor mei uciși, în Împărăția Ta”.

Locul lacrimilor, locul amărăciunii, locul deznădejdii este închisoarea. Este foarte greu a convinge că în închisoare există voia Domnului, îndeosebi dacă închisoarea este pe nedreptate. După spusele unui duhovnic, nu se putea fi convins decât prin molipsirea bucuriei Dumnezeeşti pe care o ai, a bucuriei în credință.

Verticalitatea întotdeauna stîrneste admiraţia. Cu atât mai admirabilă este statornicia în credință și în încrederea în Dumnezeu. Noul mucenic Feodor (Bogoyavlensky), după ce a fost închis într-un lagăr de muncă, nu a avut intenția de a-și informa rudele despre locul său de încarcerare sau de a le scrie. El a vrut să trăiască pe perioada detenției, bazându-se doar pe Dumnezeu, fără să se bazeze nici pe ajutorul material al celor dragi, nici pe cuvântul lor de susținere care îi încălzea sufletul.

Desigur, astfel de sclipiri luminoase de credință și speranță în Dumnezeu nu puteau trece neobservate. În „Poveștile din Kolyma”, Șalamov oferă dovezi uimitoare ale triumfului credinței asupra înşelăciunii și necredinţei. El descrie împrejurimile astfel: „Sunt șapte persoane deportate. Doi membri komsomolişti-anarhiști, soț și soție – adepți ai lui Peter Kropotkin, doi sioniști – soț și soție, doi revoluționari sociali de dreapta – soț și soție. Al șaptelea era un teolog ortodox, episcop, profesor la Academia Teologică, care obișnuia să țină citească lecţii la Oxford. Un grup pestriț. Toți erau în dușmănie unii cu alții. Discuții nu se mai finisau. Și toți – fiecare în felul său – erau gânditori, cititori, oameni cinstiți, oameni buni. Eu plecasem pentru doi ani întregi în adîncurile din taiga. Doi ani mai târziu, m-am întors pe acelaşi drum. Toți deportaţii erau aici – nimeni nu a fost eliberat. Dar – am văzut acolo mai mult decât eliberare. Toți șase se convertiseră la ortodoxie. Episcopul îi convinsese pe toți. Acum se roagă împreună la Dumnezeu, trăiesc ca o comunitate creştină”.

Iar duhul misionar era prezent nu numai la teologi, ci și la credincioșii de rînd.

Aflăm din dosarul martirului din Odessa, Leonid Salkov, că, în timp ce își ispășea pedeapsa în Karlag, a efectuat ritualuri religioase și a distribuit printre deținuți rugăciuni scrise de el.

Trebuia să munceşti și să slujeşti acolo unde Dumnezeu te pusese. „Eparhia noastră este acum aici! – a spus într-o zi, arhipăstorul Kyrill (Smirnov), – Și cu un gest larg a arătat spre două sau trei persoane apropiate lui care stăteau în cameră. – Acum trebuie să fim conștienți de sarcinile noastre într-un mod foarte diferit. Îndeajuns am călătorit noi în trăsuri și nu am știut nimic”.

Se spune că în a existat un episcop care a convertit întregul sat la ortodoxie fără să spună un singur cuvânt. Viața sa însăși era o misiune. Mulți dintre noii martiri au trăit și ei în acest fel.

Când au început arestările preoţilor din eparhia Arhiepiscopului Lavrenie de Balakhninsk, vladîca i-a vizitat în închisoare. În 1918, cechiştii l-au arestat și pe el. Se ruga neîncetat în celula sa de închisoare, ignorând batjocurile colegilor de celulă. Curând, aceştia văzând tăria de spirit a sa, au început să încerce să-l imite.

Orbită și paralizată din copilărie, Fericita Matrona Anamneskaia Belyakova a fost închisă în închisoarea Butyrka pentru autoritatea ce o avea în rândul credincioșilor. Dar nu a stat mult timp acolo, pentru că deţinuţii o cinsteau, fără excepție. Astfel că ea trebuia să fie dusă undeva. Să o ucidă – le era teamă, iar să o trimită în vre-un lagăr nu le permitea exemplul din temniţă, cînd a insuflat pe deţinuţi la rugăciune.

Arhipăstorul Petru (Zverev) a fost arestat și trimis la Lubyanka, dar nici acolo vladîca nu s-a oprit din a predica – nu reuşeau să-i trimită cruci – convertind oamenii la credință, preasfinţitul își scotea crucea și i-o pe celui convertit: „Aș dori să le deschid și să le arăt inima mea, cum suferința curăţă sufletul”. Înainte de revoluție fusese misionar eparhial, iar în 1916 a părăsit mănăstirea și a plecat pe front ca preot.

Se povestește ce s-a întâmplat cu preotul Leonty (Stasevich): „Preotul a fost pus într-o celulă cu un hoț recidivist; intrând în celulă, a făcut o plecăciune până la pământ, iar când superiorii au venit să inspecteze, au văzut că hoțul era în genunchi și plângea, iar preotul îl consola.”

Când îl întâlneai pe Arhiereul Grigorie Averin, oricui îi era clar că are în faţa sa un preot. În baracă acesta se ruga deschis, vorbea cu prizonierii, le citea cu voce tare rugăciunile și Evanghelia și îi încuraja să nu-și abandoneze credința în Dumnezeu. Este interesant că în 1937, în timp ce se afla în lagăr, pr. Gregorie a fost arestat sub acuzația de „muncă religioasă printre deținuți”.

Dumnezeu a dat crucea biruinței asupra necazurilor, dându-i posibilitatea de a-l întoarce pe păcătos de la păcatul său. S. I. Fudeli povestește că un preot pe care îl cunoștea a botezat odată un tătar în închisoare, sub un duș.

În Apocalipsă, marea minune a convertirii la Hristos se numește Prima Înviere. Asupra unei astfel de morți a doua nu va avea nicio putere (Apoc. 20:6). Cei care cred în Dumnezeu și îi încredințează viața sa, nu vor mai străluci cu propria lor lumină, ci cu puterea încrederii, cu puterea Celui Atotputernic. Noii Martiri rămân pentru noi, generațiile de acum, o mărturie de credință și de nădejde. Ei sunt cetatea care se află în vârful muntelui și candela care luminează tuturor celor care doresc să găsească lumină în întunericul necazului (Luca 8:16).

Autor: Preot Andrew Gavrilenko