– Trebuie luptă, trebuie osteneală. Paza minţii, sigur, e cel mai important lucru. Trebuie osteneală, şi cu ajutorul lui Dumnezeu... De aceea, de la începutul creştinismului mănăstirile s-au zidit întotdeauna departe de oraşe, de sate, la linişte. Cu toate acestea, fiindcă la mănăstiri vin creştini din lume şi e agitaţie, mulţi dintre părinţi, după ce progresau în cele duhovniceşti, lepădau şi mănăstirea. Se duceau în creierul munţilor, în peşteri, în crăpăturile pietrelor, ca să se poată concentra, ca mintea lor să nu fugă în dreapta şi în stânga, decât numai la Dumnezeu.

– Dar noi ce am putea face? Dacă totuşi trăim în mediul acela, care ar fi soluţia?

– Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune.

Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 27