Persecuțiile au venit ca un hoț în noapte – pe neașteptate. Ele au intrat nu numai în școli și biserici, ci și în casele preoților, în chiliile călugărilor și în familiile mirenilor.

Separând școala de Biserică și alungând religia din programa școlară, statul a confruntat Biserica Ortodoxă cu întrebarea: cum să învețe religia oamenilor din afara școlilor, colegiilor și universităților de stat? Sarcina de a preda elementele de bază ale credinței și ale vieții duhovniceşti a fost lăsată de acum înainte parohiilor și familiilor. A rămas posibilă educarea populației în mod privat.

Cum să predici credința în vremuri de prigoană

Sfântul Sinod din 1917-1918 a emis un Statut parohial, în care un rol important era alocat educației duhovniceşti. Astfel, articolul 104 din Statut spune: „Pentru a îndeplini îndatoririle de educare creștină a populației ortodoxe, parohia trebuie să înființeze și să întrețină frății, muzee, centre publice de educare, biblioteci, săli de lectură, școli și cursuri suplimentare, școli și clase de cateheză, de canto, de educație generală, profesională, grădinițe și orice alte instituții de educare pentru adolescenți și adulți”.

Trebuie spus că acest decret s-a născut din viața însăși. Mulți preoți și laici de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au început să se organizeze în societăți și fraternități educative. După revoluție, recomandările specificate în Decret au început să fie puse în aplicare parţial. Mulți preoți și laici, cu riscul de a cădea sub supravegherea organelor de stat, și-au asumat sarcina dificilă de a organiza viața comunitară.

Un exemplu izbitor al unei astfel de organizări este activitatea Sfântului Mărturisitor Roman Medvedi. În anii de prigoană, el și-a cheltuit toate energiile pentru a-și menține turma vie în viața duhovnicească, pentru excelența lor în știința duhovnică – atât în teorie, cât și în practică. Fiind încă tânăr, la începutul secolului, a fost făcut preot în frăția Crucii a moșierului Nepliuev. Viitorul mărturisitor a fost nevoit să-i reproșeze literalmente moșierului că i-a ținut în mod conștient pe frați în ignoranță: „Nu există aproape nicio asimilare a învățăturii ortodoxe… fondatorul frăției nu dorește dezvoltarea intelectuală a fraților, se teme de ea și o consideră în plus”.

Frăția „Râvnitorilor Ortodoxiei în cinstea Sfântului Alexie, Mitropolitul Moscovei”, condusă de Arhiepiscopul Roman, a devenit în anii de persecuție un bastion al învățământului parohial. Frăția era un fenomen foarte vizibil. Avea nu mai puțin de 200 de membri obișnuiți și organiza „conferințe populare”.

Autorul cărții „Pustia Optinei şi timpurile ei”, Ivan Mihailovici Kontsevici, care a fost membru al frăției Părintelui Roman, scria: „În acel an, datorită conducerii înțelepte a Preasfinţiei Sale Patriarhul Tihon, viața bisericească a devenit extrem de vie. Orașul era acoperit de o rețea de frății, cercuri și uniuni, deoarece Patriarhul a abolit granițele parohiale și a permis formarea de frății interparohiale. Aceste frății, conduse de cei mai râvnitori pastori, îi implicau și pe mireni. Aceștia cântau, citeau în cor, țineau conferințe și chiar predicau predici. Seara aveau loc acatiste cu cântece publice și discuții după aceea. Pentru copii, care nu erau învățați cu Legea lui Dumnezeu, se țineau discuții cu „imagini cețoase” (imagine pe un ecran luminos, proiectate cu ajutorul unei lampe) din Istoria Sfântă, în timp ce tinerii se adunau separat și studiau Statutul Bisericii și Evanghelia… Am putut să-mi dedic energiile muncii în frăție (părintele Roman); acest timp mi-a adus un mare folos duhovnicesc; aici m-am întărit spiritual și am început să trăiesc în gardul Bisericii Ortodoxe.

Amintirile din acei ani ne dezvăluie o imagine a adevăratei înălțări duhovniceşti, pe care o trăiau creștinii ortodocși în frăția Sfântului Mărturisitor. Aici, Iisus Dumnezeu era pus în centru și începea o adevărată viață în duh şi raţiune: „Duminica, atât dimineața cât și seara, după Sfintele Slujbele, se explica Evanghelia… se citea literatura ierarhică și se țineau convorbiri în care se explicau Sfintele Slujbele. Fiecare dintre cei prezenți putea să pună întrebări și să-și împărtășească propriile gânduri, iar părintele Roman vorbea după fiecare. El îndemna la pocăință hotărâtă pe toată durata vieții, repetând conștient jurămintele de la botez… de a se întoarce la Hristos ca Mântuitor personal. Părintele Roman ne aducea în sânul mântuitor al Bisericii Ortodoxe. Inima omului, căutând și tânjind după Dumnezeu, nu putea rezista – și sufletele care tânjeau după Dumnezeu se îndreptau spre Hristos Mântuitorul”.

În timpul unui interogatoriu din 1931, unul dintre acuzați a mărturisit că părintele Roman organiza discuții în biserică de trei ori pe săptămână: o dată cu tinerii și de două ori cu adulții, și cu un schimb de opinii cu privire la textul unui capitol din Evanghelie.

Autorităţile au instituit o supraveghere intensificată a Bisericii Sfântul Alexie cu scopul de a o închide. La 16 februarie 1931, părintele Roman și alți aproximativ treizeci de membri ai frăției Sfântului Alexie au fost arestați.

În faimosul său articol Eseuri despre viața ortodocșilor în anii de persecuție, arhiepiscopul Gleb Kaleda acordă o mare atenție catehezei din timpul persecuției: „Uniunea parohiilor ortodoxe … a organizat întâlniri în parohii și a publicat broșuri care explicau situația actuală a Bisericii și starea credinței și explicau esența evenimentelor care aveau loc. În anii douăzeci și chiar treizeci, ca să nu mai vorbim de anii patruzeci și cincizeci, exista un „samizdat” ortodox, așa cum îl numim acum. Circulau texte, atât scrise de mână, cât și dactilografiate. Cei mai mulți dintre autori erau anonimi. De remarcat a fost o mare lucrare despre viața ortodoxă în lume în condițiile realității sovietice și despre edificarea familiei, „Calea spre bucuria desăvârșită”, semnată cu inițialele G. R. B. – slujitorul păcătos al lui Dumnezeu. Sub acest pseudonim se ascundea N. E. Pestov, profesor, doctor în științe chimice, fost comisar al războiului civil, care a venit la Dumnezeu în anii 20.

Munca credinciosului pentru educarea creștină în întunericul ateismului a fost herculeană. Viața și libertatea trebuiau să fie în mod constant riscate. Arhiereul Marcu (Novoselov) a călătorit în secret prin parohii, explicând situația Bisericii, îndemnând cum să se comporte în timpul arestărilor și interogatoriilor, în închisori și lagăre.

Cu binecuvântarea Sfântului Veniamin (Kazansky), frații Egorov, viitori noi mucenici, au înființat Frăția de Edcare Alexandru Nevski în Sankt Petersburg. Activitatea educațională a frăției nu se rezuma doar la organizarea de prelegeri, dezbateri etc., ci și la educarea copiilor. La începutul anilor 1920, în cadrul frăției a fost creat Cercul Sfântul Ioan Hrisostom, care se ocupa de probleme teologice. Un grup de tineri interesați de monahism era, de asemenea, activ în cadrul frăției. Frăția a făcut tot ce a putut pentru a menține vie flacăra credinței, creând asociații, uniuni, cercuri, cursuri teologice și formând clerici în mijlocul întunericului ateismului, până la începutul anilor treizeci.

Au existat și alte exemple de evanghelizare „pentru cei ce stateau în întuneric”. La 28 ianuarie 1933, autoritățile l-au arestat din nou pe unul dintre membrii Sfântului Sinod din 1917-1918, Arhiepiscopul Ioan (Artobolevsky). Împreună cu el au fost arestate treisprezece persoane. Toți au fost acuzați că s-au adunat pentru discuții pe teme religioase, la care se presupune că s-au implicat în activități antisovietice. (În realitate, la întâlniri, participanții erau angajați în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, schimbând gânduri despre versetul sau pasajul pe care îl citiseră).

Preotul Evlampii Svoezemtsev, un prieten al Sfântului Chiril din Kazan și al Sfântului Atanasie (Saharov), care a parcurs drumul de la un comunist convins și ofițer al Armatei Roșii la convertirea la creștinism și la preoție, a fost deosebit de activ în domeniul educației duhovniceşti. În calitate de preot, la 27 noiembrie 1922, părintele Eulampii a fost arestat, pentru că a organizat o frăție pentru a învăța Legea lui Dumnezeu adulților și copiilor și pentru a-i ajuta pe cei săraci. Autorităţile i-a adus acuzaţia de „politica contrarevoluționară a lui Tihon” și de „subminarea autorității organelor de conducere”. După exil, enoriașii l-au salutat ca pe un mucenic al credinței. Pelerini din alte parohii au început să vină la preot. La începutul anului 1927, părintele Evlampii a fost arestat din nou, de data aceasta pentru că a înființat o comunitate de surori, a ținut discuții religioase în afara serviciului și a predicat împotriva mişcării de Reînnoire.

Vedem că în adâncurile Bisericii prigonite se desfășura o intensă muncă mentală și duhovnicească. Datorită isprăvilor preoților și laicilor care s-au sacrificat pentru sine, avem acum o renaștere la o scară fără precedent. Noii Mucenici considerau cateheza ca fiind prima sarcină a preotului și a parohiei. Nu poți educa un creștin râvnitor fără să-l înveți credința. Este imposibil să primești duhul Părinților dacă nu înveți învățăturile Părinților. Aceasta este legea duhovnicească. Sarcina de a face cunoscută Evanghelia oamenilor este la fel de presantă pentru pastorii contemporani și pentru laicii râvnitori cum a fost pentru sfinții noștri noi mucenici acum un secol. Trebuie să ne înarmăm cu râvna și experiența lor în „educarea poporului în duhul Bisericii Ortodoxe”!

Autor: Preot Andrei Gavrilenko