„Cu înţelepciune să umblaţi către cei de afară, răscumpărând vremea. Cuvântul vostru întotdeauna să fie cu har, dres cu sare, ca să ştiţi cum se cade vouă a răspunde fiecăruia.” ( Col. 4:5,6)

Ceea ce zicea Hristos către ucenicii săi acum o spune şi Pavel sfătuind pe creştini. Ce zicea Hristos? „Iată Eu trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor. Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. ”(Matei, 10:16), adică fiţi rezervaţi, nedându-le niciun motiv de ură contra voastră. De aceea şi Apostolul pune înainte expresiunea: „către cei de afară”, ca să înţelegem noi că nu ne trebuie atâta siguranţă faţă de membrii noştri de aceeaşi credinţă, pe cât ne trebuie faţă de cei de afară, adică faţă de etnici. Căci unde sunt fraţi acolo este şi iertare şi dragoste. Desigur că şi aici trebuie a fi o siguranţă oarecare, însă cu atât mai mult faţă de cei de afară, pentru că nu e totuna de a te găsi în mijlocul duşmanilor şi de a te găsi în mijlocul prietenilor.

Apoi, după ce el a insuflat spaimă la început, priveşte cum iarăşi îi încurajează: „Răscumpărând, zice, vremea”, adică timpul prezent este scurt. Acestea le zice Apostolul, dându-le a înţelege, că nu doreşte de a fi ei schimbăcioşi şi ipocriţi – căci aceasta nu vasăzică înţelepciune , ci lipsă de minte, – Însă ce? „În acelea prin care ei nu vă vatămă să nu le daţi nici o pricină”, ceea ce spune şi în Epistola către Romani când zice: „Daţi dar tuturor cele ce sunt cu datorie: celui cu dajdia, dajdie, celui cu dijma, dijmă, celui cu cinstea, cinste” (Romani, 13:7), „şi numai pentru predica Evangheliei să-ţi fie ţie duşman, iar încolo să nu dai nici o pricină de războiu”. Şi cu drept cuvânt, căci dacă ar urma ca noi să ne tulburăm şi pentru alte lucruri, apoi nici plată  nu vom avea, şi aceia s-ar face mai răi încă şi li s-ar părea că acuzaţiunile lor sunt drepte. Dacă de exemplu, noi nu am plăti dările legale, n-am da cinstea cuvenită sau dacă nu am fi umiliţi. Nu vezi pe Pavel cât este de smerit atunci când predica lui nu este cu nimic vătămată? Căci ascultă-l ce spune el lui Agripa: „Fericit mă socotesc pe mine a fi, vrând să răspund înaintea ta astăzi, mai vârtos ştiind tu  de toate cele ale iudeilor obiceiuri şi întrebări”(Fapte, 26:2,3). Iar când credea că trebuie a înfrunta pe stăpânitori, atunci toate le-ar fi răsturnat pe dos. Acum ascultă şi de cele ale fericitului Petru, cât de liniştit răspunde iudeilor zicând: „Trebuie a asculta pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”(Fapte, 5:29), deşi oameni de felul lor deznădăjduiţi, după cum erau ei, ar fi putut foarte bine să şi înfrunte, şi să facă orice. Dar ei tocmai de aceea îşi smereau sufletul, ca să nu se creadă că alungă vreo slavă deşartă, căci a fi cineva insolent, înseamnă că umblă după slava deşartă, pe când a predica şi a grăi totul cu curaj, este de datoria omului cinstit. Fapta acestuia este rezultatul cumpătării, pe când a aceluia din contră.

„Cuvântul vostru totdeauna să fie cu har, dres cu sare, adică plăcut, însă să fiţi cu băgare de seamă, ca nu cumva acea plăcere, acea dulceaţă a cuvântului să cadă în indiferenţă. Se poate ca cineva să vorbească şi plăcut sau cum se zice cu haz, în acelaşi timp însă şi cu eleganţa cuvenită.

„Ca să ştiţi cum se cade vouă a răspunde fiecăruia”, astfel că nu se cade a vorbi la fel cu toţi,adică vorbesc de elini şi de fraţii în credinţă. Nicidecum să nu fie aceasta, căci ar fi dovada cea mai vădită de lipsă de minte.

„Cele despre sine toate le va spune vouă Tihic iubitul frate şi credinciosul slujitor şi dimpreună slugă întru Domnul” (vers. 7) Vai cât de mare este înţelepciunea lui Pavel! Cum el nu înşiră totul în epistole, ci numai cele trebuitoare şi urgente şi aceasta din mai multe cauze: întâiu, că nu voi  a le întinde prea mult, al doilea, că voia ca trimisul său să se bucure de o mai mare cinste, şi să aibă şi el ceva de povestit, al treilea, arată prin aceasta în ce poziţie se găsea el faţă de Tihic, căci de altmintelea nu i-ar fi încredinţat lui acele ştiinţe, ca să le împărtăşească lor cu graiul. Apoi poate că erau şi de acelea, pe care nu trebuia ale arăta lor prin scrisoare.

[…]

Dar se vedem acum înţelepciunea lui Pavel, „Cu înţelepciune, zice, să umblaţi cătra cei de afară şi răscumpărând vremea.”, adică vremea nu este a voastră, ci a acelora, deci să nu vă credeţi deplin stăpâni, ci răscumpăraţi vremea. Şi nu zice simplu, cumpăraţi ci răscumpăraţi, adică făcând-o proprietatea voastră. A se gândi cineva veşnic la duşmănia altora sau la atacurile acelora, este dovada cea mai puternică de lipsa de minte. Când cineva se expune la primejdii zadarnice, pe lângă că suferă de pe urma lor fără nici un folos, dar apoi se întâmplă şi altă pagubă aceea că elinii nu se lipesc de noi. „Când te găseşti între fraţi, zice cu drept cuvânt poţi fi îndrăzneţ însă nu tot aşa, trebuie a te purta cu cei de afară”. Vezi cum Pavel peste tot locul, sub numele de „cei de afară” înţelege pe elini? De aceia şi scriind lui Timotei îi zicea „Si se cade lui şi mărturie bună să aibă de la cei din afară”(Timotei, 3:7),  şi iarăşi „Ce-mi este mie a judeca pe cei de afară” (I Corinteni 5: 12).

„Cu înţelepciune să umblaţi către cei de afară”,  pentru că deşi locuiesc în lumea aceasta cu noi, însă sunt afară de Împărăţia lui Dumnezeu, afară de casa părintească. În acelaşi timp îi şi mângâie, numind pe aceia „din afară”, ceea ce de altfel o zice mai sus. „Că viaţa noastră este ascunsă împreuna cu Hristos, întru Dumnezeu”. Atunci, zice, să căutaţi slava, atunci cinste, atunci celelalte toate, acum însă nu, ci lăsaţi-le pe socoteala lor. Apoi ca să nu crezi că el vorbeşte de niscareva interese, adaugă:

„Cuvântul vostru totdeauna să fie cu har, dres cu sare, ca să ştiţi cum se cade a răspunde fiecăruia” , adică să nu fie plin de ipocrizie, căci atunci nu este har, nu este dres cu sare. De exemplu, dacă nevoia cere de a servi fără vreun pericol, nu te da înapoi; dacă este timpul potrivit de a conversa, să nu crezi că lucrul acesta ar fi vreo linguşire; toate cele ce aparţin de cinste fă-le, fără să se vatăme cât de puţin evsevia. Nu vezi cum Daniil slujeşte pe un om neevsevios? Nu vezi pe cei trei coconi cu câtă înţelepciune se poartă, câtă bărbăţie arată, cât curaj desfăşoară, şi nimic insolent, nimic supărător? Altfel nu se numeşte curaj, ci slavă deşartă. „Ca să ştiţi, zice, cum se cade vouă a răspunde fiecăruia”. Altfel trebuie a vorbi stăpânitorului, şi altfel celui stăpânit, altfel celui bogat, şi altfel celui sărac. Şi de ce oare? Pentru că sufletele bogaţilor şi a stăpânitorilor sunt mai slabe, sunt mult mai înfumurate, mult mai dezmierdate, aşa că cu aceştia trebuie a fi cineva mai îngăduitor, pe când cele ale săracilor şi a celor stăpâniţi sunt mai înţepenite, mai încercate, aşa că aici poate a se întrebuinţa şi curaj mai mare, având în vedere un singur lucru: edificarea lor. Nu fiindcă, unul este bogat, iar altul sărac, unul să fie cinstit mai mult şi altul mai puţin, ci din cauza slăbiciunii; cel dintâi să fie sprijinit, iar cel al doilea nu atâta. De exemplu, dacă nu este nici un motiv, nu numi pe elin pângărit sau spurcat, şi nici să fii ocărâtor oamenilor – însă dacă vei fi întrebat despre dogme, răspunde , că în această privinţă el este spurcat şi neevsevios. Dar dacă nu te întreabă nimeni şi nici nu te sileşte de a vorbi de acestea, nu este deloc potrivit de a primi asupră-ţi vrăjmăşia altora. Pentru că în adevăr, care nevoie poate fi de a-ţi face duşmani în zadar? Şi iarăşi, dacă catehizezi pe cineva în dogmele creştineşti, spune-i numai cele relative la subiectul în chestiune, iar mai departe taci şi nu întinde vorba. Dacă cuvântul este dres cu sare, chiar de ar fi îndreptat către un suflet dezmierdat, îl va întoarce de la uşurătatea lui, chiar şi sufletul îndărătnic se moaie, când cuvântul ce i se adresează este cu har, adică dulce şi încântător. Nu fi deci nici greoi în cuvânt, şi nici uşurel, ci să cauţi totdeauna de a fi serios, în aeelaş timp însăşi plăcut. Dacă vei fi supărător fără cumpătare în cuvinte, mai mult ai vătămat decât ai folosit, şi dacă iarăşi fără cumpătare vei vorbi dulce şi cu haz, mai mult vei întrista pe auditor decât vei folosi – aşa că pretutindeni se cere a fi măsură în toate. Nu fii nici posomorât în vorbă, căci aceasta e displăcut, dar nici peste măsură vesel şi pişcător, căci şi aceasta este ceva de dispreţuit, ci din amândouă acestea luând cea ce este bun, fugi de ceea ce e rău, după cum face şi albina. De acolo ia ceea ce este încântător, iar de aici tot ce e serios. Priveşte pe doctor, că nici el nu la fel tratează toate corpurile, ci potrivit cu temperamentul şi constituţia lor, şi dacă el face aşa, apoi cu atât mai mult dascălul –  deşi poate corpurile ar putea mai degrabă suferi doctorii nepotrivite, decât sufletul să sufere vorbe nepotrivite. De exemplu, se alipeşte de tine un elin, şi devine prietenul tău? Ei bine, nimic să nu discuţi cu dânsul despre credinţa religioasă, până ce îl vei avea prieten de aproape, şi când după aceasta vine vorba de credinţă, vorbeşte liniştit.

Priveşte pe Pavel cât de liniştit vorbeşte atenienilor, când a fost dus înaintea areopagului: el nu le-a zis: „o! smintiţilor şi nebunilor”, ci „Bărbaţi Atenieni, întru toate vă văd pe voi ca cum aţi fi mai cucernici” (Fapte 16:22) . Dar şi când trebuia de a înfrunta, apoi nu se dă în lături, ci cu cea mai mare putere atacă pe duşman, ca atunci când zicea lui Elima: „O! plinule de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea”(Fapte, 18:10) . După cum a înfrunta pe aceia ar fost dovadă de lipsă de minte, tot aşa şi a nu înfrunta pe acesta ar fi fost dovada unei mari slăbiciuni. Ai fost introdus la stăpânitor pentru vreo pricină? Dă-i mai întâi respectul cuvenit.

Omilia XI „Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesalonicieni” , Sfântul Ioan Gură de Aur  (Bucureşti, 1905, p. 128-130)