Scopul monahului este acela de a dobândi trezvia neîncetată a minţii în inimă, iar atunci când – după mulţi ani de nevoinţă – inima i se sensibilizează, mintea primeşte puterea de a respinge orice gând pătimaş;

în urma numeroaselor lacrimi de pocăinţă vărsate întru întristarea inimii, rugăciunea îi devine neîncetată, iar simţirea prezenţei şi a lucrării dumnezeieşti, evidentă şi atotcuprinzătoare.

Citeşte şi:  Vindecarea sufletului şi vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o condiţie, care este întotdeauna aceeaşi

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998 – fragment