Această scrisoare a episcopului Chiprian, la acea vreme ierarh în sinodul tradiţionalist (‘vechi-calendarist’) al Î.P.S. Callist al Corinthului, a fost publicată în periodicul de limbă engleză ‘Orthodox Word’ în anul 1980. Pe atunci unul dintre redactorii acestei publicaţii era pururea-pomenitul ieromonah Serafim Rose. Scrisoarea a apărut însoţită de o scurtă introducere a redactorilor de la ‘Orthodox Word’:

Precuvântare

Iată că a trecut de-acum peste o jumătate de veac de când creştinii ortodocşi din Grecia, păstrători ai vechiului calendar bisericesc, îşi duc mai departe lupta lor curajoasă, uneori în condiţiile unor persecuţii nemiloase, pentru păstrarea Adevăratei Ortodoxii împotriva modernismului şi ecumenismului. Cu părere de rău, mărturisirea lor de credinţă e întrucâtva subminată de prezenţa în rândurile lor a unor concepţii extremiste, care au dus la divizări fără rost. La urma urmei astfel de concepţii extremiste sunt în avantajul partizanilor modernismului, care profită de orice dezbinare în mijlocul celor cărora le este scumpă credinţa şi predania Sfinţilor Părinţi.

În prezent, acest fel de cădere „de-a dreapta”, acompaniată de acuzaţii de „erezie” şi „trădare”, îşi croieşte drum în America şi cu precădere în Apus, sub forma unor noi schisme, răspândind în jur izul suspiciunii faţă de oricine care nu face parte din respectiva grupare „super-corectă”. Prezentul avertisment, sub formă de epistolă, al unuia dintre conducătorii cei mai respectaţi ai mişcării vechi-calendariste din Grecia, adresată Frăţiei Preacuviosului Gherman din Alaska, apare ca deosebit de actuală. Episcopul Chiprian este de asemenea stareţul Mănăstirii Sfinţilor Ciprian şi Iustina, aflată în localitatea Fili, în împrejurimile Atenei.

Vă scriu în urma apelului adresat mie, prin care îmi cereţi câteva cuvinte cu privire la primejdia ispitei căderii în „super-corectitudine” în ceea ce priveşte chestiunile de credinţă şi practică ortodoxă, cât şi a prejudiciului cauzat de astfel de concepţii în sânul Bisericii din Grecia.

Prin urmare, consideraţi că un articol pe această temă ar sluji drept avertisment celor din America, supuşi unor ispite asemănătoare, şi că experienţa noastră locală ar putea să le fie de folos. De bunăseamă, vom încerca cu toată bunăvoinţa să lămurim subiectul ce vă interesează, subliniind totodată că nu avem nici o intenţie de a critica anumite persoane; dimpotrivă, suntem categoric împotriva gândirii extremiste ca atare, ce conduce la pericolul căderii „de-a dreapta”.

Cred că ar fi potrivit să începem cu o scurtă expunere asupra credinţei mărturisite de noi. Actualmente Biserica Ortodoxă este grav rănită de erezia ecumenismului, de colaborarea ierarhiei cu statul în unele ţări comuniste, şi de dispariţia a însăşi noţiunii ortodoxe de frică de Dumnezeu în unele laturi ale diasporei. Nu există nici o îndoială că liderii mişcării ecumeniste, punând pe acelaşi plan Ortodoxia şi erezia, s-au abătut de la Biserica lui Hristos. Cu aceştia, cât şi cu cei ce rămân în comuniune euharisticâ cu ei, noi nu putem să ne împărtăşim.

Mai mult decât atât, noi nu mai putem să-i considerăm în continuare ortodocşi, ci presupunem că ar fi lupi îmbrăcaţi în blană de oaie.

Toate mărturiile, fără excepţie, ale Sfinţilor Părinţi ne dovedesc că „iconomia” (folosul bisericesc – n. red.) aplicată în chestiuni de erezie este o trădare. Considerăm introducerea „noului calendar” un prim pas în mişcarea ecumenistă, şi de aceea nu putem fi în comuniune cu cei de stil nou.

Citeşte şi:  Dacă un episcop este eretic, trebuie înfruntat. Cã nu episcop înfrunţi, ci eretic înfrunţi

Din cele expuse mai sus se nasc două întrebări: dacă toţi cei cu care am întrerupt comuniunea liturgică sunt căzuţi în eres, şi dacă aceştia se mai află încă în îngrăditura Bisericii în general? În al doilea rând, dacă la prima întrebare se cade a răspunde nu, atunci ce îndreptăţire avem noi cei ce am întrerupt comuniunea liturgică cu aceştia?

Amândouă întrebările necesită o cercetare amănunţită. Referitor la ecumenişti, ei pot fi îndeobşte împărţiţi în trei categorii:

1) Primii nu fac nici o deosebire între dreapta credinţă şi erezie, prin aceasta situându-se ei înşişi în afara graniţelor Bisericii, ca şi cum s-ar afla într-o „super-biserică”.

2) A doua categorie, cu toate că nu se dezice de Ortodoxie, participă totuşi la rugăciunile în comun cu ereticii, încălcând interdicţia extrem de severă a canoanelor privitoare la respectiva chestiune. Mai degrabă aceştia pot fi numiţi apostaţi canonici, şi nu eretici făţişi.

3) În sfârşit, cea de-a treia categorie, necăutând la dezacordul lor mai mic sau mai mare cu ecumenismul, se împărtăşesc cu ecumeniştii, socotind probabil că procedează astfel din considerente de „iconomie”.

Noi însă, cei ce păstrăm mai întâi de toate curăţia credinţei, nu putem fi în comuniune euharistică sau liturgică cu clerul celor trei categorii. Se pune însă întrebarea: cum să ne comportăm faţă de enoriaşii simpli, faţă de turma credincioşilor? Ce treaptă a iconomiei e îngăduită atunci când avem de-a face cu credincioşii de rând? Câţi dintre clericii enumeraţi şi-au pierdut în mod sigur harul preoţiei în urma apostaziei lor? După câte ştim, anume aceste întrebări frământau Biserica de Catacombe [din Rusia] pe vremea formării ei (poate şi acum), şi anume acestea au pricinuit cel mai mare prejudiciu adepţilor Calendarului Sfinţilor Părinţi în Grecia.

Să descriem pe scurt acest prejudiciu. În 1935, trei episcopi din Biserica Greacă de stil nou s-au întors la vechiul calendar bisericesc, şi îndată au hirotonit patru noi episcopi. În 1937, unul dintre aceştia, episcopul Matei, posesor al unor mari virtuţi, dar având o gândire extremistă, s-a separat de ceilalţi ierarhi. S-a creat astfel o schismă ce se prelungeşte până-n zilele noastre. Motivul acţiunii sale a fost răspunsul celui mai vârstnic ierarh, mitropolitul Hrisostom de Florina, la întrebarea unui ziarist, şi anume, dacă crede că Biserica de stat şi-a pierdut harul, ca urmare a reformei calendaristice.

Î.P.S. Hrisostom a răspuns că nu crede aşa ceva şi că numai un viitor Sinod poate să hotărască dacă cei de stil nou se află sau nu în afara Bisericii. Tot ce ştim este că aceştia au păcătuit împotriva Sfintei Tradiţii, în consecinţă suntem nevoiţi să renunţăm la comuniunea cu ei până când aceştia se vor întoarce la Sfânta Tradiţie şi la regulamentul Bisericii:

O astfel de atitudine bisericească, cu adevărat ortodoxă – să ne amintim aici de poziţia Preacuviosului Teodor Studitul într-o situaţie asemănătoare – a stârnit nedumerire din ambele părţi. Atât cei de stil nou, cât şi cei de stil vechi au criticat-o ca fiind ilogică: dacă primii se află în posesia harului, cum poate fi justificată despărţirea de ei?

Citeşte şi:  Sf. Mărturisitor Gavriil Georgianul, Cel Nebun Intru Hristos: In vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin dragoste, smerenie si bunătate

După cum am menţionat mai sus, unul dintre episcopii nou hirotoniţi s-a separat, formând o fracţiune ce s-a păstrat până-n prezent (aşa-numitul „Sinod al lui Matei”, care s-a autoproclamat unica Biserică Ortodoxă – n. red.).

Comportamentul episcopului Matei poate fi socotit pe bună dreptate o consecinţă a „super-corectitudinii”, adică a nesocotirii iconomiei trebuincioase Bisericii în scopul mântuirii sufletelor. Dauna adusă Bisericii Greceşti de această complicată situaţie este incalculabilă, deoarece, dacă respectiva sciziune nu s-ar fi produs, poate că Biserica ‘de stat’ a Greciei ar fi reuşit să se întoarcă la vechiul calendar.

În calitate de alt exemplu poate servi un grup de persoane care a întrerupt orice relaţie cu ceilalţi creştini ortodocşi pe motivul că arhiereii greci n-au fost de acord să condamne ca eretică icoana Sfintei Treimi, reprezentată în manieră apuseană (în care Dumnezeu-Tatăl apare zugrăvit simbolic în chip de bătrân, iar Sfântul Duh – în chip de porumbel). Fără a lua în considerare şi alte aspecte, aceştia s-au concentrat doar asupra unui detaliu, sfârşind prin a se depărta. Lupta lor pentru înlăturarea din biserici a acestor icoane a devenit primordială, trecând în rătăcire.

Pe bună dreptate se cuvine să recunoaştem că aceste discuţii sau controverse se agravează deseori pe fonul poziţiei reciproc fanatice a adversarilor. Calmul şi stăpânirea de sine a părţilor adverse ar fi mai mult decât binevenite. E adevărat că extremismul în rândul celor de stil vechi de cele mai multe ori nu reprezintă decât efectul ostilităţilor declanşate periodic de către Biserica oficială.

Unul dintre cele mai deprimante exemple ale fenomenului analizat de noi îl constituie disputa dintre zeloţii Sf. Munte Athos. De altminteri, mulţi dintre ei îşi dau seama de situaţie şi îşi cunosc bine ţinta. Ceilalţi însă cheltuiesc destul timp în altercaţii şi certuri inutile, într-unul şi acelaşi schit poţi găsi o teologie diferită, o stare de spirit diferită, uneori chiar întreruperea relaţiilor ecleziastice cu vieţuitorii chiliilor învecinate. Aceşti blagosloviţi şi-au îndreptat atenţia asupra unor amănunte neînsemnate şi adesea, în lipsa unei pregătiri teologice temeinice, le tălmăcesc în mod arbitrar şi greşit. Câteodată opiniile unora dintre ei par destul de logice, însă exagerate până la limită. Alţii manifestă convingeri de-a dreptul bizare. Există o grupare care crede că numele lui Iisus are esenţă dumnezeiască, iar cei ce nu împărtăşesc convingerea lor, sunt clasaţi drept eretici (este vorba despre eresul „imeabojnicilor” condamnat de Biserica Constantinopolului şi de cea Rusă la începutul sec. XX – n. red.). Altă grupare crede că cei ce se împărtăşesc prea des sunt eretici şi ar trebui excomunicaţi; mai sunt şi alţii care au ajuns la concluzia rascolnicilor (sectă apărută în Rusia, sec. XVII, ca rezultat al reformelor bisericeşti şi îndreptării cărţilor de cult efectuate de Patriarhul Nikon), şi anume, că harul preoţiei a dispărut din Biserică.

Dorim să subliniem încă o dată că nu avem nicidecum intenţia de a critica pe unii ori pe alţii ca persoane concrete (ale căror virtuţi duhovniceşti sunt de altfel bine cunoscute), ci o anumită stare de spirit, care duce la disensiuni şi schisme.

Citeşte şi:  Părintele Dionisie de la Colciu: Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist

În sfârşit, revenind la subiectele amintite la început, aş vrea să vă împărtăşesc impresiile mele dintr-o călătorie săvârşită nu de mult în România.

În una din străvechile mănăstiri (aparţinând Bisericii oficiale din România, desigur) am fost întâmpinaţi cu multă amabilitate de stareţul mănăstirii [1], o persoană cu certe calităţi duhovniceşti şi cu o pregătire teologică temeinică. În timpul discuţiei, dânsul s-a referit cu entuziasm la mişcarea ecumenistă şi la unirea „bisericilor”. Am răspuns cu acele cuvinte pe care Domnul a binevoit atunci să mi le pună în gură. După cum a reacţionat la auzul replicii mele, am înţeles că el, pur şi simplu, nu auzise niciodată o altă părere, ostilă ecumenismului. La despărţire acel stareţ i-a comunicat episcopului român care ne însoţea [de stil vechi – n. n.], că discuţia noastră l-a edificat în multe privinţe. Acest caz m-a făcut să gândesc, cât de uşor ar fi fost dacă m-aş fi grăbit să-l clasez drept un ecumenist înrăit şi eretic. În pofida pregătirii sale teologice, stareţul acela probabil că niciodată nu-şi dăduse silinţa să reflecteze în profunzime asupra acestei chestiuni (cu toate că ar fi trebuit s-o facă), şi niciodată nu auzise vreo critică serioasă la adresa ecumenismului, de fapt, poate că nici nu-şi închipuise că ecumenismul înseamnă apostazia de la Ortodoxie. Ar fi nedrept dacă l-am plasa într-un rând, să zicem, cu Meliton al Halkidonului. Poate că ar trebui să aplicăm acelaşi criteriu şi în privinţa credincioşilor din Rusia, care, cu unele excepţii, continuă să rămână sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, sau în privinţa a numeroşi credincioşi din Grecia, care nu au practic nici o idee despre problema calendarului. Referitor la fiecare categorie s-ar cuveni folosite criteriile respective.

Aceeaşi severitate nu poate fi întrebuinţată împotriva tuturor. Să nu uităm însă că iconomia devenită normă, se transformă ea însăşi în abatere sau abuz, şi că în chestiunile de erezie evidentă nu poate fi admisă nici un fel de iconomie.

În încheiere putem afirma că „super-corectitudinea” reprezintă o formă de rătăcire şi, că oricare din tipurile acesteia, înseamnă orbire duhovnicească şi întunecare a minţilor. Părinţii afirmă că rătăcirea începe cu încrederea prea mare în sine, ceea ce duce la înfumurare. Şi aşa este: în dorinţa de a-şi atinge scopul, oricât de însemnat ar fi acesta, imaginea generală se pierde din vedere, lucru care duce la împietrirea inimii şi a minţii, altfel spus, la fanatism şi lipsă de îngăduinţă. Istoria Bisericii ne înfăţişează un şir de exemple în această privinţă, cel mai caracteristic fiind cazul rascolnicilor din Rusia.

Nădăjduim că aceste puţine rânduri îi vor ajuta pe cititorii americani să înţeleagă mai bine Adevărata Ortodoxie pe care vă străduiţi cu atâta râvnă a o prezenta în publicaţiile dumneavoastră.

The Orthodox Word, iulie-august, 1980

NOTĂ:
[1]. Este vorba de părintele Iachint, fost stareţ al Mănăstirii Putna, nenumit la momentul scrierii articolului, din motive lesne de înţeles, deoarece se afla încă în viaţă.