Sfântul Ioan Scărarul – pentru prea vestitul şi răul stăpân pântece

rVrând pentru pântece a grăi, ca cei ce întru toate, acum mai mult împotriva noastră înşine a filosofi ne-am pus. Că mă minunez dacă, cineva până a nu se sălăşlui în mormânt, s-a făcut slobod de acesta. Îndrăcirea pântecelui este făţărnicie a pântecelui: că săturat fiind, strigă că este lipsit, şi plin fiind şi rupându-se, strigă tare că îi este foame.

Îndrăcirea pântecelui este ziditoare a mezelicurilor, fântână a îndulcirilor, i-ai astupat vâna, şi din altă parte s-a ivit. Şi pe aceasta după ce ai oprit-o, de alta te-ai biruit. Îndrăcirea pântecelui este amăgire a ochilor, care puţine primeşte, dar pe toate deodată a le înghiţi sfătuieşte. Saţiul de bucate este tată al curviei. Iar necăjirea pântecelui, este de curăţenie pricinuitoare. Cel ce pe leu l-a momit, de multe ori l-a îmblânzit. Iar cel ce pe trup l-a grijit, mai mult l-a sălbăticit. Iudeul se bucură de Sâmbătă şi de Praznic, şi monahul cel lacom cu pântecele – de Sâmbătă şi de Duminică. Mai înainte cu multă vreme numără zilele câte sunt până la Paşti, şi mai înainte cu multe zile găteşte bucatele. Robul pântecelui socoteşte cu care bucate va prăznui. Iar robul lui Dumnezeu cu care daruri se va îmbogăţi. Când i-a venit vreun străin, tot spre dragoste din lăcomia pântecelui s-a pornit. Şi mângâiere a fratelui pe dezlegarea sa o socoteşte. Pentru venirea oarecărora, dezlegare de vin a face a socotit. Şi pe fapta bună părându-i-se că o ascunde, al patimii rob s-a făcut.

De multe ori slava deşartă duşmăneşte îndrăcirii pântecelui, şi ca pentru un rob cumpărat pentru ticălosul monah se luptă. Acela adică a face dezlegare îl sileşte, iar aceea pe a sa faptă bună a o împublica îl sfătuieşte. Monahul înţelept de amândouă va scăpa, întru a sa vreme cu una pe alta de la sineşi scuturându-o. Când adică trupul este sănătos şi tare, în toată vremea şi locul pe acesta să-l muncim. Iar când acesta se linişteşte, care lucru mai înainte de mormânt nu mă plec să-l cred, pe a noastră lucrare să o ascundem.

Am văzut pe nişte Preoţi bătrâni de draci batjocorindu-se, şi pe tinerii cei nesupuşi lor întru ospeţe cu blagoslovenie făcându-le dezlegare la vin şi la celelalte. Dacă adică întru Domnul mărturisiţi sunt, cu măsură să-i dezlegăm; iar dacă [sunt] lenevoşi, nimic pentru a lor blagoslovenie să nu ne grijim, şi mai ales dacă cu focul ne luptăm.

A socotit urgisitul de Dumnezeu Evagrie cum că este decât cei înţelepţi mai înţelept, şi întru grăire şi întru noime; dar s-a amăgit ticălosul, fiindcă s-a arătat decât cei fără de minte, mai fără de minte întru multe adică, dar şi întru aceasta, că zice: când multe feluri de bucate pofteşte sufletul nostru, cu pâine şi cu apă să se strâmtoreze, şi asemenea oarece a poruncit cu unul ce ar fi zis, unui copil ca [astfel] cu o păşitură pe toată scara să o suie. Deci noi, răsturnând hotarul lui, vom zice aşa: Când multe feluri de bucate va pofti sufletul nostru, osebire a firii caută. Pentru aceea meşteşugire împotriva a tot meşteşugăreţului vom unelti. Dacă nu este de faţă prea greu război, sau canonisire de vreo greşeală, să curmăm deodată pe bucatele cele ce îngraşă, apoi pe cele ce fac aprindere, apoi aşa pe cele ce îndulcesc. De este cu putinţă, dă pântecelui tău hrană care îl umple şi lesne se mistuieşte. Ca prin săturare adică, pe socoteala lui cea nesăţioasă să o oprim; iar prin grabnica răsuflare, de înfocare ca de un bici să ne izbăvim. Să luăm seama şi pe cele mai multe din bucatele care fac vânt, şi pricinuiesc pornire le vom afla.

Râzi-ţi de dracul care după cină te sfătuieşte pe tine să faci întârzieri. Că ceasul al nouălea al zilei celei de aici înainte după ce a sosit, s-a lepădat de tocmeala zilei celei trecute. Alta este înfrânarea care se potriveşte celor nevinovaţi, şi alta celor vinovaţi şi sub canon. Că aceia adică pe mişcarea trupului o au spre semn. Iar aceia până la moarte şi până la sfârşit împotriva acestuia cu nemângâiere şi cu neîmpăcare se află. Cei adică mai dintâi pe alinarea minţii de-a pururi voiesc să o păzească; iar cei de-al doilea, prin mâhniciunea sufletului şi prin topirea trupului îmblânzesc pe Dumnezeu. Vreme de veselie şi de mângâiere celui adică desăvârşit este negrijirea întru toate. Iar nevoitorului vremea îi este de luptă. Iar celui pătimaş Praznic al praznicelor, şi Sărbătoare a sărbătorilor.

Visurile hranelor şi ale bucatelor întru inima lacomilor cu pântecele. Iar visurile muncilor şi ale judecăţii întru inima plângătorilor. Stăpâneşte-ţi pântecele, mai înainte de ce el te va stăpâni pe tine. Şi atunci cu ruşine te vei înfrâna. Ştiu pe ceea ce se zice cei ce în groapa cea negrăită au căzut. Iar scopitii sunt bărbaţi neispitiţi de acest lucru. Să strâmtorăm pântecele cu gândirea focului. Că pe acesta oarecare ascultându-l, mai pe urmă mădularele sale şi-au tăiat. Şi cu îndoită moarte au murit. Să căutăm, şi negreşit vom afla pe singură aceasta lucrând spargerile şi înecările de corăbii cele de la noi.

Mintea postitorului se roagă cu trezvire. Iar a neînfrânatului de idoli necuraţi este plină. Saţiul pântecelui a uscat izvoare. Iar acesta uscându-se, a născut ape. Cel ce pe al său pântece şi-l grijeşte, şi pe duhul curviei a-l birui voieşte, asemenea este celui ce cu untdelemn stinge aprinderea. Necăjindu-se pântecele inima se smereşte. Iar acesta grijindu-se gândul se fuduleşte. Pipăie-te pe sineţi pe la ceasul cel dintâi şi pe cel din mijloc al zilei, şi pe la cel mai de apoi mai înainte de mâncare, şi te vei învăţa de aici folosul postirii. Saltă adică de dimineaţă şi gândul se rătăceşte. Iar după ce a sosit cel al şaselea, puţin s-a domolit, iar la apusul soarelui desăvârşit s-a smerit. Necăjeşte-ţi pântecele, şi cu adevărat vei închide şi gura. Că se întăreşte limba de mulţimea bucatelor.

Luptându-te luptă-te cu dânsul, şi trezvind, trezveşte-te despre dânsul. Că dacă puţin te vei osteni, îndată şi Domnul îţi va ajuta. Foii muindu-se, se lărgesc spre încăpere; iar defăimându-se nu atâta primesc. Cel ce îşi sileşte pântecele său şi-a lărgit pe cele dinăuntru, iar cel ce se nevoieşte împotriva lui, le-a strâmtorat pe acestea, şi acestea strâmtorându-se, nu multe vor primi. Şi atunci de aici ne facem fireşte postindu-ne. Setea pe sete de multe ori a încetat-o; iar foamea pe foame o a curma este lucru greu şi cu neputinţă. Când te va birui pe tine, întru osteneli împilă-l pe dânsul, iar dacă şi aceasta este cu neputinţă pentru boală, cu privegherea luptă-te împotriva lui. Ochii îngreuindu-se de somn, apucă-te de lucrul mâinilor. Iar somnul nesupărându-te, să nu te apuci de dânsul, căci cu neputinţă este a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona, adică lui Dumnezeu şi la lucrul mâinilor să-ţi pui pe minte.

Cunoaşte că de multe ori dracul şade lângă stomac, şi face pe om să nu se sature, măcar pe tot Egiptul de l-ar mânca, şi pe tot râul Nilului de l-ar bea. Iar după hrană se duce necuviosul, şi pe al curviei ni-l trimite nouă, vestindu-i lui lucrul cel făcut: „Aleargă”, zicându-i „tulbură-l pe dânsul, că pântecele plin fiindu-i, nu mult te vei osteni”. Acela venind şi văzându-ne a zâmbit, şi cu somnul legând mâinile şi picioarele noastre, pe toate de aici câte a voit, a făcut. Pe suflet şi pe trup întru întinăciuni, şi întru năluciri, şi întru scurgeri de tot pângărindu-ne. Şi minune este a vedea, pe mintea cea fără de trup, de trup întinându-se şi întunecându-se. Şi iarăşi, prin tină cel nematerialnic curăţindu-se şi subţiindu-se.

Daca pe calea cea strâmtă şi necăjita a călători lui Hristos te-ai făgăduit, strâmtorează-ţi pântecele, că acesta grijindu-se şi lărgindu-se, de tocmeli te-ai lepădat. Cearcă şi vei auzi pe cel ce zice: Lată şi largă este calea pântecelui, care duce în pierzarea curviei, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa (Matei 7, 13). Că strâmtă este uşa şi necăjită calea postirii care duce în viaţa curăţeniei, şi puţini sunt cei ce intră printr-însa. Principele dracilor este luceafărul cel ce a căzut; iar principele patimilor este gâtlejul pântecelui. La masa bucatelor şezând, pomenirea morţii şi a judecăţii adu-o în mijloc. Că de abia, măcar aşa puţin pe patimă o vei împiedica. Băutura bând, pe oţetul şi fierea Stăpânului tău să nu încetezi în minte luându-le; şi negreşit ori te vei înfrâna, ori vei suspina, ori şi mai smerit îţi vei face cugetul.

Nu te rătăci, nu te vei slobozi de faraon, nici pe Parcha cel de sus [nu] îl vei vedea, dacă păpădiile şi azimele totdeauna nu le vei mânca. Păpădii sunt osteneala şi silinţa postirii. Iar azimele, cugetul cel neumflat. De răsuflarea ta lipească-se cuvântul celui ce zicea: „Iar eu când mă supărau pe mine dracii, mă îmbrăcam cu sac, şi îmi smeream cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul sufletului meu se lipea” (Psalmi 34, 12).

Postul este silă a firii, şi tăiere împrejur a îndulcirii gâtlejului, curmare a înfocării, a gândurilor celor rele tăiere, slobozenie de visuri, curăţire a rugăciunii, luminător al sufletului, străjer al minţii, dezlegare a împietririi şi a întunecării, uşă a umilinţei, suspin smerit, zdrobire veselă, contenire de multa cuvântare, pricină a liniştii, păzitor al ascultării, uşurare de somn, sănătate a trupului, al nepătimirii pricinuitor, iertare a păcatelor, uşă şi desfătare a Raiului.

Să întrebăm şi pe acesta (adică pe dracul lăcomiei de pântece), iar mai vârtos mai înainte de toţi aceştia pe înainte stătătorul tuturor răilor războinicilor noştri, pe uşa patimilor, pe căderea lui Adam. Pe pierzarea lui Isav, pe pieirea israelitenilor, pe grozăvia lui Noe, pe vânzătorul gomoriţilor, pe prihănitorul întinăciunilor. De unde se naşte? Şi care sunt strănepoţii acesteia? Şi cine este cel ce o zdrobeşte pe dânsa? Şi cine care o pierde pe dânsa până în sfârşit?

Deci spune-ne nouă, o a tuturor muritorilor tirane, cela ce pe toţi i-ai cumpărat cu aurul nesaţiului, de unde ai câştigat intrarea întru noi? Şi pe cine după intrare a fire să părăseşti? Şi care îţi este ieşirea ta dintru noi? Iar ea pentru ocărâri durere pătimind, şi de mânie fierbând şi pornindu-se tirăneşte, şi cu sălbăticie a răspuns către noi: pentru ce cu ocărâri mă împroşcaţi, voi cei ce îmi sunteţi mie vinovaţi? Şi cum că sârguiţi a vă despărţi de mine? Şi eu cu firea sunt legată. Uşă a mea este firea bucatelor, iar pricinuitor al nesaţiului meu este obiceiul. Iar pricină a patimii mele este obiceiul cel deprins mai dinainte, şi nedurerea sufletului şi nepomenirea morţii. Dar cum pe numele strănepoţilor mei căutaţi să le ştiţi? Număra-voi pe dânşii, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi. Cu toate acestea, cei întâi născuţi ai mei şi iubiţi ascultaţi cum se numesc.

Fiul cel întâi născut al meu este slujitorul curviei, iar cel al doilea după acela este învârtoşarea inimii, somnul cel al treilea mare a gândurilor, valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii necunoscute şi negrăite dintru mine purced. Fetele mele sunt lenevirea, multa cuvântare, îndrăzneala, facerea de râs, şeguirea, şi glumirea, împotrivă grăirea, învârtoşarea grumazului, neascultarea, nesimţirea, robirea, trufia, semeţia, iubirea de împodobire, pe care o diadohiseşte rugăciunea cea întinată, şi răspândirile gândurilor. De multe ori încă şi primejdii nenădăjduite şi neaşteptate, cu care s-a împreunat nenădăjuirea cea decât toate mai cumplită.

Pe mine mă luptă şi-mi dă război adică, dar nu mă biruieşte, pomenirea păcatelor, mie îmi duşmăneşte cu totul cugetarea morţii, iar a mă birui şi a mă surpa desăvârşit întru oameni nimeni nu este. Cel ce a câştigat pe Mângâietorul, cu acesta vorbe împotriva mea, şi acela înduplecându-se, cu împătimire nu mă lasă pe mine să lucrez. Că cei ce sunt negustaţi dintru acela, prin a mea dulceaţă negreşit caută să se îndulcească.

Vitejească este biruinţa. Cel ce a putut-o arătat este căci către nepătimire şi întreaga înţelepciune cea prea desăvârşit se sârguieşte.

Capitolul XIV, Scara